Cum a decis Franța soarta războiului în august 1914
În istoria Primului Război Mondial, contribuția francezilor la primele luni de luptă este, de prea multe ori, subestimată. Din cauza capitulării surprinzătoare din vara lui 1940, Franța s-a ales, pe nedrept, cu imaginea unei țări învinse, a unei țări care s-a predat prea ușor în fața inamicului. Dacă ne gândim însă la bătăliile purtate de Franța la frontiera sa estică în august 1914, când armata franceză se întâlnește față în față cu armata germană, perspectiva se schimbă complet. În acele săptămâni de vară ale anului 1914, Franța a reușit să reziste unui atac care, dacă ar fi reușit, ar fi hotărât soarta continentului.
Franța a fost una din cele mai afectate țări de pe urma conflagrației mondiale. Până în ziua armistițiului (11 noiembrie 1918), circa 1.6 milioane de francezi fuseseră uciși, iar alte patru milioane răniți. În plus, mai multe regiuni ale țării suferiseră de pe urma ocupației germane și a devastărilor cauzate de lupte.
Armata franceză a rezistat eroic atacului german din august 1914, iar în 1915 a reușit să lanseze mai multe ofensive pe frontul de vest.
În 1916 are loc cea mai importantă confruntare dintre armata franceză și cea germană:lunga bătălie de la Verdun. Francezii mai luptă apoi pe Somme, alături de englezi, înainte de eșecului ofensivei Nivelle din aprilie 1917. În ciuda dezamăgirilor, francezii își revin, iar în primăvara lui 1918 sprijină armata engleză împotriva ofensivelor germane. În cele din urmă, armata franceză a jucat un rol crucial în ultima ofensivă a Aliaților, condusă de nimeni altul decât generalul Ferdinand Foch.
Ferdinand Foch avea să declare, după încheierea păcii de la Versailles, că „aceasta nu este o pace;e un armistițiu pe 20 de ani.”
Germania, conștientă de faptul că va trebui să lupte pe două fronturi, a decis să atace mai întâi la Vest. Decizia a fost luată mai degrabă din considerente strategice:planul Schlieffen, principala strategie de război a armatei germane, avea ca țintă Franța, iar întregul aparat de război era gândit în așa fel încât să asigure un atac de succes la Vest, spre Paris, și nu spre Moscova.
Planul Schlieffen se baza pe ideea unui război fulger în Vest, prin care Franța să fie învinsă rapid (printr-o invazie surpriză prin Belgia), pentru a permite apoi mutarea armatei germane în est pentru a lupta împotriva Rusiei. Planul ar fi funcționat, probabil, de minune, dacă francezii ar fi capitulat așa de repede precum se așteptau inamicii lor. Nu au făcut-o însă, iar Rusia a avut suficient timp la dispoziți pentru a-și mobiliza armata și a ataca Germania.
Invazia Belgiei, ca țară neutră, a atras intrarea Marii Britanii în război, la data de 4 august. Însă în opinia generalilor germani, participarea englezilor la război nu era considerată o problemă foarte importantă, datorită numărului de soldați din BEF (British Expeditionary Force):250.000 de oameni erau, după germani, aproape inofensivi.
Citește și Primul Război Mondial:cine e de vină?
Urmând planul strategic XVII, armata franceză comandată de generalul Joffre a lansat un atac în regiunea Alsacia-Lorena, crezând că germanii nu sunt la fel de puternici pe toată lungimea frontierei. Din păcate, s-a înșelat. Viclenii germani i-au lăsat pe francezi să avanseze în teritoriu înainte de a-i ataca.
Din punct de vedere tactic, germanii au fost foarte inteligenți. În plus, erau mai bine echipați și mai bine pregătiți. Francezii s-au luptat eroic, dar s-au trezit în scurtă vreme copleșiți de forța inamicului. Ca atare, bilanțul primelor ofensive franceze este cutremurător:mai bine de 200.000 de victime, dintre care 75.000 de morți. Doar în ziua de 22 august 1914, armata franceză pierde 27.000 de soldați.
După aceste prime bătălii, generalul Joffre realizează în cele din urmă că primejdia este mult mai mare decât credea. De aceea, el își trimite soldații spre nord pentru a face față diviziilor germane ce urmau să se îndrepte spre Paris. După aceea, el se întâlnește cu Mareșalul Sir John French, comandantul BEF.
„Domnule Mareșal, onoarea Angliei este în joc!”
„Ordinele mele au fost date și, orice s-ar întâmpla, intenționez să-mi arunc chiar ultima companie în luptă pentru a câștiga și pentru a salva Franța. În numele ei[al Franței] vin la tine ca să-ți cer ajutorul[…]. Nu pot să cred că Armata Britancă va refuza să ia parte la această criză supremă – istoria vă va judeca aspru absența.”Apoi, cum am terminat, entuziasmat de convingerile mele și de gravitatea momentului, îmi aduc aminte că am dat cu pumnul în masă și am strigat„Domnule Mareșal, onoarea Angliei este în joc!”
Sir John French nu i-a putut rezista lui Joffre. Forța Expediționară Britanică a intervenit și a început, alături de francezi, bătălia de pe Marna. Această bătălie este importantă pentru că a demonstrat că planul german a eșuat, punând astfel capăt speranțelor într-un război scurt. Începe, în schimb, războiul de uzură, războiul în tranșee, care va dura mai bine de patru ani.
Peter Hart, Holding the line, „BBC History Magazine”, vol 14, nr. 3, martie 2013
