Eminescu şi Slavici, prieteni din studenţie. Ce spunea celebrul scriitorul despre marele poet

Ioan Slavici şi Mihai Eminescu au fost pentru o bună perioadă de timp prieteni nedespărţiţi. Deşi complet diferiţi, cei doi s-au înţeles atât de bine încât au ajuns să locuiască sub acelaşi acoperiş. Slavici a fost unul dintre cei mai mari admiratori ai poetului nepereche şi cel care a lăsat posterităţii date preţioase în ”Amintiri” despre omul Eminescu, pe care l-a considerat un bun prieten.

Ioan Slavici l-a întâlnit pe Eminescu în iarna anului 1869 la Viena, unde amândoi urmau cursurile universitare. Un ”copt înainte de vreme”, aşa l-a văzut Slavici pe Mihai Eminescu care, deşi avea doar 20 de ani, trăise până la vârsta studiilor universitare o viaţă zbuciumată, umblând ani de zile răzleţ ca sufleur în trupe de teatru şi care cunoscuse lipsurile, sărăcia şi părţile urâte ale vieţii.

La cursul de economie naţională de la Facultatea de Filosofie, figura lui Eminescu printre sutele de studenţi străini i-a inspirat lui Slavici apartenenţa la o altă naţionalitate. Albanez sau persian a crezut tânărul Slavici c-ar fi fost studentul ”oacheş cu faţa curată şi rasă peste tot, cu ochi mărunţi şi visători şi întotdeauna cu un zâmbet batjocoritor pe buze”. După ce s-au împrietenit, pentru Slavici Eminescu a fost un nesecat izvor de ştiinţă, de înţelegere şi îndrumări bune. 

emine”Un om de o veselie copilăroasă care râdea din toată inima, încât ochii tuturor se îndreptau asupra lui. În clipa următoare se încrunta, se strâmba or îşi îndrepta capul cu dispreţ. Cea mai mică contrazicere îl irita, muzica de cele mai multe ori îl supăra, şuiretăra-l făcea să se cutremure, ori şi ce scârţâietură îl scotea din sărite”, povesteşte Slavici despre studentul Eminescu. ”E multă răutate în lume şi stricăciunea se întinde mereu”, îi spunea în studenţie Eminescu lui Slavici, scârbit de ceea ce vedea în jurul său. Tânărul poet era un naţionalist ”până în cel mai aspru înţeles al cuvântului” şi foarte pornit spre intoleranţă când venea vorba de naţia română şi România.

 Uniţi de literaturăÎn ”Amintiri”, Ioan Slavici a lăsat posterităţii date importante despre felul de a fi al marelui Eminescu. Scriitorul era fascinat de felul în care citea prietenul său. Eminescu citea cu o repeziciune uimitoare, nu cuvânt cu cuvânt, ci cuprinzând cu privirea fraze întregi deodată. Nu îi plăcea să frecventeze bibiliotecile publice, ci să citească în tihna locuinţei sale studenţeşti.

”Îndată ce primea banii de acasă îşi cumpăra cărţi şi timp de câteva zile nu îl mai vedea nimeni. O ducea-n cafele gătite de dânsul la maşina de spirt şi în mezeluri cumprate în pripă. Deşi ţinea foarte mult la biblioteca lui, nevoia-l silea să înceapă a vinde dintre cărţile citite la anticari şi ajungea în cele din urmă a nu mai avea nici cafea, petrecea zile întregi fără să mănânce şi cerea câte o piţulă mai de la unul, mai de la altul. Niciodată nu lua notiţe, dar când primea banii de acasă primul gând era să-şi achite datoriile şi era peste putinţă să uite pe cineva”, mai povesteşte Slavici. Eminescu, care la vremea respectivă traducea din Kant, a fost cel care l-a ghidat pe Slavici în lecturarea marilor filosofi. 

”Tu, - îmi spuse el într-una din zile - să nu-ti pierzi timpul cu aceştia. Să începi cu Schopenhauer, să treci la Confuciu si la Buddha, să mai citesti în urma şi ceva din dialoagele lui Platon şi ştii destul”, mărturisea Slavici.  

