Cum au construit romanii drumuri atât de drepte?
Inginerii romani din Antichitate au construit o vastă rețea de drumuri care se întindea în Europa, Africa de Nord și părți ale Orientului Mijlociu. Acest sistem complex de drumuri a fost esențial pentru transport și comerț în Imperiul Roman, iar multe dintre aceste șosele vechi de secole au căpătat reputația de a fi extrem de drepte, deși nu toate erau astfel.
De exemplu, Via Appia (Drumul Appian), care lega Roma de portul Brundisium din sudul Italiei, avea o lungime de peste 300 de mile (500 de kilometri), iar porțiuni considerabile din ea erau perfect drepte. Un alt drum roman, Stane Street, din sudul Angliei, a fost construit pentru a lega Londra de Chichester. O mare parte din acest drum, care se întinde pe aproximativ 92 km, este dreaptă. Și Orientul Mijlociu avea drumuri romane rectilinii, inclusiv un drum de coastă care pornea din Antiohia (astăzi în Turcia) și ajungea în zona actualei Fâșii Gaza, relatează Live Science.
Un proiect recent de cartografiere a identificat aproximativ 186.400 de mile (300.000 km) de drumuri romane, iar cercetătorii cred că multe altele încă nu au fost descoperite. Dar cum au reușit romanii să evite curbele inutile și să construiască drumuri atât de drepte? Răspunsul se află, probabil, în cele trei instrumente de măsurare pe care le foloseau.
Măsurarea și trasarea drumurilor
În unele cazuri, romanii au construit drumuri peste trasee mai vechi, existente înainte de cucerirea unui teritoriu. Rețeaua lor rutieră a încorporat drumuri provenite din numeroase societăți și state diferite, a explicat Marion Kruse, profesor asociat de studii clasice la Universitatea din Cincinnati.
Însă atunci când construiau drumuri noi, romanii foloseau mai multe instrumente pentru a le planifica.
„Constructorii de drumuri romani utilizau în mod constant trei instrumente: dioptra, groma și chorobatus (sau chorobates)”, a explicat Adriana Panaite, cercetător la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române, specialistă în studiul drumurilor romane.
Deși dioptra este menționată în textele antice, niciun exemplar nu a fost descoperit până acum în săpăturile arheologice. Potrivit istoricului M.J.T. Lewis, autorul cărții Surveying Instruments of Greece and Rome (Cambridge University Press, 2001), designul acestui instrument varia considerabil.
În general, dioptra era alcătuită dintr-un suport și o bază circulară pe care era montat un tub de observație. Prin acest tub, topograful putea privi către un punct îndepărtat fără ca lumina laterală să îi afecteze vizibilitatea, obținând astfel o aliniere mai precisă.
Chorobatus era folosit pentru măsurarea suprafețelor orizontale. Avea aproximativ 6 metri lungime și era format dintr-o grindă de lemn sprijinită pe picioare, semănând cu o masă lungă. Cel mai probabil, avea greutăți suspendate care indicau dacă grinda era perfect orizontală.
Niciun exemplar antic nu s-a păstrat până în prezent, iar modul exact în care era utilizat nu este pe deplin cunoscut. Textele antice indică însă că funcționa ca o nivelă de construcții, ajutând la stabilirea punctelor de nivel și la determinarea diferențelor de altitudine.
Cel mai important instrument folosit de topografii romani era însă groma, afirmă arheologul Joseph Lewis de la Universitatea din Cambridge, specialist în drumurile romane.
„Groma era principalul instrument al mensor-ului – topograful roman – atunci când planifica trasee lungi și drepte. Aceste aliniamente erau apoi utilizate frecvent la construirea drumurilor pe terenuri cu relief domol”, spune Lewis.
Groma (numită uneori și gruma sau croma) era alcătuită dintr-un stâlp vertical, deasupra căruia se afla o cruce în formă de „X”, iar la capetele brațelor atârnau patru fire cu greutăți. Instrumentul era ideal pentru stabilirea unghiurilor drepte.
Mai mulți topografi puteau lucra simultan, folosindu-și instrumentele pentru a se alinia perfect și pentru a se asigura că drumul urma direcția stabilită.
„Un topograf aflat la un capăt al traseului îi îndruma pe ceilalți să își deplaseze instrumentele până când toate erau perfect aliniate”, explică Lewis.
După stabilirea direcției, topografii analizau terenul și modificau traseul acolo unde era necesar pentru a evita obstacole precum pante foarte abrupte, care ar fi îngreunat circulația vehiculelor cu roți, locurile potrivite pentru traversarea râurilor sau pentru conectarea unor așezări deja existente.
Totuși, tehnicile de construcție folosite în diferitele regiuni ale Imperiului Roman nu erau identice. Marion Kruse avertizează că specialiștii trebuie să fie prudenți înainte de a presupune existența unei singure „metode romane” de construire a drumurilor.
Imperiul Roman acoperea un teritoriu uriaș și a existat timp de multe secole.
„Este sigur să presupunem că practicile au variat în funcție de epocă și de regiune”, explică Kruse.
Nu toate drumurile erau drepte
Un motiv al acestor diferențe era, probabil, diversitatea oamenilor care construiau drumurile.
„Cel mai probabil, lucrările erau realizate de un amestec de soldați, sclavi – în special prizonieri – și localnici liberi obligați să participe printr-o formă de muncă impusă de autoritățile romane”, afirmă Richard Talbert, profesor emerit de istorie la Universitatea Carolina de Nord din Chapel Hill.
Pentru lucrările specializate, precum construirea podurilor, erau folosiți probabil și muncitori plătiți.
Deși drumurile romane sunt renumite pentru precizia și liniaritatea lor, nu toate urmau trasee perfect drepte.
„Se spune adesea că drumurile romane erau excepțional de drepte. Acest lucru este adevărat doar parțial. Romanii dispuneau de ingineri pricepuți și de o forță de muncă numeroasă, care, în unele cazuri, reușea să modifice relieful pentru a permite construirea unor drumuri rectilinii”, explică Tom Brughmans, arheolog clasic la Universitatea Aarhus din Danemarca și membru al echipei care a realizat noua hartă a rețelei de drumuri romane.
Potrivit acestuia, romanii preferau traseele cât mai drepte acolo unde relieful era favorabil, cum ar fi în zonele de câmpie.
În schimb, în regiunile muntoase sau accidentate, drumurile urmau mult mai des curbele impuse de teren.
Brughmans consideră că cercetările viitoare vor demonstra că, în ansamblu, drumurile romane sunt de fapt mai puțin drepte decât drumurile moderne, deoarece șoselele actuale sunt proiectate pentru vehicule motorizate care trebuie să evite curbele foarte strânse atunci când circulă cu viteze mari.
Foto sus: Via Appia, unul dintre cele mai vechi și mai importante drumuri strategice ale Imperiului Roman (© Livioandronico2013 / Wikimedia Commons)
Mai multe pentru tine...
