Copilăria în Evul Mediu

”Copiii trebuie văzuți și nu auziți”, asta li se spunea bunicilor noștri pe vremea când erau copii. În schimb, istoricul medievist află că, în evul mediu, copiii, și în special cei foarte tineri, nu doar că erau rareori auziți, dar nu erau nici văzuți. Pe atunci, copilăria nu era acel paradis după care toți tânjesc când sunt adulți.

Din păcate pentru istorici, majoritatea surselor medievale vorbesc doar despre capul de familie, nu  și despre ceilalți membri, iar cap de familie era întotdeauna un adult și aproape întotdeauna un bărbat. Nu avem decât foarte puține jurnale, scrisori sau materiale autobiografice care să ne dea detalii despre copilăria omului medieval.

Perspectiva generală este următoarea:copiii se nășteau într-o lume ostilă sau cel puțin nepăsătoare. Multe fetițe erau abandonate la naștere deoarece erau o povară pentru părinții lor. Copiii erau lăsați nesupravegheați pentru multe ore în șir. Până la vârsta de cinci ani, copilul era tratat mai degrabă cu indiferență deoarece rata crescută a mortalității infantile făcuse ca părinții să se obișnuiască să nu se implice emoțional prea mult. Copiii erau deseori bătuți. Începând cu vârsta de șapte ani, copiii puteau fi trimiși să muncească. De multe ori se întâmpla ca fetițele care munceau să fie tratate prost sau abuzate sexual de stăpânul casei în care munceau. La 12 ani, fata era deja la vârsta măritișului. Căsătoria era o simplă tranzacție, fata fiind trimisă în casa soțului după un schimb financiar. Fetele treceau de la ceea ce era de obicei o copilărie lipsită de afecțiune și de joacă la rolul de soție și mamă deși nu ajunsese încă nici la adolescență.

Să începem cu o poveste relatată în documentele consistoriului Arhiepiscopiei de York cu privire la controversata căsătorie a unei anume Alice, fiica și moștenitoarea lui Gervase de Rouclif.  Alice s-a născut în jurul anului 1353 într-o cameră din subsolul conacului părinților ei. Mama ei, Elena, a fost asistată la naștere de o femeie pe nume Elena Talior, angajată să fie dădaca nou-născutului, și de o femeie mai în vârstă, probabil moașa. În aceeași zi, Alice a fost dusă de dădaca ei la o biserică din apropiere pentru a fi botezată. 11 ani mai târziu, în preajma Crăciunului, Alice s-a căsătorit cu un John Marrays, și imediat după aceea s-a mutat cu sora noului ei soț într-o altă localitate. În timpul verii următoare, John Marrays și-a vizitat soția și cei doi au întreținut relații sexuale. La scurtă vreme, ea a fost răpită de câțiva bărbați înarmați și dată în custodia unchiului ei, Brian. Soțul lui Alice, sprijinit de mama acesteia, care se pare că era cea care aranjase căsătoria, au apelat la biserică pentru recuperarea drepturilor conjugale. Încercările preoților au fost contestate de Brian de Rouclif, care susținea că din moment ce Alice nu avea încă 12 ani ea nu era căsătorită în mod legal. Astfel, tănâra fată a ajuns victima unui conflict între membri familiei sale, mama și unchiul, în care stătea de fapt problema proprietăților pe care fata trebuia să le moștenească.

Povestea lui Alice e compusă din mărturiile a 57 de martori. Unii dintre ei susțin că Alice ar fi avut deja 12 ani și că, astfel, căsătoria ei era validă;alții susțin contrariul. Oricum, nu asta contează. În documentele rămase nu se face nicio referire la vreo posibilă mărturie a personajului în cauză. Totuși, episodul ne furnizează informații importante.

Nașterea fetei într-o cameră de subsol nu este ceva neobișnuit pentru epoca aceea. Mama ei, Elena, a fost asistată de două femei, deși se pare că se obișnuia ca nașterile să fie asistate de mai multe persoane. Botezul urgent al fetiței era normal într-o epocă în care mortalitatea infantilă era foarte mare;în plus, credința că un copil nebotezat este condamnat la osândă veșnică era foarte răspândită. Faptul că doica fetiței fusese angajată chiar dinainte de naștere reflectă statutul social al mamei sale, pentru care alăptatul și îngrijirea de zi cu zi a copilului ar fi fost ceva înjositor. Angajarea unei doici era însă un privilegiu al famililor înstărite. Majoritatea mamelor își alăptau singure copiii, de obicei pentru perioade de până la doi ani:în primul rând, alăptarea prelungită scade nivelul de fertilitate, fiind astfel folosită ca și metodă de contracepție;în al doilea rând, oferea copilului mai multe șanse de supraviețuire în acele primele luni de viață.

Un caz de infanticid

Istoricul american Barbara Hanawald a argumentat că, deși infanticidul e foarte rar întâlnit în documente, asta nu înseamnă că era un fenomen rar. Prin natura sa, infanticidul e de obicei o crimă secretă comisă de femeile disperate. Avem însă informații cu privire la cazuri de infanticid și pentru perioada Evului Mediu.

