Cum a schimbat numirea lui Gorbaciov la Kremlin politica editorială de la Radio Europa Liberă
Continuăm interviul-eveniment cu Nicolae Stroescu Stînişoară cu vastul răspuns al fostului director de la „Europa Liberă“ la întrebarea cum „s-a schimbat politica editorială a postului după numirea lui Mihail Gorbaciov la Kremlin“.
"Adevărul":Cum s-a schimbat politica editorială a postului "Radio Europa Liberă" după numirea lui Gorbaciov la Kremlin?
Nicolae Stroescu Stînişoară:Încheiam răspunsul la întrebarea dumneavoastră anterioară:„Ce a însemnat pentru Europa Liberă numirea lui Mihail Gorbaciov la Kremlin?” remarcînd că zenitul istoric al lui Mihail Gorbaciov nu şi-ar putea dezvălui proporţiile, semnificaţiile şi efectele de durată fără raportarea la atitudinea şi consecinţele trase de contrapartea americană, sub îndrumarea preşedintelui Ronald Reagan, personalitate profund conservatoare dar neînfeudată şabloanelor încetăţenite sau rutinei stabilizatoare. Pînă una alta, se hotărîse să asigure o deja periclitată poziţie de superioritate pe tărîmul cursei armamentelor strategice, mai înainte de a trece la tratative cu acea Uniune Sovietică pe care nu se sfiise să o numească „Imperiul Răului”, spre marea iritare nu numai a stîngii, ci şi a celor care mizau pe un aranjament considerat reciproc avantajos nu numai la nivelul psihologiei şi atmosferei internaţionale, ci şi economico-comercial, chiar cu preţul consfinţirii hegemoniei totalitare sovietice în Răsăritul Europei.
O pagină de jurnal
Iată ce îmi însemnam într-o pagină a jurnalului meu, la München, în 15 aprilie 1983:„Mai zilele trecute mi-am aruncat ochii peste un articol de fond publicat de un cunoscut ziarist german în „Suddeutsche Zeitung”. Sensul general şi cîteva formulări ale acestui articol de politică internaţională (printre altele, durul şi nediferenţiatul reproş făcut preşedintelui Reagan, că nu înţelege relaţiile cu Răsăritul decît prin prisma unui anticomunism primitiv) m-au făcut să-l las în plata Domnului. A doua zi, în drum spre serviciu, de-a lungul podului peste Isar, meditam la cauzele acestui primitivism al imperturbabilei simplificări cu care unii ziarişti de stînga germani îi interpretează pe cei cărora ei înşişi le reproşează primitivismul.
Aici nu poate fi vorba pur şi simplu de incompetenţa acestor ziarişti sau de informaţii insuficiente.
Încercam să-mi explic acest mai larg fenomen occidental, de importanţă istorică, avînd în
vedere faptul că presa joacă un rol atît de important în formarea mentalităţii celor care la rîndul lor aleg la intervale regulate guvernele occidentale. Aceşti ziarişti, cu o destul de mare eficacitate într-o lume pe care mai întîi tot ei au făcut-o foarte permeabilă la ideile lor, au de toate, în afară de două forme de experienţă trăită, neînlocuibile. În primul rînd ei nu au trăit comunismul nici la nivelul relaţiei cotidiene şi nici ca o confruntare a propriei existenţe cu rigorile ideologiei. Dar cred că le mai lipseşte o experienţă interioară greu de transmis, participarea anterioară la anumite valori istorice, culturale sau etico-religioase pe care comunismul le neagă, şi, cînd vine la putere, le distruge în mod sistematic. Deci, pînă la urmă, totul depinde de prezenţa sau absenţa unor percepţii care nu pot lua naştere decît atunci cînd experienţa a creat organul sau a fortificat psiho-spiritualul, cînd anumite realităţi au fost „contactate”, interiorizate. Raţiunea discursivă e neputincioasă şi aici, ca şi în artă, religie....” (În Zodia Exilului – Întrezăriri, Bucureşti, 1998, pag 54, 55).
Ironia soartei a făcut ca Ronald Reagan să fi avut din capul locului greutăţi şi cu unii membrii din propria tabără republican-conservatoare pentru a se fi lansat într-un aventuros dialog cu noul leader de la Kremlin. Dar, oricum, cel criticat şi de ultra conservatori şi de progresişti a transformat acel dialog, la început precar, în deschiderea drumului către o lume în care el însuşi să poată renunţa cu dragă inimă la degetul îndreptat înspre ceea ce a meritat vreme îndelungată denumirea de „Imperiul Răului”. Dar şi de o parte şi de alta trasarea şi construirea acestui drum nu a fost treabă uşoară. Ceea ce s-a oglindit cu prisosinţă şi cîte-odată în forme neaşteptate şi în sînul Europei Libere, această corporaţie neguvernamentală, subvenţionată de Congresul American cu scopul stăpungerii Cortinei de Fier în ceea ce privea libera circulaţie a ideilor şi informaţiilor.
Nu numai răspunsul la întrebarea „Cum s-a schimbat politica editorială a postului după numirea lui Mihai Gorbaciov la Kremlin?”, ci orice discuţie despre activitatea Europei Libere cred că pentru a fi cît de cît edificatoare necesită o prealabilă schiţare a structurii, scopului şi normelor esenţiale ale acestei corporaţii angajată timp de decenii într-o operaţiune internaţională de multiplă rezonanţă.
Intenţia nu este de a insista asupra părţii formale sau tehnice a acelei construcţii normative, cu substarat etico-politic, care a fost Codul Profesional al Europei Libere, ci, cît de cît, o privire asupra aplicării concrete a lui în activitatea curentă a Departamentului Românesc. Voi recurge şi la cîteva exemplificări, care, oricît de sumare ar fi ele, cred că ar putea ajuta nu numai la percepţia interdependenţei dintre codificare-interpretare-practicare, ci mai ales a dinamicei interioare a postului de radio Europa Liberă.
Radio Europa Liberă a fost înfiinţat în 1949 cu misiunea de a emite în limbi naţionale pentru popoarele din Răsăritul Europei, iar Radio Libertatea în 1951, pentru popoarele din Uniunea Sovietică. Cele două staţii de radio s-au contopit într-o singură mare organizaţie în 1976. Organul de conducere al acestei organizaţii:The Board for International Broadcasting (B.I.B.), "Consiliul pentru Transmisiuni de Radio Internaţionale", a funcţionat ca for federal independent, compus din nouă membrii, numiţi pe bază bipartizană de către preşedintele Statelor Unite. Temeiul principial şi de drept internaţional al activităţii Europei Libere şi Radio Libertatea, ca şi al acestui for federal de supraveghere a calităţii, eficienţei şi integrităţii profesionale a celor două posturi de radio, a fost articolul 19 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, care afirmă că este dreptul oricărui bărbat şi al oricărei femei acela de a căuta, primi şi de a comunica mai departe informaţii şi idei prin orice mijloace şi neţinînd seama de frontiere.
Codul Profesional
În scurta prezentare a Codului Profesional al Europei Libere voi folosi două texte:o versiune publicată în 1976 şi una publicată în 1987 de către B.I.B. ("Consiliul pentru Transmisiuni de Radio Internaţionale"). Aceasta nu înseamnă că un cod sau un ghid al programelor nu a existat încă din anii '60. Voi proceda foarte rezumativ, rugînd să se reţină că fiecare dintre articolele acestui Cod Profesional nu se oprea la enunţarea unei norme abstracte, ci căuta să o ilustreze şi să ia în considerare situaţiile esenţiale, prezente sau posibile şi nuanţele de aplicare. De exemplu, începînd cu articolul 1 al Codului Profesional, versiunea 1976, mă voi mulţumi, din motive de timp, să enunţ ideea sau formula principală, în cazul acesta ea fiind: "evitarea stilului emoţional". Voi renunţa deci la reproducerea integrală a articolelor, care în cazul articolului 1, cel mai scurt dintre toate, ar suna în felul următor: "Evitarea stilului emoţional, a ofenselor, a spiritului de răzbunare, a stridenţei, limbajului belicos, aroganţei, a stilului bombastic, afectat sau cu aer de superioritate”.
Articolul 2 cere evitarea generalizării radicale, a argumentării propagandistice a unor judecăţi de valoare arbitrare etc.
Articolul 3 : evitarea aţîţării sau favorizării iredentismului.
Articolul 4 : evitarea incitării la revoltă sau violenţă dar menţionîndu-se şi necesitatea de a se reaminti în permanenţă normele în vigoare privitoare la drepturile umane şi cetăţeneşti fundamentale.
