„Cred că nu ar fi trebuit să apărăm Stalingradul”! O victorie obținută cu pierderi imense

Bătăliei de la Stalingrad i s-au atribuit o varietate de epitete, însă un lucru este evident, și anume că a fost o victorie obținută de Armata Roșie cu multă suferință și pierderi imense, scrie istoricul rus Alexei Isaev.

Pierderile suferite în timpul Operațiunii Uranus

Nivelul uriaș al sacrificiilor și pierderilor suferite de Armata Roșie poate să fi stat la baza afirmației surprinzătoare a mareșalului Rodion Malinovski (1898-1967), care, în 1965, în cadrul unei întâlniri cu cadrele militare, a declarat, conform istoricului rus Boris Sokolov: „Cred că nu ar fi trebuit să apărăm Stalingradul. Ar fi fost mai simplu să retragem trupele pe malul estic al Volgăi. Pentru germani, Volga reprezenta o barieră mult prea dificilă pentru a fi forțată. Ar fi fost mult mai eficient să dislocăm acolo aceste forțe care au fost măcinate în luptele din oraș, pentru a executa contraatacuri împotriva flancurilor inamice. Astfel, pierderile noastre ar fi fost mult mai reduse decât cele ale germanilor, după cum s-a întâmplat de câteva ori în timpul luptelor de apărare”.

Asemenea multor bătălii de pe Frontul de Est, și pierderile suferite doar în timpul Operațiunii Uranus au fost dificil de estimat, fiind în general subsumate întregii bătălii de la Stalingrad.

Sursele rusești, citate de istoricul american David Glantz, admit că cele trei fronturi sovietice care au participat la contraofensivă au pierdut 79.400 de militari, din care 18.400 de morți, 359 de tancuri și 125 de avioane. Frontul de Sud-Vest a înregistrat 8.200 de militari morți din totalul pierderilor de 38.400 de militari, Frontul Don a avut pierderi totale de 22.800 de militari (5.800 de morți), iar Frontul Stalingrad 18.200 din care 4.400 de morți. Pierderile în piese de artilerie și alte echipamente au fost reduse, ținând cont că cele trei fronturi au fost în ofensivă. Frontul Stalingrad a raportat pierderea a 15 tunuri, 15 aruncătoare și 13 mitraliere.

Aceleași surse rusești menționează că în perioada 19-30 noiembrie, forțele germane și române au pierdut 145.000 de militari, inclusiv 65.000 de prizonieri, 3.600 de mitraliere, 2.900 de tunuri, 700 de aruncătoare, peste 300 de tancuri, peste 250 de avioane, 7.500 de vehicule de diferite tipuri, aproape 1.500 de motociclete și o cantitate vastă de alte echipamente.

Cifra de 65.000 de prizonieri apare oarecum surprinzătoare, ținând cont că lucrările consultate menționează undeva între 37.000 și 40.000 de prizonieri români din Armata a 3-a.

Totodată, trupele sovietice au „eliberat” 6.000 de prizonieri capturați în ultimele lupte, precum și 700 de tancuri capturate de germani.

Sursele Axei, în general, confirmă pierderile mari umane suferite menționate de sursele rusești, admițând că Armatele a 3-a și a 4-a române au pierdut circa 90.000 de militari, în timp ce Armata a 6-a și Armata a 4-a Blindate au înregistrat pierderea a 34.000 de militari până la 23 noiembrie și a peste 14.000 până la sfârșitul lunii. Deși pierderile în efective și blindate sunt aproape similare în cazul surselor sovietice și rusești, singura îndoială apare în cazul celor 700 de tancuri sovietice „eliberate”, cu siguranță o cifră exagerată.

De la declanșarea Operațiunii Uranus (faza ofensivă a bătăliei) în 19 noiembrie 1942 și până la capitularea forțelor Armatei a 6-a germane din 2 februarie 1943, sovieticii au pierdut în regiunea Stalingrad peste 485.000 de militari, din care 155.000 de morți și dispăruți, precum și peste 330.000 de răniți.

Acest total, care se referă, conform lucrărilor lui David Glantz, la întreaga regiune a Stalingradului, include însă pierderile suferite în timpul Operațiunilor Uranus și Micul Saturn, respingerea Operațiunii Viscolul („Wintergewitter”), precum și în timpul Operațiunii Kolțo, lichidarea ultimelor rezistențe ale Armatei a 6-a germane de la Stalingrad.