În anul 1834, Eminescu, student la Viena, visa să unească cele doua societati studentesti romanesti  de aici într-una singura. Ajutat de Slavici înfiinţează în anul 1871, Romania Juna. Slavici a fost ales presedintele noii societati. Cei doi au contribuit la organizarea  Serbării de la Putna din 15 august 1871 a studenţimii romane din Austro-Ungaria.

  Eminescu, omul de care cineva trebuia să aibă grijă Ajuns în Bucureşti, după perioada studenţiei, Eminescu a fost găzduit de  Titu Maiorescu care i-a oferit o cameră cu chirie chiar în casa lui.Mâinile de ajutor întinse nu îi făceau plăcere omului Eminescu care se considera nevrednic, asa că poetul a plecat  din locuinţa pusă la dispoziţie de Maiorescu. O vreme, la Bucureşti, Eminescu a locuit sub acelaşi acoperiş cu Slavici.

”Om de o rară disciplină intelectuală el ţinea să fie disciplinat şi în practica vieţii lui, se ferea de excese şi mă fericea pentru destoinicia mea de a face, de regulă, numai ceea ce eu însumi voiesc. Boala îi era însă, pesemne, legată de o anumită vârstă şi nu i-a venit de-o dată şi încetul şi astfel îi era din ce în ce mai greu să se stăpânească. El fuma puţin şi bea multe cafele. Ştia că nu îi fac bine, dar le lua de cele mai multe ori fără să-şi dea seama de ceea ce face”, spune Slavici despre poet  

Lipsa de rânduială în traiul zilnic era cel mai mare defect al lui Eminescu. Când se aşeza la masa de lucru, fie că scria sau citea, nu mânca zile întregi şi nu dorma nopţile. Nu suferea de insomnie şi nici de lipsă de poftă de mâncare”. Era apoi în stare să doarmă 24 de ceasuri şi să mănânce o dată cât pentru trei inşi”, spune Slavici.Eminescu citea cu glas tare ceea ce îi plăcea, mai ales poeziile. Când scria, se plimba prin cameră, declama, bătea cu pumnul în masă, făcea gălăgie şi se lua la harţă cu toată lumea care îl întrerupea.”Îi băteam în perete, el stingea lumânarea şi se liniştea, dar era de rea credinţă şi nu se culca. Aprindea din nou lampa şi începea să bodogănească. Mă sculam atunci, mă duceam la el şi îl rugam să mă lase să dorm. Eu eram din ce în ce mai stăruitor şi el se făcea tot mai îndărătnic şi zicea că abuzez de afecţiunile lui şi-l terorizez”, mai povesteşte Slavici despre prietenul său din perioada în care convieţuiau.

În opinia celui care i-a fost coleg de locuinţă, îndărătniciile lui Eminescu au fost primul semn al bolii de nervi care avea să-l distrugă.   Fără confidenţe amoroase În ciuda prieteniei strânse dintre cei doi şi a legendelor născute pe seama amantului Eminescu, poetul nu i-a făcut niciodată confidenţe lui Slavici despre amorurile lui. ”El nu vorbea niciodată despre femei decât având în vedere partea ideală a fiinţei lor”, spune Slavici.   ”Slăbiciunile lui Eminescu erau cu desăvârşire platonice, lucruri despre care se vorbeşte cu un fel de religiozitate şi numai ademenit şi răpus putea el să aibă şi legături care nu sunt curate, cum erau în cele din urmă cele cu Veronica Micle, despre care mi-a vorbit numai în ziua în care a putut să-mi zică: În sfârşit, am scăpat”.

Lângă Eminescu bolnav

Un om complet schimbat faţă de prietenul din tinereţe a găsit Slavici în Eminescu după primele episoade de boală. La Sanatoriul Şuţu, acolo unde Eminescu era internat, Slavici s-a dus să-şi viziteze amicul din studenţie şi colegul cu care împărţise ani buni locuinţa din Bucureşti. ”Părea că mă recunoaşte, dar de vorbit nu am putut să vorbim. Se plimba în sus şi-n jos prin grădini recitând cu mult avânt fel de fel de poezii, mai ales părţi din Iliada”, evocă scriitorul.În amintirile lui Slavici, Eminescu a rămas cel care a fost sufleteşte mai presus decât alţii, un geniu scârbit de lume, pentru care viaţa nu e vrednică să fie trăită.