Articolul 5 : evitarea unor sfaturi tactice sau a recomandării unor anumite acţiuni în cazuri particulare.
Articolul 6 : evitarea transmiterii de programe bazate pe zvonuri sau informaţii neverificate
Articolul 7 : clara distincţie (şi menţionarea ca atare) între opiniile editoriale fie ale personalului postului de radio, fie ale unor autori de articole din presa internaţională, din Samizdad sau de la organizaţii de exil pe de o parte şi ştiri sau pure analize ale ştirilor pe de altă parte, sursa opiniei trebuind identificată.
Articoluil 8 : evitarea oricărui program care ar putea fi interpretat ca încurajînd plecări ilegale sau rămîneri în străinătate.
Articolul 9 : "evitarea oricărei sugestii care ar putea să-i facă pe ascultători să creadă că în cazul unei crize internaţionale sau a unor tulburări interne s-ar putea ca Occidentul să întreprindă o intervenţie armată în orice punct al zonei căreia îi sunt destinate emisiunile".
Articolul 10 : evitarea oricărui material care ar putea fi caracterizat drept bîrfeală, defăimare sau atac la viaţa personală sau la familiile liderilor de partid sau a unor indivizi ca atare.
Articolul 11 : să nu se comenteze sau să se răspundă la atacurile îndreptate împotriva Europei Libere în mass media din Răsăritul Europei sau Uniunea Sovietică fără o consultare prelabilă a conducerii posturilor de radio, în privinţa formei şi conţinutului.
Articolul 12 se referă, de asemenea, la o obligaţie de consultare a conducerii postului de radio în cazul ivirii unor situaţii critice în ţările respective şi în privinţa ştirilor despre aceste situaţii critice.
Codul Profesional al Europei Libere a fost reformulat şi publicat de către Consiliul B.I.B., în 1987. Este o versiune care reluînd poziţiile principiale enunţate în versiunea anterioară le expune cu un plus de aprofundare a problemelor şi incluzînd unele observaţii şi sugestii determinate de evoluţia desfăşurată între timp şi de complexitatea crescîndă a situaţiilor din Europa Răsăriteană şi Uniunea Sovietică cu diferenţierile de la ţară la ţară. În această versiune Codul este însoţit de un preambul şi de un text de 8 pagini intitulat: "Fundalul Interpretativ - Cadrul de Bază". Aici se reafirmă caracterul independent, neguvernamental, al acestui post de radio autorizat de către Congresul American. Vorbindu-se despre activitatea posturilor de radio Europa Liberă şi Radio Libertatea se menţionează că ea este îndeplinită, sub management privat american, de către bărbaţi şi femei din Europa Răsăriteană, Uniunea Sovietică, vest-europeni şi alţii (să nu uităm că în 1985 Radio Libertatea a înfiinţat o secţie Afgană). Scopurile Europei Libere sunt reiterate aşa cum au fost formulate în Declaraţia Congresului American, cu privire la emisiuniile de radio, în 1973, care şi ea afirmă caracterul independent, neguvernamental, al celor două posturi de radio.
Acesta a fost, în linii mari, Codul Profesional al Europei Libere, care a luat fiinţă încă prin anii '60, purtînd la început denumirea de "Political Guidance", "Îndrumare sau Orientare Politică" şi care a trecut şi el printr-o evoluţie, paralel cu evoluţia politică şi complexitatea crescîndă a situaţiilor din Răsărit. În sensul mai larg, această "orientare politică" cuprindea o serie de mecanisme funcţionale, ca de pildă şedinţa comună zilnică a directorilor departamentelor naţionale sau a reprezentanţilor lor cu directorii americani precum şi lista de articole considerate interesante, valoroase sau relevante, din presa internaţională, recomandate pentru informare sau folosire în emisiuni. Alcătuirea, la prima oră, a acestei liste era sarcina unuia dintre directorii americani, care citea nu numai presa englezească ci şi cea germană şi franceză. Cît despre şedinţa de dimineaţă, şi ea a evoluat în timp. Prin anii '60, ea era încă, precumpănitor, o formă de îndrumare zilnică din partea directorilor americani. În ultima parte a anilor '60 şi pe la începutul anilor 70, ea s-a transformat din ce în ce mai mult într-un schimb de informaţii şi păreri. În mod tradiţional ea începea printr-o scurtă dare de seamă a fiecăruia dintre directorii departamentelor naţionale despre ultimile evenimente semnificative din ţara de origine. Directorii americani puteau cere unele lămuriri pentru mai buna înţelegere a situaţiei respective. Pe urmă făceau ei înşişi o expunere asupra situaţiei internaţionale în lumina ultimelor eveniemente, arătînd unde văd ei centrul de greutate al zilei şi atrăgînd atenţia asupra elemetelor celor mai delicate, relevînd riscurile interpretative etc.
În cadrul treptatei flexibilizări a operaţiilor şi a creşterii gradului de autonomie şi iniţiativă proprie a departamentelor naţionale s-au modificat şi procedurile şi conţinutul şedinţelor de dimineaţă. Partea de contribuţie, cîteodată şi cu unele accente critice, a directorilor naţionali a crescut, schimbul reciproc de opinii s-a îmbogăţit, îndrumările prealabile au devenit în mai mare măsură ele însăle obiect de discuţie. Bine înţeles că puterea decizională finală a directorilor americani rămînea intactă, dar ei înşişi au parcurs amintitul proces de relaxare a sistemului de control şi de extindere a marginei de acţiune a redactorilor. S-ar putea spune că, atît în ceea ce priveşte Codul Profesional cît şi în celelalte direcţii normative, partea restrictivă descreştea. Locul ocupat în textul Codului Profesional de elementul prohibitiv, ceea ce americanii ar numi "the do not-s ! "-indicaţiile a ceea ce trebuie să nu faci-, se micşora.
Dar întregul complex normativ, reflectat neechivoc în Codul Profesional, a dus în mod natural şi la crearea unei instanţe de verificare şi control. Ea a purtat denumirea de "Broadcasts Analysis Department" ("Departamentul de Analiză a Emisiunilor"). Cauza imediată şi dramatică a înfiinţării acestui departament de analiză a fost revoluţia maghiară din 1956 şi modul cum a putut reacţiona atunci Radio Europa Liberă. S-au adus critici serioase comportării Departamentului Maghiar. S-a reproşat conducerii şi unora dintre membrii acestui departament că nu au dat dovadă de stăpînirea de sine, înţelepciunea, prudenţa şi tactul necesar. Că, adresîndu-se ascultătorilor maghiari, s-au lăsat furaţi de emoţionalitate pînă la a da speranţe nejustificate revoluţionarilor maghiari sau sfaturi care depăşeau competenţa lor, rolul postului de radio şi nu apreciau just gravitatea consecinţelor. Criticile aduse atunci au fost mană cerească pentru cei care, chiar în Occident, nu vedeau cu ochi buni existenţa Europei Libere.
Editorialul lui Noel Bernard
Ascultînd la vremea aceea la radio în Ţară editorialul săptămînal al lui Noel Bernard, directorul departamentului român al Europei Libere, precum şi şuvoiul de ştiri cu adevărat detunătoare, am putut trăi din plin mai întîi lizierea de speranţă şi apoi nesfîrşita dezamăgire a zdrobirii cu tancurile sovietice şi pasivitatea occidentului a revoltei populare maghiare. Şi nu a fost uşor lucru să trebuiască să tragi concluzia că nici măcar atunci cînd însuşi un guvern comunist se solidarizează cu poporul în voinţa de dezrobire nu există speranţă de reuşită. Mesajul lui Noel Bernard a fost ferm, deloc defetist, dar fără exaltare şi, în orice caz, nu instigator. Însă ascultînd BBC-ul în limba engleză, le-am spus prietenilor că este limpede că occidentul nu numai că nu va interveni ......
Ajuns peste ani la München la Europa Liberă, am aflat că membrii ai departamentului maghiar, în fierbinte contopire cu speranţele şi valul insurecţional a connaţionalilor lor, dăduseră uitării precauţiile şi normele, fapt pentru care 60 % din personalul departamentului maghiar au trebuit să părăsească Europa Liberă.