Cifrele prezentate de Glantz sunt contestate de un alt istoric rus, Boris Sokolov, care pretinde că, în realitate, doar cifrele referitoare la militarii uciși în luptă ar putea ajunge undeva la 224.000 de militari după încercuirea Armatei a 6-a germane, iar pentru întreaga Bătălie de la Stalingrad numărul ar urca chiar și până la 900.000 de militari morți.

Soldați sovietici, luptând printre ruine (© Getty Images)

În cartea sa, Isaev prezintă un pasaj inedit referitor la încercările de estimare a pierderilor sovietice de la Stalingrad. „Fostul director al Muzeului Militar de la Stalingrad, Andrei Borodin, rememorează eforturile de estimare a pierderilor Armatei Roșii: prima și ultima încercare de a stabili magnitudinea pierderilor din Bătălia de la Stalingrad s-a întreprins la începutul anilor '60. Evgheni Vucetici (sculptor sovietic, 1908-1974, n.a.) dorea să graveze numele tuturor soldaților și ofițerilor căzuți în timpul Bătăliei de la Stalingrad pe Înălțimea Mamaev. În principiu, acesta credea că este posibil și mi-a solicitat să întocmesc o listă completă. Am fost imediat de acord să-l sprijin, iar comitetul regional m-a degrevat de celelalte sarcini. M-am cufundat în arhiva Podolsk și în listele biroului «Pierderi» din cadrul Statului-Major General al Ministerului Apărării. Generalul-maior care conducea biroul la vremea aceea mi-a spus că au primit deja o sarcină similară din partea secretarului Kozlov din cadrul Comitetului Central. După un an de activitate, acesta l-a chemat pe general să-i raporteze rezultatele muncii depuse. Când a auzit că biroul său a ajuns deja la două milioane de morți și mai erau încă necesare câteva luni de activitate, acesta a spus: «Destul!». Și s-au oprit din activitate. Ulterior, l-am întrebat pe acest general: «Deci, cam câți am pierdut la Stalingrad, măcar aproximativ?» «Nu am de gând să-ți spun». Am cercetat rapoarte ale comandanților de unități desființate (din cauza pierderilor suferite, n.a.) în timpul luptelor. Nu am găsit decât suferință. Unitățile dispuneau de 4-5 proiectile pentru tunuri și nu toți soldații aveau arme. Nu existau alimente. Regimentele dispăreau cu tot cu comandamentele lor și toate documentele de stat-major. Nu exista o evidență a pierderilor. Acolo nu era decât un abator. Divizii care au fost distruse în trei zile. Nu, niciun cercetător nu va putea să stabilească vreodată imaginea pierderilor noastre. Nu ne-a fost dat să deslușim acest coșmar” .

Estimarea pierderilor în tehnică de luptă și echipamente ale celor două părți este de asemenea dificilă, dacă nu chiar imposibilă. Sovieticii (rușii) admit totuși pierderea a aproape 3.000 de tancuri și tunuri AT autopropulsate, 3.500 de tunuri și aruncătoare de bombe și peste 200 de avioane în timpul operațiilor ofensive strategice de la Stalingrad. Nu în ultimul rând, Boris Sokolov admite că „Bătălia de la Stalingrad a devenit primul exemplu în care strategia stalinistă de îngropare a inamicului cu cadavre a condus nu numai la eșecul planurilor germane și la eliberarea unor porțiuni importante de teritoriu, ci și la nimicirea unor grupări majore de forțe inamice, inclusiv germane și ale aliaților săi. În același timp, pierderile irecuperabile germane au fost mai mari decât cele sovietice doar în interiorul încercuirii. Totuși, prin scoaterea din luptă a două armate române, una italiană și una maghiară, s-a subminat considerabil capacitatea Germaniei de a obține o victorie decisivă pe Frontul de Est”.

Descoperă radiografia Bătăliei de la Stalingrad, o luptă crucială istoria celui de-al Doilea Război Mondial, în numărul 53 al revistei „Historia Special” (revista:special/53), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 22 decembrie 2025 – 26 martie 2026, și în format digital pe paydemic.com.