Cum priveau Luna oamenii medievali: O enigmă și o binecuvântare

În fiecare noapte, Luna strălucește pe cerul nopții, încărcată cu tot felul de semnificații, în funcție de persoana care o privește. Poeții și artiștii au contemplat-o timp de mii de ani.

Luna avea o importanță enormă pentru oamenii Evului Mediu din întreaga lume. Se credea că exercită o influență uriașă asupra Pământului, afectând mareele, copacii, animalele și mințile și trupurile oamenilor. Dar avea și numeroase asocieri simbolice, fie în domeniul iubirii, al iluziei sau al religiei – așa cum explorez în noua mea carte, The Medieval Moon: A History of Haunting and Blessing.

De fapt, sugerez că putem vorbi despre „luni medievale” la plural, deoarece Luna era percepută într-o mare varietate de contexte și ipostaze. Cartea traversează multiple regiuni și culturi pentru a descoperi aceste luni medievale, incluzând tradiții arabe, chineze, engleze, franceze, germane, indiene, italiene, japoneze, coreene, latine, mayașe, nordice, persane, polineziene și galeze, printre altele.

Folosesc termenul „medieval” ca o prescurtare pentru perioada 700–1600 d.Hr. la nivel mondial, însă acesta este un termen imperfect, dezvoltat pentru a descrie istoria europeană – astfel că trebuie aplicat cu grijă altor regiuni și culturi. Ceea ce constituie o perioadă medievală diferă de la o limbă la alta și de la o cultură la alta.

În multe privințe, Luna era asemenea unei enigme pentru oamenii medievali. Ca simbol, nu avea un sens ușor de descifrat, ceea ce îi încuraja pe privitori să o interpreteze în moduri ludice. În consecință, multe ghicitori în engleza veche și nordica veche aveau în mod potrivit drept răspuns „Luna”.

Luna era văzută și ca un loc al călătoriei și aventurii. Surse japoneze, italiene, engleze, germane și olandeze mărturisesc existența unor povești despre călătorii către și dinspre Lună, cu mult înainte de era călătoriilor spațiale reale.

Luna lui Takakura, stampă de Hasebe Nobutsura (© Biblioteca Națională a României - Public Domain)

Luna era implicată și în multe forme de activitate profetică. În literatura perioadei, vrăjitorii și regii studiau Luna pentru a afla viitorul. De exemplu, legendarul vrăjitor Merlin făcea profeții legate de Lună în History of the Kings of Britain (circa 1155) a lui Geoffrey of Monmouth.

Luna era, de asemenea, un simbol bogat în contexte religioase. În sursele medievale creștine și islamice, Luna putea reprezenta orice, de la profetul islamic Muhammad până la Biserica creștină ca instituție.

Luna era implicată și în tot felul de prognoze și practici legate de boală și vindecare. Oameni precum Geoffrey of Meaux, autor și om de știință francez (activ între 1310–1348), credeau că o eclipsă de Lună în Balanță, alături de o conjuncție a planetelor Marte, Jupiter și Saturn în zodia Vărsătorului, a fost cauza teribilei pandemii (de ciumă – n.r.) cunoscute drept Moartea Neagră.

Facerea: soarele, luna și stelele, de Jean Bondol, 1372 (©KB, National Library of the Netherlands)

Oamenii medievali consultau frecvent „cărți ale Lunii” – manuscrise care ofereau îndrumări despre ce trebuia făcut în funcție de poziția Lunii – pentru a afla prognosticul diferitelor boli, dar și pentru a determina momentul potrivit pentru practici vindecătoare precum sângerarea terapeutică sau chirurgia.

În ciuda utilității sale percepute în medicină, Luna era asociată și cu nestatornicia și iluzia. Poeți precum Geoffrey Chaucer (1343–1400) și Robert Henryson (1460–1500), precum și autorii unor povești precum fabula animalieră Kalīla și Dimna, au scris despre Lună ca despre o forță iluzorie, care îi înșală pe oamenii ce o interpretează greșit.

Poeme și texte creștine precum The English Pearl (o viziune onirică) și Guide for Anchoresses (un ghid pentru recluze religioase) îi îndemnau, de asemenea, pe cititori să privească Luna ca pe un simbol al schimbării, reflectând viața de pe Pământul aflat sub ea.

În ciuda acestei poveri de semnificații negative, Luna era asociată și cu iubirea. Sufiții medievali – cunoscuți adesea drept mistici islamici – scriau despre „frumuseți lunare”. Pentru acești poeți, frumusețea lunară nu era un iubit pământesc, ci divinul – Allah. Poeți precum Aṭṭār din Nishapur, Jalāl al-Dīn Muhammad Rūmī, Abu Ḥasan al-Shushtarī și Muḥyiddin Ibn ‘Arabī își imaginau divinitatea drept suprema „frumusețe lunară”.

Strălucind pentru publicul medieval, Luna trezea emoții profunde și gânduri complexe, pătrunzând în viața oamenilor atât în momentele de asprime, cât și în cele de tandrețe.