Din punctul de vedere al radioului, s-a văzut atunci că directorii americani nu se pot dispensa de o cunoaştere, pe bază regulată, a conţinutului emisiunilor. Departamentul de Analiză a emisiunilor a primit misiunea de a uşura această transparenţă a emisiunilor departamentelor naţionale cu ajutorul unor angajaţi originari din Răsăritul Europei, constituiţi în grupuri ale departamentului de analize pentru fiecare dintre limbile naţionale şi care alcătuiau, încontinuu, succinte rapoarte rezumative sau liste tematice, în limba engleză, a programelor transmise de Europa Liberă şi Radio Libertatea. A doua misiune a Departamentului de Analiză era aceea de a face evaluări periodice ale programelor, şi, cînd se ivea nevoia, observaţii asupra unor abateri de la Codul Profesional sau de la scopurile fundamentale ale radioului, în conţinutul şi tonul unor emisiuni. Trebuie subliniat că acesta nu a fost niciodată un control prealabil ci numai post factum al emisiunilor. Controlul funcţiona în patrulaterul dintre Departamentul de Analiză, Vicepreşedintele postului de radio Europa Liberă / Libertatea, responsabil pentru politica programelor, Directorul american şi Directorul departamentului naţional. Atunci cînd considera că s-a comis o eroare faptică, politcă sau de ton, Departamentul de Analiză îi comunica în scris Vicepreşedintelui. Acesta trimetea comunicarea, eventual cu o proprie remarcă, Directorului Europei Libere, iar acesta o trimetea Directorului departamentului naţional, pentru ca acesta să ia poziţie.
Cînd primeam o asemenea comunicare, răspundeam confirmîndu-i sau infirmîndu-i-după opinia mea-justeţea, iar documentul respectiv făcea calea întoarsă. Nu arareori-cînd nu puteam cădea de acord-documentul mai parcurgea odată laturile patrulaterului.
Am încercat o descriere cît mai succintă a temeiului de drept internaţional al activităţii Europei Libere şi Radio Libertatea ca şi a Codului Profesional al acestor staţii de radio, inclusiv a mecanismelor de cotrol create pentru a asigura calitatea şi integritatea principială. Pentru a nu ne limita la formulări generale, m-am gîndit să expun un caz concret de desfăşurare a procedurii de la început pînă la încheiere. În cauză era o contribuţie a lui Vintilă Horia, pe care am primit-o de la Paris şi am transmis-o în cadrul emisiunii „Societatea deschisă şi căile ei”, pe care o înfiinţasem imediat după Decembrie 1989. Redau deci corespondenţa internă a Europei Libere referitoare la spusele acestui reprezentant de frunte al exilului românesc.
Radio Europa Liberă
Departamentul de Analiză a Emisiunilor
Exclusiv pentru uzul Europei Libere şi Radio Libertatea
Memorandum
17 mai 1991
către domnul Robert E. Gillette (director Europa Liberă)
cu copie pentru domnul William W.Marsh
Din partea lui Samuel Lyon şi Martin Bachstein
Referitor la programele româneşti
Anexăm încă o notă consultativă din partea analiştilor de limbă română. Ea constă din traducerea pe larg a unor extrase din emisiunea „Societatea deschisă şi căile ei”, din 12 mai (aprobată de Stroescu), autorul fiind binecunoscutul scriitor conservator din exil, Vintilă Horia, pledînd, printre altele, pentru unitatea dintre România şi Basarabia. În acest context el se întreabă:„Cum am putea oare noi să fim una în trup şi suflet fără Basarabia care este un fel de al doilea nume pentru România?”.
Viitorul Basarabiei
Analistul echipei noastre este de părere că discutarea viitorului Basarabiei este ceva legitim, dar modul de abordare a problemei de către Vintilă Horia este cel puţin problematic, mai ales ţinînd seama de situaţia politică încordată din România şi Basarabia. Trebuie să adăugăm şi că potrivit Codului Profesional al radioului Europa Liberă / Libertatea sunt excluse textele de emisiune care „ar putea fi cu adevărat interpretate drept iredentiste”.
În continuare dăm extrase din contribuţia radiofonică a scriitorului român Vintilă Horia în cadrul programului Societatea Deschisă şi Căile ei, din 12 mai (aprobată de Stroescu). Este luată în discuţie o temă legitimă, Basarabia ca aparţinînd teritoriului de baştină al poporului român, dar o face într-un ton atît de emoţional încît te întrebi dacă aceasta este din partea departamentului român abordarea cea mai judicioasă a iredentismului basarabean în încordata situaţie politică actuală”.
Urmează extrasele traduse în limba engleză din contribuţia radiofonică a lui Vintilă Horia.
În lipsa atît a înregistrării cît şi a textului originar trebue să retraduc eu în limba română spusele de atunci ale lui Vintilă Horia:
„Tot cuprinsul viitoarei românităţi ...... se afla cîndva sub conducerea unei vechi caste de origine dacică . .... Basarabia a fost la origini o extindere a părţii estice a românităţii organizate, care nu a pierit niciodată, nici măcar sub năvălirile barbare şi numele ei era tot atît de vechi ca şi întreaga Ţară moştenită de la daci. Conturează foarte bine un popor mai degrabă decît o anumită geografie care se întindea, după cum ştim mult mai departe decît frontierele actuale ale României, adică mai la sud de Dunăre, mai la răsărit de Nistru, mai la vest de Tisa. Ceea ce am putea numi <<imperiul Dacilor>>care sub Burebista şi Deceneu se confunda cu Europa centrală, avea un nume regesc ........ care se contopea cu o castă politco-religioasă al cărui ultim vlăstar, care a murit ca martir, a fost cu siguranţă Constantin Brâncoveanu.
Dinastia Basarabilor ne leagă nu numai cu un trecut mai vechi decît al celor mai multe popoare europene şi mult mai vechi decît al popoarelor din centrul şi estul Europei dar, deasemenea, cu un timp din care izvorăsc legendele de la temelia fiinţei noastre spirituale. Cum am putea, deci, să fim întregi la minte şi la trup fără Basarabia, care este un fel de al doilea nume pentru România, primul în timp, şi care dacă nu este respectat şi slujit cum se cuvine de către românii care l-ar tăgădui, se nasc situaţii nefericite .... ca cea în care Ţara noastră se găseşte în clipa de faţă ...... Cred că a privi spre Basarabia – ţara dintre Prut şi Nistru care ne-a fost răpită de comunism – devine astăzi o datorie care nu poate fi eludată. În primul rînd pentru că acest teritoriu este o parte din Moldova, o parte din întregul românesc, fără de care nu suntem decît un corp invalid, şchiopătînd prin timp..... În al doilea rînd, pentru că revenirea Basarabiei la România ar putea însemna întoarcerea României la Basarabia, adică la matca noastră, la ceea ce am fost întotdeauna. În sens european, Basarabia este necesară şi definitorie pentru noi, pentru că în calitate de români şi europeni...... noi formăm marginea unui continent şi a unei culturi şi nu putem renunţa, nici noi şi nici europenii din spatele nostru la ceea ce ne defineşte şi ne justifică.... Gîndiţi-vă ce ar fi această Europă fără, de exemplu, Portugalia sau fără Irlanda. Nu ar fi aceeaşi aşa cum nu este completă fără Basarabia. Atît în vest ca şi în est, avem acelaşi mod regional şi universal de a ne menţine într-o entitate care cînd este ştirbită, lucrul acesta devine pentru noi motiv de suferinţă şi alienare. Dacă Mihail Gorbaciov ar fi o personalitate adevărată, trăind în miezul realităţii, ar face posibilă o revenirea a Basarabiei la România, aşa cum a preconizat-o Soljeniţîn .... Basarabia faţă de Uniunea Sovietică este ca o mânăstire din Bucovina faţă de o statue a lui Lenin, o eternitate vie faţă de o fantomă rău făcătoare, condamnată de mult la flăcările iadului.
Din actuala alcătuire a imperiului de la răsărit de Basarabia în curînd nu va mai rămîne nimic în afară de o reîntoarcere la realitatea tuturor acelor fragmente antagoniste, în timp ce Basarabia va rămîne ceea ce a fost intotdeauna, o posibilitate românească de reîntregire.”.
Răspunsul meu la demersul celui de la Departamentul de analiză a fost după cum urmează:
„Sunt de acord că abordarea adoptată de Vintilă Horia este discutabilă, dar, după părerea mea, ea nu poate fi percepută de către cei în cauză ca fiind iredentistă. Discuţia în România şi în Uniunea Sovietică, asupra problemei Basarabiei confruntă cele mai variate puncte de vedere, iar cuvintele lui Vintilă Horia nu sunt acelea ale unui politician (de pildă, Petre Roman a declarat, în mod deschis, că, mai devreme sau mai tîrziu, Basarabia se va uni cu România), ci ale unui scriitor;textul lui are semnificaţia unei meditaţii literare asupra istoriei ca atare. Totuşi apreciem îndemnul analistului la prudenţă.”.
