Soldați români la Tiraspol, în fața unui portret supradimensionat al lui Stalin

„Cel mai târziu de Sfântul Nicolae vom defila victorioși pe străzile Moscovei!“

Pentru unii dintre militarii care se îndreaptă spre teatrele de operațiuni, momentul zilei de 22 iunie 1941, când România intră în război alături de Germania, este unul plin de sentimente contradictorii.

Neagu Djuvara își amintea în anul 2005, într-o prefață semnată pentru lucrarea memorialistică Drumul celor puțini a lui Tudor Greceanu, atmosfera și starea de spirit a soldaților și ofițerilor:

„Retragerea precipitată și groaznic de umilitoare a armatei noastre din Basarabia și Bucovina de Nord, fără să fi tras un foc de pușcă, ne-a umplut atunci de amărăciune, de umilire și de îngrijorare pentru viitor... Iată deci în ce spirit am plecat noi la război în dimineața lui 22 iunie 1941“1.

În iunie 1941, războiul era iminent, plutea în aer. Aviatorul Tudor Greceanu și colegii săi se aflau pe aerodromul de la Râmnicu Sărat așteptând doar ordinul de plecare. Deja se obișnuiseră cu zona, frecventau restaurantele și aveau chiar întâlniri amoroase. Deodată, brusc, au fost chemați de comandantul lor și au primit informația seacă:

„Domnilor ofițeri, subofițeri și maiștri militari, de astăzi 21 iunie ora 24 sau 22 iunie ora 0 suntem în război cu Uniunea Sovietică...“2.

În mod evident, după cum reiese din mărturia veteranului aviator, entuziasmul lipsește, iar războiul este văzut ca o datorie, una de onoare, mai ales pentru militarii de carieră.

Presa românească a urmărit cu atenție campania de pe Frontul de Est
Presa românească a urmărit cu atenție campania de pe Frontul de Est

Un alt memorialist, Nicu Negrici, relatează că în ziua de 21 iunie 1941 se afla cu regimentul său la Craiova, iar în biroul comandantului era „o veselie de credeai că cine știe ce mare noroc și nesăbuită fericire venise așa, în senin, peste general, cei doi colonei. Îmi aduc aminte ca acum cuvintele cu care m-a întâmpinat colonelul Haas: «Ei, bre Negrici, să te pregătești să-ți iei ținuta de gală și cizmele de lac, că cel mai târziu de Sfântul Nicolae vom defila victorioși pe străzile Moscovei...». De, domnule colonel, bine-ar fi să fie așa, dar știți dumneavoastră că întotdeauna urma alege“3.

Starea aceasta euforică a ofițerilor superiori este contrastantă în raport cu atmosfera din rândurile trupei care deja fusese informată că s-a declarat război:

„Nici un entuziasm, nici un zâmbet, nici un cuvânt în afară de comenzile stridente ale gradaților. Instinctul lor de conservare, pe cât de primitiv, pe atât de puternic, le spunea undeva, din adâncul firii lor, că pornesc pe drumul fără de întoarcere“4.

Același memorialist descrie apoi cum ofițerii au organizat o adunare a trupei în care au ținut discursuri patriotice, mobilizatoare, pentru a-i însufleți pe soldați.

„Trebuia smuls acel DA unanim prin care să fie consfințită hotărârea mareșalului, comunicată în cursul nopții întregului popor și lumii întregi, acel nefast Ordon: treceți Prutul!“5, relatează Negrici.

Întrebați dacă sunt de acord cu războiul, cei 5.000 de soldați au strigat la unison DA, însă a urmat un episod interesant în care colonelul a făcut imprudența de a întreba dacă este cineva împotrivă.

„În stupoarea și uimirea tuturora, trei brațe din trei puncte diferite s-au ridicat în sus... Erau locotenentul de rezervă Stănică Emilian, învățător de profesie, și fruntașii Căpățână Ion din Blidari și Pârvuică Dumitru din Glăvile, ambii plugari de meserie. Nici unul din ei nici comunist, nici legionar și nici muncitor“6.

