Scoaterea României din război: Un obiectiv ratat al Operațiunii Uranus

„Dacă evaluăm desfășurarea Operațiunilor Uranus și Cercul prin prisma celor trei misiuni stabilite de Jukov, pe 3 noiembrie 1942, trebuie să recunoaștem că scoaterea României din război reprezenta un obiectiv mult prea ambițios. Operațiunea Uranus a condus doar la înfrângerea și retragerea de pe teritoriul URSS a două armate române”, recunoaște istoricul rus Alexei Isaev.

În ciuda înfrângerii forțelor române, România nu a fost forțată să iasă din război, deși Stalingrad a reprezentat, fără îndoială, fundația evenimentelor ulterioare. La sfârșitul anului 1942 și începutul lui 1943, germanii și însuși Antonescu posedau suficientă autoritate pentru a se menține la putere în România.

Momentul de cotitură, consideră Isaev, a avut loc în urma înfrângerii forțelor române din Crimeea în primăvara anului 1944. Noiembrie 1942 a reprezentat un exemplu clasic al deslușirii incorecte a planurilor inamice. Germanii s-au pregătit pentru o bătălie defensivă, însă nu în acel loc și nu cu aceste forțe.

Dacă germanii ar fi apărat defileul dintre lacurile Țața și Barmanțak, atunci acesta putea să devină un cimitir pentru blindatele sovietice. Același lucru se poate spune despre perimetrul capetelor de pod de la Kletskaia și Serafimovici. Germanii au plasat forțele române acolo unde considerau că situația operativă era calmă. Pur și simplu, nu puteau crede că va fi declanșat un atac imediat în adâncimea dispozitivului propriu și un asalt într-un teren deșertic.

Reflecții germane

Istoricii germani subliniază că nu a existat niciodată o intenție clară de refacere permanentă a aliniamentului frontului după ce ambele armate române au fost respinse și au suferit pierderi grele, iar Armata a 6-a a fost încercuită.

Cea mai viabilă opțiune ar fi reprezentat-o posibilitatea ca Armata a 6-a să încerce executarea unei ieșiri din încercuire în primele zile după închiderea cercului, care, deși extrem de periculoasă, ar fi avut șanse de reușită, ținând cont de dispozitivul fragil al trupelor sovietice, confirmat de istoricii sovietici.

Faptul că această opțiune nu s-a pus în aplicare se datorează în primul rând lui Hitler, chiar dacă refuzul său se baza pe informațiile cuprinse în raportul lui Manstein din 24 noiembrie 1942. Retrospectiv vorbind, ordinul de atac pentru ieșirea din încercuire, solicitat de generalul Seydlitz, ar fi însemnat un risc imens pentru Paulus – Curtea Marțială, evident – pentru nerespectarea dispozițiilor lui Hitler, dar și salvarea unei părți importante a efectivelor Armatei a 6-a și abandonarea tehnicii de luptă și a echipamentului greu. O privire contemporană asupra contextului arată că o astfel de decizie ar fi fost însă mult mai dificil de pus în aplicare, din motive independente de personalitatea comandantului Armatei a 6-a.

În primul rând, Paulus (comandantul trupelor germane de la Stalingrad - n.r.) și comandamentul său dispuneau de o imagine incompletă atât per ansamblu, cât și la nivel operativ-tactic, ca să nu mai vorbim de modul în care lucrurile ar fi putut evolua și posibilitatea înrăutățirii situației.

În al doilea rând, rapoartele care i-au parvenit totuși de la unitățile din subordine și de la Grupul de Armate „B” l-au convins pe Paulus că o asemenea decizie ar fi fost destul de dificil de implementat, ținând cont de inevitabilele pierderi grele în efective și echipament. Nu în ultimul rând, susțin istoricii germani, trebuie subliniată complexitatea unei operațiuni de ieșire din încercuire fără aprobarea lui Hitler, care s-ar fi lovit cu siguranță de opoziția unor comandamente ale forțelor terestre și aeriene care ar fi ales respectarea dispozițiilor Führerului.