Post-scriptum
Fusese un schimb de mesaje interne survenit, nedramatic, în cadrul unei proceduri instituite în timp pentru asigurarea respectării a ceva care pornea de la Codul profesional jurnalistic corespunzător unei societăţi deschise dar, faţă de misiunea şi speranţele istorice asumate de Postul de radio Europa Liberă, se extindea într-un nelimitat cîmp de pericole şi răspunderi nu numai social-politice, cu vastă ramificaţie de interese şi sensibilităţi naţionale, în faţa cărora se ridica piramida imperativelor de conduită pe departe nu numai intelectuală, ci şi de solidaritate compasivă şi camaraderie luptătoare.
Şi contribuţia de la Paris a lui Vintilă Horia pătrunsese în acest orizont potenţial, dar cu o invulnerabilitate care ţinea de autenticitatea intuiţiei şi a puterii lui transfiguratoare.
Ştirile de deosebită gravitate
În ceea ce priveşte ştirile de deosebită gravitate sau de mare relevanţă politică exista o regulă de imperativă stringenţă, care prevedea că acestea nu pot fi introduse în program dacă nu există cel puţin două surse – agenţii de ştiri de prestigiu, recunoaşteri oficiale etc. – care să le confirme. Există o însemnare a mea din 17 decembrie 1981 care ilustrează o cumpănă dramatică a respectării acestei reguli care pentru Europa Liberă putea implica mai mult decît numai probitatea profesională:
„Astăzi la şedinţa cu directorii americani s-a petrecut o scenă care ţine de dramatismul evenimentelor poloneze. Michalowschi, directorul secţiei poloneze, a spus că nu este normal ca, în timp ce Vocea Americii, BBC-ul şi alte posturi de radio şi televiziune occidentale au transmis că se relatează (sau se zvoneşte) că nouă polonezi au fost împuşcaţi într-o ciocnire cu armata, Radio Europa Liberă să păstreze totală tăcere asupra acestor ştiri. Michalowschi a apelat la înţelegerea conducerii americane pentru poziţia secţiei poloneze faţă de proprii ascultători, cărora le refuză de fapt o informaţie de cea mai mare însemnătate pentru ei. Directorul american, Jim Brown, a spus că el însuşi crezuse în veracitatea acestei ştiri pînă cînd, în cursul nopţii, ea a început să fie dezminţită sau contrazisă. Michalowschi a insistat arătînd că i se pare absurd ca Europa Liberă să treacă sub tăcere, în emisiunile ei pentru Polonia, o ştire de asemenea importanţă, cu atît mai mult cu cît se poate sublinia în emisiunea de ştiri că ea nu a putut fi verificată sau confirmată. Ştirea are un înalt grad de verosimilitate, ţinînd seama de urile care se ciocnesc acum în Polonia, a spus diectorul polonez. Jim Brown a declarat că nimic din ce a spus Michalowschi nu l-a putut convinge să schimbe hotărîrea de a nu se transmite ştirea respectivă. Noi suntem un post de radio independent şi nu ne adresăm ascultătorilor occidentali, ci celor din Răsărit, ceea ce implică obligaţii şi scrupule speciale etc.
Atunci Michalowschi s-a sculat în picioare şi a declarat că fiind nervos şi nevoind să ofenseze pe nimeni se retrage şi dacă nu se rezolvă problema respectivă îşi va înceta activitatea. J.Brown i-a spus că scuză această ieşire a lui, la care Michalowschi a răspuns că nu are pentru ce să-şi ceară scuze.
După plecarea lui Michalowschi, directorul ceh a remarcat că înţelege şi aprobă în general scrupulele directorului american, dar consideră că trebuie găsită o soluţie la problema exprimată de Michalowschi. J.Brown a spus că îl leagă de Michalowschi o prietenie de zece ani, că acesta a dus o „activitate eroică” de un an şi jumătate încoace şi că e convins că pînă seara relaţiile lor bune vor reveni.”.
Era un fel de a vorbi în acea clipă de încordare căci e cert că relaţiile dintre aceşti doi bărbaţi ţineau nu numai de respectul reciproc, ci şi de modul lor generos de a se dărui cauzei comune. Michalowschi îşi începuse mai demult lupta cînd în timpul războiului guvernul polonez din exil la Londra l-a trimis în misiune şi s-a paraşutat în Polonia ocupată pentru a face legătura cu rezistenţa naţională poloneză. Cît despre englezul James Brown, el a binemeritat din plin din partea Poloniei, şi nu numai a ei, dacă nu ar fi decît prin faptul că a sesizat din prima clipă saltul calitativ şi forţa germinativă reprezentate de Sindicatul Solidaritatea la acea oră a istoriei Europei răsăritene şi i-a acordat, pas cu pas, sprijin inspirat.
Chiar dacă pînă la urmă şi văzut în ansamblu periplul istoric al lui M.Gorbaciov a echivalat cu o adevărată mutaţie istorică, rezultatul prodigios – chiar dacă neintenţionat – fiind explodarea a însuşi imperiului sovieto-comunist la a cărui conducere M.Gorbaciov ajunsese nespectacular şi nepromiţător de surprize, pentru turnul de observaţie de la München, cu slujitorii lui încercaţi cele mai adesea ei înşişi de fatalităţile acelui sistem al cărui singur mobil statornic era autoperpetuarea, cariera lui Gorbaciov s-a desfăşurat cu mai multe meandre, fiind tot timpul frînată de membrii Biroului Politic, dar în acelaşi timp alimentată şi de iniţiative originale ale unor personalităţi, de multe ori abia cunoscute sau remarcate de lumea din afară, asupra căreia Europa Liberă avea avantajul de a fi – datorită intensităţii participării cognitive şi afective – nu chiar „din afară”. Dintre membrii Biroului Politic, acest for dedicat stagnării ideologico-nomenclaturiste, nu pot să nu-l amintesc pe unul care nu numai că s-a încumentat să pledeze pentru o cotitură radicală înaintea lui Gorbaciov, dar în joc strîns-şi aici trebue pus la socoteală şi Şevarnadze – a contribuit în mod eminent la marea schimbare din Partidul Comunist sovietic şi Uniunea Soivetică, cu consecinţe a căror vastitate politică externă ne inculde şi pe noi românii. Alexander Yakovlev, născut în 1921, era membru al Biorului Politic al Comitetului Central sovietic fiind de mai mult timp responsabilul pentru relaţiile cu preasa şi scriitorii şi remarcîndu-se prin relaţii bune cu aceştia. În condiţiile din ce în ce mai complicate şi dificile în care se afla Uniunea Sovietică, totul a început de la o discuţie în Biroul Politic, iniţiată de Yakovlev, asupra valorilor general-umane de care trebuie să se ţină seama şi pe care să se întemeieze politica viitoare a Rusiei. A fost o chestiune de rutină ca Yakovlev să fie însărcinat cu redactarea şi prezentarea unui referat asupra acestei teme. Însă citirea referatului a declanşat aprigi controverse. I s-a reproşat lui Yakovlev că a enumerat valorile general-umane fără nici o referire la cele socialiste. Iar el a replicat că valorile socialiste nu pot fi considerate drept valori general-umane. Acestea din urmă sînt, în fond, cele creştine. E uşor de imaginat furtuna dezlănţuită în Biroul Politic al CC-ului sovietic de această afirmaţie. Situaţia a devenit încordată şi chiar periculoasă. Dar cei duri nu au putut suprima impulsul unei dezbateri a nevoii de înnoire. Acesta a descris în continuare unele zigzaguri periculoase, iar Yakovlev i-a reproşat mai tîrziu lui Gorbaciov (şi sie însuşi că nu l-a putut convinge la momentul respectiv) că nu a forţat mai devreme o decizie categorică în sensul reformei, chiar cu riscul unei sciziuni în sînul Biroului Politic. Gorbaciov i-a răspuns că a apreciat că nu era încă posibil, dat fiind raportul de forţe. Pînă la urmă, tot Yakovlev a fost acela care i-a sugerat lui Gorbaciov ca, întrucît drumul reformelor prin Biroul Politic este atît de greu, să înceapă să se adreseze direct populaţiei. Cu aceasta au început glasnost-ul şi perestroika. Iar Yakovlev a antrenat, hotărît, evoluţia spre o dizolvare a Partidului Comunist sovietic şi a Uniunii Sovietice.
Desigur, M.Gorbaciov rămîne personalitatea aglutinantă a antrenării forţelor necesare de declanşare a unei transformări istorice uman calitative fără recursul sau angrenarea violenţei.