„Pe fețele tuturor apăsa tristețea“

Căpitanul Dumitru Păsat povestește în amintirile sale despre cum a trăit atmosfera zilei de 22 iunie 1941. Scrierea sa ne confirmă atitudinea omului de rând și starea sa de spirit similară cu cea redată de către noi anterior. El ascultă declarația la radio a generalului Antonescu, iar la nivel personal simte emoția patriotică a momentului, însă se oprește și cadrează descrierea cu perspectiva camarazilor:

„Tot în acest moment auzeam la radio clopotele bisericilor bătând a jale, a tristețe, a moarte. De data aceasta, deși din cuvântarea mareșalului Antonescu reieșea că mergem la un război drept, nimeni dintre militari sau civili nu era bucuros. Pe fețele tuturor apăsa tristețea... Era parcă o presimțire că Hitler și acoliții lui, inclusiv țara noastră, vor pierde războiul și că va fi măcelărită o bună parte a armatei noastre“7.

Soldați români decorați în luptele pentru eliberarea Basarabiei
Soldați români decorați în luptele pentru eliberarea Basarabiei

În mod indubitabil, pasajul acesta este scris la ceva timp după evenimente. Însă reiese clar că entuziasmul intrării în război nu mai este molipsitor și general precum a fost în 1916. Lumea românească știa deja ce înseamnă un război! În timp ce alți memorialiști mai adaugă și o perspectivă ulterioară asupra evenimentelor, Constantin Argetoianu, în schimb, scrie sub impulsul momentului, iar acest fapt îi conferă autenticitate. Iată câteva dintre rândurile sale din acele zile:

„Până mă voi obișnui din nou cu războiul, nu mai sunt stăpân pe nervi; îmi lucrează mintea zi și noapte și nu văd decât prăpăstii înaintea noastră. Mă întreb ce se va alege de noi dacă și războiul acesta va dura câțiva ani. Dacă am ieșit cu toții ruinați din cel din 1914, în care fiecare beligerant intrase în stare de perfectă normalitate economică și financiară și cu nenumărate rezerve, apoi ce va fi după încheierea actualelor ostilități, când Franța și Anglia intră în război cu pasivul pe care-l duc în spinare și cu francul redus la 5 centime aur, iar Germania cu cartele la toate alimentele și mărfurile... Se va prăbuși întreg regimul capitalist și ce se va pune în loc? Comunismul? Să scapi de o moarte ca să dai de alta... Dar nici n-am vrut să mă gândesc la groaza care se va întinde peste Europa întreagă, căci până la ruină și la faliment e viața, și pe noi, românii, ne văd amenințați în chiar existența noastră, oricum s-ar întoarce războiul, afară de cazul unei victorii complecte germane, ce pare însă exclusă. Pentru noi, pericolul nu e atât în timpul războiului, ci după. Vom rămâne față în față cu rușii și singuri – ce vom putea face?“8.

Îl completează foarte bine Mihail Sebastian, care pe 22 iunie 1941 scrie prăpăstios:

„Ce se va întâmpla cu noi? Abea îndrăznesc să întreb. Să te gândești și să te imaginezi peste o zi, peste o săptămână, peste o lună, nu poți decât cu teamă...“9.

Acest text este un fragment din articolul „De la un război la altul. O privire asupra literaturii memorialistice a celor două războaie mondiale”, publicat în numărul 35 al revistei „Historia Special”, disponibil în format digital pe paydemic.com.

historia ro Historia Special, nr  35, Iunie 2021 jpeg
Cumpără acum!

Foto sus: Soldați români la Tiraspol, în fața unui portret supradimensionat al lui Stalin

Note:

1. Tudor Greceanu, Drumul celor puţini, București, Editura Vremea, 2005, p. 7.

2. Ibidem, p. 35

3. Nicu Negrici, Amintiri din război 1941-1944, București, Humanitas, 2019, p. 19.

4. Ibidem, p. 21.

5. Ibidem, p. 22.

6. Ibidem, p. 23.

7. Memoriile Căpitanului Dumitru Păsat 1941-1945, București, Ed. Humanitas, 2015, p. 38.

8. Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. VII, București, Editura Machiavelli, 2003, p. 101.

9. Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, București, Humanitas, 1996, p. 349.

Mai multe pentru tine...