În ciuda intervențiilor lui Manstein și ale Zeiztler (șeful OKH) pentru a obține acordul Führerului pentru executarea unei ieșiri din încercuire care să fie inițiată de conducerea Armatei a 6-a (dispute care au continuat de la sfârșitul lui noiembrie până cu puțin timp înainte de Crăciun), refuzul lui Hitler nu trebuie văzut ca o eroare majoră, dacă punem în balanță nivelul scăzut al capacității de luptă și situația logistică precară a Armatei a 6-a, care nu permiteau o astfel de operațiune.

În acest context operațional, cel mai probabil, cele mai bune variante ar fi fost:

1) fie aprovizionarea pe calea aerului a trupelor încercuite la un nivel de câteva ori mai mare decât ce s-a reușit în realitate;

2) fie întărirea grupării conduse de Hoth destinate în cadrul operațiunii de despresurare la un nivel care să-i permită să atingă un aliniament cât mai aproape de trupele lui Paulus. În cazul ambelor soluții, după cum se cunoaște, au lipsit cu desăvârșire toate condițiile prealabile.

Ambele cursuri de acțiune au fost afectate de una dintre cele mai grave decizii, care a avut implicații directe asupra Bătăliei de la Stalingrad, și a vizat trimiterea de forțe suplimentare în Tunisia în timpul acestei perioade critice, prin intermediul unui pod aerian similar cu cel de la Stalingrad. Chiar dacă acest transfer de forțe a prelungit campania africană, rezultatul nu putea fi decât unul, și anume înfrângerea trupelor Axei.

Aruncătoare de proiectile reactive Katiușa, supranumite „orgile lui Stalin” (© Getty Images)

Aliații dețineau superioritatea aeriană și maritimă totală, iar pe uscat, depășeau trupele germano-italiene la toate capitolele esențiale (efective, tancuri, artilerie), la care se adăuga superioritatea pe linie logistică (mai ales în privința carburanților) și, mai ales, multiplele avantaje oferite în urma descifrării codurilor germane. Astfel, cei 81.000 de militari germani și cele 300 de tancuri (din care 31 Pz VI Tiger) care au ajuns în Tunisia între noiembrie 1942 și ianuarie 1943, plus cele 250 de avioane Ju-52 folosite pentru transportarea acestora acolo, au fost o irosire într-o campanie cu puține șanse de succes și cu o valoare strategică redusă.

Aceste efective și echipamente ar fi crescut șansele Germaniei în luptele mult mai importante din regiunea Stalingradului și a Donbasului, dacă erau trimise pentru întărirea forțelor lui Manstein în cazul Operațiunii Wintergewitter (și, ulterior, al contraofensivei în zona Harkovului din februarie-martie 1943) și creșterii numărului de avioane de transport la dispoziția lui Richthofen, implicit a cantității de provizii destinate Armatei a 6-a. În decembrie, disputa în privința ieșirii din încercuire deja era exclusiv o problemă teoretică.

În general, istoricii germani consideră că sacrificiul Armatei a 6-a nu a fost în zadar și a contribuit la evitarea încercuirii Grupului de Armate Don și a Grupului de Armate „A”, care acționa în Caucaz, și astfel să prevină un dezastru de o amploare mult mai mare. În principiu, acest argument este valid până la mijlocul lui ianuarie 1943, în privința doar a unui aspect al problemei. Celălalt aspect îl constituie decizia lui Hitler de a retrage Grupul de Armate „A” din Caucaz (pe 28 decembrie 1942), care a survenit mult prea târziu.

Dacă această decizie ar fi fost luată cu o lună mai devreme, suferințele Armatei a 6-a ar fi fost reduse substanțial și s-ar fi creat poate condiții mult mai realiste de salvarea a acesteia, încheie istoricii germani.

Descoperă radiografia Bătăliei de la Stalingrad, o luptă crucială istoria celui de-al Doilea Război Mondial, în numărul 53 al revistei „Historia Special” (revista:special/53), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 22 decembrie 2025 – 21 martie 2026, și în format digital pe paydemic.com.