Timpul nostru a fost marcat de forţa acestui om, neporuncitoare, dar născută dintr-o îmbinare de umanitate, sensibilitate şi voinţă de a încerca să fie drept. Totul era ca această forţă neagresivă şi nestrălucitoare să ajungă pînă la vîrful puterii politice. Cît despre Alexander Yakovlev, nu pot renunţa de a reproduce o relatare a lui în care se oglindeşte ceva din spiritul memorabililor întîlniri de atunci şi mai ales din robusteţea de gîndire şi umanul interlocutorilui venit din răsărit. Alexander Yakovlev a relatat despre o întîlnire pe care a avut-o cu cancelarul Helmut Kohl, la care îl trimisese Mihail Gorbaciov, pentru a discuta ideea unui „plan Marshall” pentru refacerea economică a ceea ce era încă Uniunea Sovietică. „Discuţia a fost foarte prietenoasă şi utilă”, povesteşte Yakovlev. „La despărţirea în cea mai bună atmosferă, Helmut Kohl m-a mai întrebat odată dacă sînt mulţumit de felul cu au decurs convorbirile. I-am spus că rămîne totuşi o nemulţumire.” „ În ce privinţă?, m-a întrebat Helmut Kohl, surprins. „Nu s-a rezolvat problema anumitor despăgubiri faţă de Uniunea Sovietică.” „Nu se poate! Germania şi-a achitat pînă la ultimul ban datoriile de război faţă de Uniunea Sovietică”. „Mai există totuşi o parte importantă neachitată”. „Care anume?” „Domnule Cancelar, ţara dumneavoastră i-a dat pe Karl Marx şi Friedrich Engels. Aceştia au inventat socialismul, dar germanii nu l-au aplicat la ei în ţară, ci l-au împins în afară, către noi. Rezultatul a fost că socialismul s-a construit în Rusia, cu imense pierderi materiale şi vieţi omeneşti. Pentru aceste pierderi încă nu ne-aţi despăgubit.”
Revenind la întrebarea „cum s-a schimbat politica editorială a Europei Libere după numirea lui Gorbaciov la Kremlin?” m-am referit deja, pornind de la mandatul şi temeiurile principale şi de drept internaţional, încorporate în structura specifică a postului nostru de radio, la faptul că noi urmăream cu stricteţe şi amplitudine de analiză în acelaşi timp, în aşa fel mersul evenimentelor încît strategia se structura odată cu examinarea şi răspunsul dat, zi de zi, în dialog între Departamentul român, secţiile de cercetare conexate departamentelor naţionale şi managementul american, în şedinţa matinală comună şi în comunicare directă, pentru clarificarea faptică şi stabilirea atitudinei celei mai corespunzătoare ţelului statutar şi cu respectarea codului profesional. Aşa că se poate spune că politica editorială faţă de fenomenul Gorbaciov, care a fost şi pentru noi încărcat de inedit şi consecinţe dincolo de calcul şi speranţă dar nu meteoric, s-a desenat în toată noutatea lui dar sub reflecţie şi redare continuă, nesincopat.
Relaţia cu Ţara
Dincolo de strategia editorială a postului de radio Europa Liberă în general, n-aş vrea să omit un episod, nelipsit de consecinţe, privind de data aceasta politica editorială a Departamentului român ca atare, în specificitatea relaţiei lui cu Ţara. În primăvara anului 1989, în timp ce în răsăritul şi centrul Europei evenimentele istorice se succedau din ce în ce mai vertiginos, spre deosebire de România stagnantă, managementul american a convocat Departamentul român la o şedinţă condusă de preşedintele Radio Europa Liberă şi Radio Libertatea, Gene Peel, cu participarea secţiei de cercetare şi a altor directori de departamente, pentru a discuta situaţia din România în raport cu acea accelerare a transformărilor est-europene şi cum ar urma să fie răspunsul Departamentului român, la o adică? Şedinţa fusese convocată, în termen scurt, ceea ce a făcut ca participarea celor din Departamentul român să fie redusă la numai cîţva redactori, precum şi şeful şi adjunctul secţiei române de cercetări şi Nestor Rateş, care la ora aceea venise ca să-l înlocuiască ca director pe Vlad Georgescu, decedat după o grea suferinţă, şi eu, în calitate e director adjunct. După introducerile de rigoare şi schiţarea semnelor de întrebare ale managementului, au luat cuvîntul cei de la secţia română de cercetare, care, unul după altul, au susţinut, fără nici o ezitare, că în România nu există nici un punct de sprijin şi nici o categorie, pe care ne-am putea baza în vederea unei şanse de schimbare. Celor doi nu le lipsea nici perspicacitatea, nici bogăţia informaţiilor, ci, cred eu, empatia necesară unei hermeneutici neinhibate de sumedenia datelor negative. Redactorul român, participant la şedinţă, cu studii istorice şi talent profesional, s-a înscris şi el în acel acerb pesimism, afirmînd, printre altele, şi că armata e dominată de „troglodiţi” într-o măsură care exclude orice speranţă. Văzînd că directorul Departamentului român nu a luat cuvîntul, am semnalat că aş avea ceva de spus. M-am referit în însemnările mele, publicate în 1998, în cartea „În Zodia Exilului”, la opiniile exprimate cu acel prilej. În cele ce urmează redau, pe scurt, expunerea de atunci:Am început prin a relata o întîmplare, pe care o resimţisem ca încărcată de semnificaţii afine. Cu cîtva timp în urmă mă vizitase la birou un tînăr istoric american, în trecere prin München pentru o vizită de studii în România. Îşi dorea din partea mea o introducere cît de cît în problemele actuale româneşti. Nu a trecut mult timp pînă cînd, întorcîndu-se, m-a vizitat, din nou, cu care ocazie mi-a povestit următoarea întîmplare:Într-o zi, cînd se afla singur în holul Universităţii „Ştefan Georghiu” şi tocmai vroia să se orienteze spre un anumit birou, a coborît scările un bărbat tînăr, care trecînd pe lîngă el, i s-a adresat scurt, spunîndu-i, pe englezeşte:„Nu uitaţi armata română”. Pornind de la această întîmplare, eu am arătat la acea şedinţa specială, că în trecut insistasem ca la postul nostru de radio armata să nu fie identificată total cu sistemul represiv. Cerusem să fim conştienţi de existenţa anumitor virtualităţi cu sens naţional, tradiţional, care totuşi subsistă în sînul armatei române, fie ca element structural, fie ca opţiune posibilă a unor ofiţeri sau cercuri de ofiţeri. Subliniam acum că originea ţărănească este preponderentă la nivelul cadrelor militare, şi cu atît mai mult în rîndul soldaţilor, ceea ce implică o mai mare receptivitate la realităţile nealterate ideologic, la tradiţiile populare şi la memoria colectivă. În treacăt fie spus, eu avusesem de cîteva ori, în cei 12 ani de ilegalitate sub comunism, ocazia să constat personal semnele clare ale unor asemenea diferenţieri din partea unor militari. Acum atrăgeam atenţia şi asupra faptului verificat istoric că, mai devreme sau mai tîrziu, există tendinţa unei rivalităţi şi a unei întinse suprafeţe de conflict între forţele armate ale unei ţări şi aparatul de supraveghere represivă instaurat în ţările totalitare, exemplul pînă la urmă flagrant fiind ceea ce s-a întîmplat în Germania lui Hitler înre o elită a Wehrmacht-ului şi Gestapo. Concluzia mea era că, în caz că în România ar apărea ceea ce Lenin a numit „o situaţie revoluţionară”, armata ar putea deveni destinatarul de maximă eficienţă al apelului autoeliberării de dictatura comunistă. Intervenţia aceasta de ultim moment în totală divergenţă faţă de tot ce se spusese mai înainte a fost, mai întîi, urmată de o neobişnuită tăcere. După care, preşedintele Eugen Peel a declarat, scurt, că şedinţa s-a încheiat. Ne-am întors deci la lucru în birourile noastre. La aproximativ o jumătate de oră, a bătut la uşe directorul Nestor Rateş – biroul directorului şi cel al directorului adjunct erau plasate vis-a-vis, despărţite de spaţiul celor două secretare – şi mi-a spus că managementul îmi comunică prin el că mă felicită pentru expunerea mea cu al cărui conţinut este întru totul de acord. A mai trecut o bună bucată de timp pînă cînd evenimentele abia scontate la acea şedină au izbucnit în Ţara noastră, iar eu exercitîndu-mi, acum, funcţia de director am avut neuitatul prilej de a mă adresa întocmai prin microfon compatrioţilor noştrii, de data aceasta nu în pledoarie anticipativă, ci în vorbă de la inimă la inimă, în sensul celor spusţinute şi abia întrevăzute atunci, în acea şedinţă ţinută la liziera dintre îndelungată îngrijorare şi neînfrîntă speranţă.