Spre exemplu, cazul, de la începutul secolului al XVI-lea, al lui Alice Ridying, fată necăsătorită. Ea  a mărturisit că a născut un băiat, fiul unui anume Thomas Denys. După ce a dat naștere copilului, acasă la tatăl ei în Eton,   la doar câteva ore după aceea, și-a omorât copilul prin sufocare și l-a îngropat în grădina casei. Ea a mărturisit că nu a fost asistată la naștere de nimeni și că nimeni nu știuse că era însărcinată, dar că unele femei din Eton avuseseră unele suspiciuni cu privire la acest lucru. La o săptămână după momentul nașterii, aceste femei o obligaseră să se lase controlată medical, ieșind astfel la iveală nașterea.  Avem aici un exemplu al modului în care, într-o epocă puritană, femeile căsătorite înțelegeau să joace un rol de supraveghere și control moral asupra fetelor tinere.

Documentele primăriilor sau oficialilor dintr-o comunitate conțin și informații cu privire la accidentele în care erau implicați copiii. De aici, putem extrage și unele informații despre obiceiurile de îngrijire a copiilor. Analiza acestor documente, opera Barbarei Hanawald, lasă pe alocuri impresia că, în general, copiii erau neglijați de mamele prea ocupate și că, de aceea, mureau în urma unor accidente domestice. Dar aceste cazuri sunt doar excepții nefericite, de aceea ele apar în documente. Nu există motive de a crede că mamele nu aveau timp să-și îngrijească pruncii sau că aceștia nu erau supravegheați în mod regulat, dacă nu de mamă, măcar de servitori sau de alți membri ai familiei. În urma analizei informațiilor colectate, Hanawalt a afirmat că băieții erau mai aventuroși decât fetițele, fiind astfel mai predispuși a muri în urma unor accidente. S-ar putea însă ca morțile fetelor să nu fi fost întotdeauna raportate (din moment ce, în general, nu ridicau probleme de moștenire).

Despre joaca copiilor știm foarte puțin, iar despre educație încă și mai puțin. Iar în ambele cazuri, când vine vorba de informațiile din surse, băieții ies în evidență, vorbindu-se prea puțin de fete. Probabil că mamele își învățau fetele un set de rugăciuni încă din copilărie, iar în familiile cu o situație socială și materială mai bună le învățau și să citească. Deși fetele erau măritate foarte devreme, existau cazuri în care acestea rămâneau în propria familie pentru mai mulți ani. În zonele rurale, nu era ceva neobișnuit ca fetele să rămână cu părinții, mai ales când mamele rămăseseră văduve. În acest caz, fetele adolescente deveneau un element esențial în capacitatea de muncă și supraviețuire a familiei. În schimb, în societățile urbane puține fete rămâneau acasă și, dacă nu se căsătoreau, erau trimise să muncească la o altă familie. Un venețian care a petrecut ceva timp la Londra la sfârșitul secolului al XV-lea povestea următoarele:

”[...] După ce îi țin acasă până la vârsta de 7 sau 9 ani cel mai târziu, părinții îi duc, atât pe fete, cât și pe băieți, să muncească în casele altor oameni, pentru alți 7 sau 9 ani. Acești așa-ziși ucenici, în acei ani, fac muncile cele mai servile, și puțini sunt exceptați de la această soartă. Spre exemplu, chiar și cei bogați își trimit copiii în casele altora, primind la rândul lor alți copii. Întrebați de motivul acestei severități, ei au răspuns că au făcut-o pentru ca ei [...] să învețe maniere. Dacă englezii și-ar da copiii de acasă pentru a deprinde bune maniere și virtuți și i-ar primi înapoi la sfârșitul uceniciei, ei ar putea fi scuzați. Dar copiii nu se întorc niciodată, căci fetele sunt logodite de către părinți, iar băieții se căsătoreau și repede asistați nu de părinți, ci de patroni.”

Cum ar trebui citit acest text? Cu atenție, deoarece el reflectă prejudiciile caracteristice turistului care vine într-o țară cu obiceiuri pe care nu le cunoaște, găsind aspecte ale culturii locale ca fiind ciudate, prezentându-le în termeni morali. În Italia de Nord, servitorii erau puțini la număr și aleși aproape exclusiv din rândul femeilor, de vârste diferite și din familii sărace. Astfel, pentru venețian, trimiterea fetelor și băieților în serviciul altcuiva, inclusiv în cazul familiilor bogate, era dovadă a lipsei de afecțiune părintească.

Nu știm însă de ce chiar și cei cu statut social mai înalt alegeau să-și trimită copiii să fie servitori pentru alte familii, având în vedere muncile, adeseori dificile, pe care aceștia trebuiau să le presteze. E posibil ca atunci când vorbește de deprinderea de ”bune maniere”, venețianul să se refere și la modul în care se îngrijește o gospodărie sau un magazin. Poate că preferau să-i învețe pe alții aceste lucruri, având speranțe pentru o viață mai bună pentru copiii lor. În plus, angajarea unei fete de la țară în familia unui negustor de la oraș îi putea fi de folos, fata venind cu cunoștiințe pe care cei de la oraș nu le aveau.

Sursa:www.historytoday.ro