Cultura băutului de vin s-a născut cu civilizaţia

“Vinul oferã omului curaj şi îl face mai înclinat spre pasiune…”(Ovidius)

O legendã persanã povesteşte cum regele Jamshid îşi izgoneşte una dintre soţii din harem, iar aceasta, dezolatã, doreşte sã se sinucidã. Se retrage într-una din magaziile regale şi cautã un vas marcat cu “otravã”, care conţine de fapt rãmãşiţe de struguri stricaţi. Consumând bãutura care era rezultatul fermentaţiei, femeia începe sã-şi vinã în simţiri şi se reîntoarce la rege pentru a-i împãrtãşi experienţa. Acesta, foarte încântat, o primeşte înapoi în harem şi dã ordin ca toţi strugurii din regat sã fie folosiţi pentru obţinerea licorii atât de savuroase…

Dovezile arheologice sugereazã cã vinul se producea în Georgia în jurul anului 8000 î.Hr., precum şi în Iran sau Armenia 1000 de ani mai târziu, pentru ca în epoca bronzului timpuriu (mileniul al 3-lea î.Hr.) sã fie cunoscut în Sumer şi Egipt. Cel mai vechi centru oenologic este localizat în provincia Vayot Dzor din Armenia, descoperire realizatã în ianuarie 2011. Acesta cuprinde o presã, cazane de fermentare, ulcioare, cãni, precum şi seminţe de vitis vinifera, specie care descinde din vitis silvestris consumatã înainte de Neolitic. În 3000 î.Hr. strugurii domestici se gãseau deja din abundenţã în Orientul Apropiat.

În Egiptul antic vinul juca un rol important în ceremoniile sacre. Dupã importarea viticulturii din Levant în 3000 î. Hr., s-a dezvoltat în delta Nilului o industrie prosperã a bãuturii, posibil ca urmare a unui schimb comercial intens între Egipt şi Canaan, în vremea dinastiei a 3-a (sec. 27-26 î.Hr.). Reprezentãrile scenice de pe pereţii mormintelor şi listele de ofrande includeau şi acest aliment, care pânã la finele Regatului Vechi devine parte a setului canonic de provizii pentru viaţa de apoi. Se consuma mai ales vin roşu, deşi recent s-au descoperit urme de vin alb în cinci amfore din mormântul lui Tutankhamon. De asemenea se pare cã cea mai preţuitã bãuturã a egiptenilor, shedeh, are ca materie primã nu rodia, ci strugurele. Datoritã asemãnãrii cu sângele circulau multe superstiţii, de exemplu Plutarh vorbeşte despre faptul cã înainte de domnia lui Psametic regii nu beau vin şi nu-l foloseau în libaţii, gândindu-se la el ca la sângele celui care a purtat rãzboi cu zeii şi din care, dupã cãderea pe pãmânt, a rãsãrit viţa de vie. Clasele de jos optau pentru bere, la fel ca peste tot în Orient, moda vinului fiind probabil un import sumerian. Asta nu înseamnã ca era necunoscut, dimpotrivã, figureazã cu aspecte bivalente în multe pasaje din Biblie sau Tanakh.

Din practicile vechilor greci derivã mult din cultura modernã a vinului. Acesta era cunoscut de civilizaţiile minoicã şi micenianã. Mai toate soiurile de struguri care cresc exclusiv pe teritoriul grec s-au pãstrat din antichitate pânã în epoca modernã. Cea mai cunoscutã varietate, retsina, un vin alb foarte aromat, îşi are numele moştenit din obiceiul de a brãzda ulcioarele cu rãşinã, care îi conferea o savoare specificã. Cele mai timpurii producţii de vin din Europa, cele greceşti, sunt datate la 6500 î.Hr. În cultura micenianã exista o sãrbãtoare a vinului (me-tu-wo ne-wo), care celebra luna în care se presau strugurii. Conform lui Pliniu cel Bãtrân, grecii foloseau ipsos semideshidratat înainte de fermentare şi un anumit tip de calcar dupã fermentare, pentru a reduce aciditatea. Cea mai veche descriere a acestor aspect tehnice îi aparţine lui Teophrast.

Zeul patron al vinului, Dionysos, apare uneori cu denumirea de Acratophoros, cel care dãruieşte vinul nealterat, pur. Starea de tulburare psihicã asociatã cu ceea ce în mitologia homericã apare drept licoarea divinã este bakcheia (de la Bacchus). Tot de la greci, mai exact de la poetul Spartan Alkman (sec. 7 î.Hr.) avem prima referinţã la un vin denominat, Denthis, sortiment din vestul muntelui Taygetus din Messenia, pe care îl laudã ca fiind precum anthosmias, mirosul de flori. Aristotel menţioneazã vinul Lemnian, probabil acelaşi cu vinul modern Lemnio, ceea ce-l face cel mai vechi stil încã în cultivare.

Multe din regiunile contemporane din Occident care se ocupã de cultivarea şi prelucrarea strugurilor au ca bazã plantaţii romane, romanii fiind cei care au dezvoltat extensiv viticultura. În timpul Imperiului s-au dezvoltat multe varietãţi viticole şi tehnici de cultivare, au fost preluate butoiul de la gali şi sticla de la sirieni, presele erau comune la vilele romane şi tot romanii au fost cei care au propus un sistem de apelare pentru vinurile cu reputaţie deosebitã. Licoarea se întrebuinţa des în scopuri medicale, amestecatã cu ierburi şi…perle, mai ales de cãtre familiile înstãrite. Existã şi o legendã care spune cã regina Cleopatra i-ar fi promis lui Marc Antoniu cã va sorbi valoarea unei provincii dintr-o canã cu vin, dupã care a înghiţit o perlã scumpã odatã cu bãutura.

În China anticã au fost introduse soiuri bune de struguri dupã explorarea Vestului de cãtre emisarul Zhang Qian în secolul al 2-lea î.Hr., în timpul dinastiei Han, şi contactul cu regatele elenistice Fergana, Bactria sau regatul indo-grec. Totuşi vinul din orez a rãmas cel popular, în vreme ce vinul din struguri era un produs exotic rezervat mesei imperiale în timpul dinastiei Tang (sec. 7-10) şi mai târziu aristocraţilor în timpul dinastiei Song (sec. 10-13). O veche expresie vehiculatã de nobili se referea la compania partenerilor de bãuturã, jiuke, o sintagmã ce cuprindea nu doar consumul de alcool, ci şi caligrafia, şahul, meditaţia, alchimia sau conversaţia. Socializarea era şi atunci în strânsã relaţie cu licoarea bahicã…