După douăzeci de ani
Peste 20 de ani, în anul 2010, apărea la Washington în editura Universităţii Standford, sub semnătura lui A. Ross Johnson, care în calitatea sa de director al Europei Libere făcuse, la vremea respectivă, parte din prezidiul şedinţei speciale amintite mai sus, cartea intitulată „Radio Free Europe and Radio Liberty”, în care, la pagina 226, putem citi:„În decembrie 1989, în timp ce violenţa de la Timişoara deschidea drumul spre prăbuşirea lui Ceauşescu, emisiunile româneşti ale Europei Libere au relatat aceste desfăşurări către restul Ţării, evitînd numărul exagerat de morţi raportat de cea mai mare parte din presa occidentală şi amintindu-i armatei române de îndatoririle sale către societatea românească”. Iar la capătul evocării acelor momente decisive din istoria Europei Libere, fostul director american de atunci reţinea fără echivoc:„Toate acestea s-au desfăşurat astfel conform deciziei luate la München fără nici o <<guidance>>-călăuzire-dinafara Postului de Radio.” (ibidem). Din perspectiva departamentului nostru şi al cauzei româneşti, nu pot decît să confirm, fără nici o rezervă, declaraţia acestui deosebit de competent, şi exact în formulări, fost director al Europei Libere.
Plecarea lui Brown
Plecarea lui J.Brown marca începutul unei crize ce urma să se oglindească şi în unele controverse asupra politicii editoriale, dar, care, dincolo de lealitatea faţă de cauza comună, izvorau din confruntarea unor modele de acţiune şi de gîndire diferite şi greu reconciliabile, în centrul cărora s-a găsit, cu eleganţă stilistică, dar neînduplecare principială, George Urban (1921-1997), care a îndeplinit funcţia de director al Europei Libere între 1982-1986. În preliminariile cărţii sale intitulată:„Radio Europa Liberă şi căutarea căilor spre democraţie”, cu subtitlul:„Războiul meu în interiorul războiului rece”, apărută la Londra în 1997, G.Urban mărturiseşte:„Socialismul de inspiraţie marxistă mergea împotriva a tot ceea ce cu drag îmi imaginam a fi spiritualizarea de neoprit a modului de a ne înţelege pe noi înşine” (pag.23). George Urban era de părere că orice afirmaţie asupra omului făcută din perspectiva locului său în societate, este în ultimă instanţă, „o afirmaţie morală”, iar „sistemul sovietic şi statul sovietic erau, după părerea mea, rele dintru început, pentru că erau expresii instituţionalizate ale spiritului de ură scris cu litere mari în teoria luptei de clasă, în numele căreia un uimitor de grosolan, dar ucigător, relativism era decretat, promovat şi impus cu forţa” (pag. 11). Şi trebuie spus că George Urban nu ezita să vadă-pe drumul luptei sale şi a altor apărători ai libertăţii întemeiate pe esenţa etică a existenţei umane – în acei membrii ai establishment-ului industrial-financiar setoşi de afaceri cu Uniunea Sovietică, precum şi mai ales, în intelectualii şi ideologii de stînga occidentali admiratori ai „experimentului sovietic” sau avocaţi ai destinderii şi cedării în faţa puterii moscovite, o piedecă majoră în calea conştientizării ameninţării, de fapt neîncetate, şi criminalităţii structurale a imperialismului sovieto-comunist. În treacăt fie spus, eu îmi păstrasem în memoria mea afectivă şi intelectivă un gînd sau o cheie interpretativă cristalizate încă de la începutul studenţiei şi cu rol inspirator în participarea şi argumentarea activităţii în rîndurile rezistenţei naţionale – cu ecouri chiar şi în interogarea mea în închisoarea de anchetă, Malmaison, -ideea că, în timp ce colonialismul de sursă vest-europeană era de-acum considerat ca o formaţiune istorică privită ca produs al unor condiţii socio-politice cu totul anacronice ca şi crezul ideologic pe care se întemeia, respinse în consens general, în timp ce fostele colonii deveneau, rînd pe rînd, state independente, se ivise, revărsîndu-se pînă în Europa răsăriteană şi de mijloc, un imperialism în plină expansiune, desfăşurat fără nici o ezitare sub privirile „lumii libere”, imperialismul reprezentat şi exercitat, pas cu pas, de Uniunea Sovietică.
Locul eminent pe care îl ocupa libertatea în gîndirea şi scara de valori a aceluia care în 1982 devenea director al postului nostru de radio de la München ca şi aversiunea şi împotrivirea lui structurală faţă de comunism trebuesc văzute pe fundalul nu numai al marei complexităţi a personalităţii sale, ci şi al unei sensibilităţi larg ramificate pînă în zona artistică. Biografia lui spirituală dă mărturie în această privinţă. Ne vom opri, chiar dacă numai foarte scurt, asupra acestei propensiuni estetice, la el în mare măsură formative, cu toate complicaţiile legate de aceasta pentru omul angajat în acţiune, mai ales cea cu implicaţii politice. De altfel, în autobiografia sa George Urban arată că intensa lui dispută cu comunismul nu a fost numai ceva impus de istorie – Ţara sa de origine, Ungaria, de care a rămas legat prin amintiri şi puternice sentimente de empatie şi admiraţie pentru poezia şi muzica maghiară şi pentru ceea ce el recepţionase în prima tinereţe ca aspiraţii de nobleţe şi cult al eroilor naţionali, a părăsit-o G.Urban încă din 1947. George Urban lăsa în urma lui studiile universitare încheiate la Budapesta şi unele începuturi literare poetice, retrospectiv taxate de el însuşi drept mediocre. Stabilit în Anglia, a lucrat în secţia maghiară a B.B.C.-ului din 1948 pînă în 1960. Prin 1956 ducea la sfîrşit şi obţinea la universitatea din Londra titlul de doctor în limba şi literatura germană cu o disertaţie despre poetul Stefan George, „o lucrare de dragoste” cum o numeşte el, „şi o dîră de foc împotriva desişului trivialităţii devastatoare a lumii moderne precum şi o reacţie la adresa formei de barbarism raţionalist şi populism noroios care s-a scurs în Europa pe urmele Armatei Roşii, în 1944-45” (ibidem, pag.23). G. Urban mărturiseşte că devenise un tîrziu asociat al cercului admiratorilor operei şi propagatorilor ideilor poetului german, Stefan George şi s-a consacrat „acelei solemne adieri a unei existenţe esoterice (dinspre poetul St.George n.n.), care făcea mai uşoară suportarea realităţilor deprimante ale unei Anglii postbelice sărăcită şi micşorată în grad” (ibidem, pag.23). Nu e locul de a insista pe larg aici asupra afinităţilor elective sau a momentelor de conjuncţie cu mesajul cu aură premonitorie emis cu decenii în urmă de acel poet german, mort în 1933, dar nu numai omul şi opera scrisă, ci şi cursul misiunii şi carierei internaţionale şi directoratului la Europa Liberă al lui G.Urban nu ar putea fi înţelese sau tălmăcite îndeajuns fără luarea în considerare a premiselor şi ecourilor acelei întîlniri întru spirit şi prefigurare istorică şi trans-istorică cu Stefan George. Iarăşi, foarte sumar, se poate spune că vocaţia şi rezonanţa lui Stefan George, receptate mai cu seamă de reprezentanţi ai păturii cultivate din Germania, de apartenenţă naţional-conservatoare – dar, nu numai de aceştia-, sensibili la acea neabătută iniţiativă a unei sacralizări a artei poetice întreprinsă de el, dar şi la critica din ce în ce mai răspicată adusă timpului, la acea răscruce a istoriei şi paradigmelor, l-a cîşitgat pe desţăratul dar spiritual nedesrădăcinatul şi neiubitorul de adaptări şi compromisuri G.Urban. Cum îl cîştigase încă din tinereţe şi pe generalul von Stauffenberg, eroul atentatului neizbutit împotriva lui Hitler şi care îl înconjurase cu dragoste şi admiraţie pe poetul care privea frumuseţea ca o revelaţie a divinului, vizitîndu-l de mai multe ori, în Elveţia, pînă la sfîrşitul vieţii lui Stefan George în 1933, care, încă odată premonitoriu, respinsese, cu oroare, încă de pe atunci, erezia lui Hitler.
Cu ceva din trăsăturile viziunii moral-politice şi stilului de gîndire ale lui G.Urban făcusem cunoştinţă cu ani înainte de venirea lui ca director la München, încă de pe timpul lui Noel Bernard, cînd acesta mă rugase, în cadrul colaborării mele cu Radio Europa Liberă, să traduc pentru ascultătorii din Ţară o bună parte din seria de ample convorbiri purtate de el, pentru postul de radio de la München, cu istoricul englez, Arnold Joseph Toynbee.
Stilul lui G. Urban
Dar de aici încolo, intra în joc practica şi stilul de acţiune al lui G.Urban în baza experienţei şi propriului său mesaj. În îndeplinirea funcţiilor mele, am avut de a face – în acţiune şi reflecţie-cu această ipostază a personalităţii fin ramificate şi totodată de fermă verticalitate a lui G.Urban, într-o vreme nu prea liniştită la Europa Liberă. Căci preluarea puterii la Washington de către Ronald Reagen şi echipa lui putea deschide şi pentru Europa Liberă noi orizonturi, dar, tocmai de aceea, şi noi reevaluări pînă la controversă-de metode şi strategii – şi chiar de opţiuni de urgentă însemnătate, cum gîndea G.Urban. Iar el venea cu un opulent catalog în privinţa aceasta, începînd cu modificări şi eliminări din Ghidul nostru profesional în sensul eliberării de o serie de precauţii. Ceea ce ar fi avut drept consecinţă o drastică diminuare a rolului Secţiei de analiză a programelor, care totuşi, în mod statutar, se bucura de o anumită garanţie a criticei obiectiv-independente chiar din partea Congresului american. G.Urban găsea că Radio Europa Liberă şi Radio Libertatea nu ar trebui să mai perpetueze în codul lor profesional reminiscenţe ale unei strategii de politică internaţională elaborate pe timpul cînd cancelariile occidentale plecau de la presupunerea că sistemul sovietic era destinat să subsiste şi că Uniunea Sovietică era o „supra-putere” legitimată prin însăşi acest statut. Cît despre strategia complexă de destindere a lui Henry Kissinger, combinînd „disuadarea” prin forţă cu coexistenţa, aceasta îi apărea greu de manevrat dacă nu pînă la urmă de-a dreptul defetistă. George Urban considera că multe din normele noastre de conduită în vigoare erau de fapt „self-punishing” („autopedepsitoare”) şi anacronice în acelaşi timp, avînd ca rezultat diminuarea forţei de impact necesară realizării obiectivului –de-acum intrat în raza posibilului-, de destrămare a sistemului sovieto-comunist. Era logică istorică şi legitimitate în acest enunţ, dar nu şi toată atenţia cuvenită întregului multiform, compus din mişcarea nu numai oscilatorie dar şi neprevăzută a conjuncturilor, ciocnirile de interese de o parte şi de alta, datoria prevenirii periclitării înşişi a celor pentru eliberarea cărora ne osteneam căci trebuia să luăm în calcul şi posibilul recul în forţă al aripei dure a conducerilor comuniste ca reacţie la o intensificare a agresivităţii noastre, pierderea credibilităţii prin abandonarea strictei obiectivităţi, a imparţialităţii şi a stăpînirii de sine, ca probe suverane ale unei lealităţi faţă de adevăr a cărei absenţă poate că reprezintă răul esenţial al comunismului marxist-leninist potenţat la nesfîrşit de Stalin. Toate aceste rezerve spuse în grabă, în ciuda preţuirii şi stimei pentru George Urban, a părţii lui indiscutabile de dreptate şi a solidarităţii necondiţionate pentru ţelul comun.
Riscurile unei intransigenţe principiale nesusceptibilă de cumpănire ni le confirmă la un moment dat recunoaşterea lui G.Urban însuşi, în memoriile lui, că a comis eroarea de a fi fost cu totul categoric împotriva acordului de la Helsinki cu Uniunea Sovietică pe motivul că această ţară este iremediabil incapabilă de acceptarea unor drepturi ale omului. Şi ştim cît de mult i-a folosit acordul de la Helsinki emancipării est-europene. Oricum, tot G.Urban ne relatează despre o serie de disarmonii ale sale chiar cu preşedintele posturilor Europa Liberă şi Radio Libertatea, James Buckley, în ciuda apartenenţei comune la ideea conservatoare şi la partida lui Reagan şi despre care reţine că era „un om de calitate şi cu mare farmec”. Unul dintre momentele de disensiune se desenează ca fiindu-i caracteristic:Era vorba de o emisiune în care departamentul polonez dăduse numele unor gardieni din închisorile poloneze, deosebit de brutali, „descriind activităţile lor sadistice” (ibidem, pag.154). La care, preşedintele radiourilor, James Buckley, a obiectat în scris, arătînd că „asemenea atacuri radiofonice, pornind de la afirmaţii neconfirmate, împotriva unor persoane nominalizate, ne pot discredita. Numai atunci cînd fapte reprobabile ori crime împotriva unor persoane nevinovate sau împotriva colectivităţii sunt verificabile şi confirmate, atunci este cazul să fie relatate de o manieră responsabilă” (13 iunie, 1984). La care G.Urban răspundea, oficial, declarînd, printre altele, că numele citate în emisiunea respectivă erau ale unor persoane menţionate nominal într-un text al samizdatului polonez în care se arăta că ele au comis brutalităţi împotriva unor deţinuţi fără apărare. Unul dintre aceştia s-a sinucis, ne mai putînd suporta bătăile. Şi G.Urban precizează, neclintit:„Este clar că noi ne-am fi îndeplinit mai puţin decît ne-o cere datoria noastră, dacă am fi omis numele oamenilor respectivi, date în samizdatul polonez”. Şi atrăgea atenţia că „în Uniunea Sovietică şi Răsăritul Europei este vorba de terorism de stat practicat sub masca legii. Ori, dovezile împotriva terorismului de stat nu pot fi niciodată – sau extrem de rar – obţinute într-o ţară totalitară”. (ibidem, pag. 155). Încă odată, G.Urban se manifesta aici împotriva Codului profesional existent al Europei Libere pe care îl resimţea şi descria ca posedînd anumite, anacronice, elemente de cenzură, care-i foloseau numai Uniunii Sovietice şi ar trebui înlăturate. Cu prilejul unei vizite oficiale, întreprinsă în noiembrie 1985, în Statele Unite, G.Urban publica, la invitaţia ziarului „Washington Post”, o scrisoare deschisă adresată preşedintelui Reagan, sub titlul, -„Domnule Preşedinte:Cîteva sugestii”-, „în speranţa că ar putea să-i folosească preşedintelui la prepararea întîlnirii sale cu Mihail Gorbaciov la Geneva...”, scrisoare, despre care spune că a fost bine primită de preşedintele Reagan, dar care la München a fost întîmpinată de preşedintele radiourilor „cu recomandarea editorială de a se lăsa la o parte şase din punctele acelei scrisori deschise considerîndu-se că ele <<au fost formulate cu gîndul la audienţa occidentală>>”. Şi au mai fost şi alte divergenţe, nu numai cu James Buckley. În ceea ce priveşte nominalizarea persoanelor, însoţită de acuzaţii grave, dar neverificabile în momentul acela, se poate spune că omului integru şi sensibil care a fost G.Urban îi lipsea îndelungata noastră experienţă în privinţa multiplelor consecinţe nefericite pe care le putea avea acest procedeu. Este ceea ce, de pildă, m-a determinat, în zilele fierbinţi ale revoluţiei, cînd zbîrnăiau telefoanele dinspre Ţară, cu exprimări de adeziune, informări de la faţa locului, apeluri etc., -multe dintre acestea preluate chiar şi în direct în emisiunile non-stop-, să mă hotărăsc în curînd să nu mai dăm în emisiune avertizările care afirmau că în anumite locuri şi la anumite adrese se găsesc arme depozitate sau deţinute de securişti. Căci cine ne putea garanta nu numai obiectivitatea, ci şi că la mijloc nu sunt decît pur şi simplu provocări, dezinformări sau chiar pure răzbunări personale, putînd genera în atacarea unor case, rănirea sau uciderea unor persoane inocente etc..
Nu pot zăbovi asupra divergenţelor, acumulate în timp, care, pînă la urmă, au determinat retragerea din funcţia, în care G.Urban, cu onoare, talent şi pasiune, investise convingeri de o viaţă şi o lealitate încununată spiritual, mai presus de tot ce a putut fi în anumite privinţe şi impetuozitate – poate şi nerăbdare – pusă în respingerea chiar şi a unor norme şi precauţii întemeiate pe argumente cu motivaţie de etică profesională şi verificare prin îndelungată experienţă, atunci cînd considera că ar duce la slăbirea luptei împotriva totalitarismului comunist de atîtea ori favorizat de complicitatea, conştientă sau inconştientă, a laxităţilor, concesiilor şi copromisurilor. Nu i-aş fi dorit lui G.Urban diminuarea revoltei, ci mai degrabă o trează strunire tocmai pentru ca ea să izbîndească.
Peste ani, reducerea îniţiată în 1993-94, urmată, în timp, de încetarea emisiunilor transmise de Radio Europa Liberă şi Libertatea, îl determina pe G.Urban să remarce:„Această grăbită retragere poate fi în armonie cu reînvierea direcţiei izolaţioniste în Statele Unite, dar se află în gravă nepotrivire cu cerinţele lumii reale. Exponenţi ai partidului republican şi ai partidului democrat au avut în comun credinţa că începînd din 1993-94 democraţia şi libertatea progresaseră îndeajuns pentru a nu mai justifica emisiuni de genul şi proporţiile acelor posturi de radio. Ca de atîtea ori în istoria americană, cunoaşterea legislatorilor în privinţa treburilor europene era superficială şi judecăţile lor formate aproape exclusiv ca răspuns la interesele interne.” (ibidem, pag.246). G.Urban încheia spunîndu-le acestora că sistemul comunist se sfîrşise cu adevărat, dar nu şi cultura moştenită de la el.
Relaţiile mele cu G.Urban au fost de nedesminţită cordialitate şi luminoasă conlucrare. Ceea ce nu a exclus dezbaterea unor puncte de vedere deosebite. Ca de pildă, în şedinţa consemnată în însemnarea din 2 martie, 1986, publicată în cartea mea „În Zodia Exilului”, în 1998, la pagina 334-335:„Vinerea trecută, la şedinţa de dimineaţă cu americanii, am avut o controversă cu directorul lui Free Europe, George Urban. Era vorba despre discuţiile ce au loc într-o comisie la Washington asupra justificării sau nu a acordării clauzei naţiunii cele mai favorizate României. Directorul american, Urban, afirmase că un articol apărut în Statele Unite(cred că în „Christian Science Monitor”) redă discuţia şi situaţia într-un mod adecvat pentru transmisiunile noastre. Eu i-am răspuns (lăsînd la o parte pe „Christian Science Monitor”) că reacţia ascultătorilor români se situează la mai multe niveluri. Există, desigur, dorinţa ca guvernul american să folosească respectiva clauză ca pe un instrument cît mai puternic pentru îmbunătăţirea respectării drepturilor omului în România. Dar în momentul în care unii membrii ai congresului american încep să lanseze întrebarea în ce măsură se justifică acordarea iniţială a clauzei naţiunii celei mai favorizate României, adică în ce măsură ideea importanţei geo-politice şi strategice a României pentru Statele Unite conţine vreun adevăr, încep greutăţile cu o mare parte dintre cei mai buni ascultători ai noştri.
George Urban a fost oarecum surprins de răspunsul meu şi a avut tendinţa de a nu înregistra ca relevantă rezerva făcută de mine. Eu am insistat, arătînd că a se nega pur şi simplu un interes strategic-politic al Statelor Unite pentru România, în planul istoriei contemporane, pentru a putea în felul acesta obţine suspendarea clauzei respective, înseamnă a spune „nu” voinţei românilor de a juca un rol în confruntarea dintre Est şi Vest. Clauza a fost acordată la început în legătură cu rolul pe care l-ar putea juca, în mod evolutiv, România, în sînul blocului sovietic, în direcţia emancipării de Moscova. Argumentele de acum ale unor membrii ai congresului american pun la îndoială însăşi posibilitatea României de a juca vreun rol de genul acesta. Este o formă de a distruge sensul unei lupte de la care ascultătorii noştri români nu vor să se vadă excluşi ca aparţinînd unui colţ de hartă nesemnificativ pentru ţelurile strategiei americane. George Urban a avut tendinţa de a minimaliza acest considerent, dar atunci, William Murphy, directorul Departamentului de Cercetări şi Analize al Postului de Radio Europa Liberă şi Libertatea, care îl seconda la conducerea conferinţei, a intervenit în discuţie într-un mod care m-a surprins, anume afirmînd că „Domnul Stroescu a atras atenţia asupra unui factor important şi care trebuie avut în vedere, cu atît mai mult cu cît formulările de la audierile din comisia de la Washington aparţin nu guvernului american, ci reprezentanţilor unor segmente limitate ale populaţiei”. Lui Urban i-am mai spus şi că nu trebuie să uităm că există în România un complex moral-psihologic Yalta, care nu poate decît să fie înnoit de remarcile citate ale membrilor congresului.
Cînd Urban a adăugat că românii şi aşa nu ar vrea probabil să fie simple elemente ale strategiei de mare putere a Americii, am răspuns subliniind că românii ştiu foarte bine să distingă între valoarea celor două mari puteri contemporane.
Din privirile şi mimica celor doi mi-am dat seama că această observaţie a mea nu a trecut pur şi simplu pe alături de ei.
După conferinţă, pe coridor, George Urban mi s-a adresat cu o recunoaştere a dificultăţilor Departamentului românesc în chestiunea respectivă. Eu i-am spus că s-ar putea să nu fi exprimat destul de clar în limba engleză esenţa dificultăţii. El a replicat că exprimarea a fost foarte clară! „Într-un cuvînt”, i-am răspuns:„Sprijinitorii noştri din România nu vor să fie trataţi ca neputînd, prin definiţie, juca un rol în marea bătălie dintre Est şi Vest”. Fiindu-i, pesemne, mai uşor să dea înapoi între patru ochi, George Urban a găsit că am formulat foarte bine miezul acestei probleme”.
Privit în zbor retrospectiv, itinerarul, nu numai intelectual şi reflexiv-mediatic, ci şi spiritual al lui G.Urban ni se aşterne prvirii ca o necontenită, sensibilă şi în acelaşi timp lucidă, rebeliune conservatoare împotriva a tot ceea ce el a resimţit ca domnie a amneziilor ridicate la rangul de raţiune istorică – la un moment dat vorbeşte despre „secolul nostru amoral şi înaintînd în decreştinare” (ibidem, pag.193) – şi pe care le-a întîmpinat cu neîmpăcată tentativă de redeşteptare a atenţiei la repere cardinale şi cu îndemnul la reperarea ostroavelor de nobleţe morală din ce în ce mai pierdute în ceţurile tîrzii ale acestui ev.
Cine este Nicolae Stroescu StînişoarăS-a născut la 1 noiembrie 1925, la Târgu Jiu.Este gazetar şi memorialist.A absolvit Liceul “Carol I” din Craiova şi a urmat Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, pe care a terminat-o în 1947.În 1946 s-a implicat în activitatea tineretului din Partidul Naţional Ţărănesc, în judeţul Vâlcea.Până în 1964, la decretul de eliberare a “deţinuţilor politici” a trăit în “clandestinitate”, fiind în permanenţă urmărit de Securitate.S-a predat Procuraturii Militare din Bucureşti în septembrie 1964, fiind ţinut în anchetă câteva luni.La punerea în libertate i s-a fixat domiciliu obligatoriu în provincie, până în 1966, măsură la care el nu s-a supus.În 1969 a emigrat în RFG, căsătorit fiind cu o femeie de etnie germană, născută în Bucovina românească şi care a trăit în România pînă în octombrie 1963. Se stabileşte la München.Din 1972 devine colaborator permanent la „Europa liberă”. În 1978 este angajat redactor la „Europa liberă” şi realizează emisiunea „Lumea creştină”.În 1980 este numit director asistent.În 1983 obţine titlul de doctor în filosofie la Universitatea din München.În 1988 a fost numit director interimar şi apoi a fost definivitat director la Departamentul Românesc de la „Europa Liberă”, funcţie în care îl prind şi evenimentele din decembrie 1989. Funcţie care a încetat în 1994, odată cu mutarea postului de radio la Praga.După 1990 se dedică volumelor de publicistică şi de memorialistică, precum şi paginilor de jurnal spiritual. Publică „Pe urmele revoluţiei”, „Întrezăriri – În Zodia Exilului”, „La răscruce. Gânduri spuse la Radio Europa Liberă şi în `Jurnalul literar`”, “Vremea încercuirii”, din care au apărut, până acum, volumele “Urmărirea şi Ancheta”, „Întrezăriri – Itinerarii Istorice şi Metaistorice” (vol.I şi II).
Notă:intertitlurile aparţin redacţiei.
Sursa:www.adevarul.ro
