Congresul al XIV-lea – Congresul Paraliziei PCR

Paralizia regimului Nicolae Ceaușescu, care a făcut să eșueze încercarea de soluționare politică a Crizei din decembrie 1989, se oglindește în desfășurarea Congresului al XIV-lea al PCR.

Toți istoricii sînt de acord că dezamăgirea produsă de Congres a fost una dintre cauzele basculării unei mari părți din Activul de partid, din Armată și Securitate. Practic Congresul era așteptat de întreaga nomenklatură din România ca ultimul prilej în care Nicolae Ceaușescu mai putea schimba ceva. Și nu e vorba de schimbări de tip perestroikist, cum susțin mulți specialiști, ci de schimbări pur și simplu.

De mai mulți ani instituțiile statului, inclusiv cele responsabile și politic, se înțepeniseră într-o rutină incredibilă. Am povestit undeva aventura mea de după 1987 pentru a da o nouă machetă revistei Teatrul, al cărei redactor șef eram. Pe scurt lucrurile s-au petrecut așa. La invitația unei reviste de teatru din Italia, am participat la un colocviu al revistelor de teatru din Europa, ținut la Taormina.

Avatarurile unui român ajuns în Italia fără nici un ban (Consiliul Culturii nu mi-a dat nici un ban de diurnă, cazarea și drumul erau plătite de organizatori, iar de schimbat la negru n-am avut curaj s-o fac) le-am relatat în postdecembrism, cînd am ajuns la Taormina ca turist pricopsit. Evident, am luat cu mine și cîteva exemplare din revistă, pentru a fi expuse în expoziția din holul hotelului, unde se ținea reuniunea.

Printre revistele occidentale, cu format mare, pe hîrtie scumpă, pline de fotografii uriașe, revista Teatrul stîrnea milă mai ceva ca o rudă săracă. Întors în țară, mi-am zis că nu mă las pînă nu fac o revistă Teatrul în stil occidental. Cel puțin la nivel de înfățișare. Pentru aceasta era nevoie de o machetă. Am comandat una celui mai bun machetator de la vremea respectivă și am trimis-o la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, la cei doi directori de care depindeam, cel de la Reviste literare și cel de la Teatre.

După un timp mi s-a spus că adresa s-a împotmolit pe undeva pe la Secția de presă. Aici cunoșteam multă lume, de la Constantin Mitea, șeful Secției, consilier de presă al lui Nicolae Ceaușescu, pînă la Emil Marinache, fostul meu șef la Scînteia tineretului, promovat la partid. De peste tot mi s-a spus că pentru machetă e nevoie de aprobare de la însuși Nicolae Ceaușescu. A venit decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu a murit la Tîrgoviște.

Una dintre cauzele Căderii trimite la întîmplarea cu macheta. Fostul Conducător luase asupra sa rezolvarea și a celor mai mărunte lucruri din Republică. A fost de ajuns să plece – eu nu spun, să fugă, chestia cu fuga a fost marea diversiune prin care regimul s-a prăbușit – pentru ca statul să nu mai funcționeze. Pînă atunci toți așteptau rezolvarea sau aprobarea celor mai mărunte lucruri de la Nicolae Ceaușescu.

În clipa cînd Nicolae Ceaușescu s-a deposedat singur de Putere, rotițele regimului au încremenit. În decembrie 1989 nu Nicolae Ceaușescu s-a prăbușit, ci Statul. Nikolai Moruzov descrie în cartea sa Corespondentul Agenției TASS care a văzut totul – una dintre lucrările capitale despre decembrie 1989 – paralizia regimului așa cum s-a exprimat la Congresul al XIV-lea. Participanții la Congres, chiar și cei din rîndurile nomenklaturii de lux, fugeau de ziariștii străini, de întrebările acestora. Nu pentru că ar fi fost idioți, ci pentru că nu știau cum ar fi reacționat Nicolae Ceaușescu dacă ar fi aflat răspunsul lor.

Așa și în decembrie 1989, înainte de Cădere

Toți și toate alcătuiesc rotițele unei mașinării ale cărei manete sînt exclusiv în mîna lui Nicolae Ceaușescu. Pe parcursul Crizei nimeni nu-și permite să aibă inițiative, să facă ceva după cum îi trece prin cap. Toți și toate se rezumă la îndeplinirea ordinelor lui Nicolae Ceaușescu. Cel mai bun exemplu e dat de Parada militară din Centrul Timișoarei, din 17 decembrie 1989, dimineața.

Nu cred că Vasile Milea a trădat făcînd paradă în loc de demonstrație de forță. Cred că n-a priceput despre ce-i vorba cînd i-a ordonat Nicolae Ceaușescu. N-a avut însă curajul să întrebe. Altfel ar fi stat lucrurile dacă în rezolvarea Crizei de la Timișoara generalii, miniștrii, membrii CPEx ar fi avut mînă liberă:

„O adevărată panică a stîrnit întrebarea corespondentei japoneze care cu o expresie asiatic-impenetrabilă a cerut oficialilor români să comenteze «Scrisoarea celor 6». Prezidiul a șușotit vreo zece minute, iar apoi unul dintre membri a răspuns:

«Ne-am consultat şi am ajuns la concluzia că nimeni dintre noi nu ştie nimic despre nici o „Scrisoare a celor 6!”».

Unii dintre corespondenţii străini părăseau sala indignați, alții rîdeau ironic, notîndu-şi în agFoto sus: Nicolae și Elena Ceaușescu (© „Fototeca online a comunismului românesc”)ende răspunsuri mai idioate, iar terţii se amuzau deschis punînd întrebări «cu șopîrle». Un corespondent englez, pentru prima dată în România,

s-a hotarît să obțină un interviu de la un delegat la congres. Deşi am încercat să-l conving de zădărnicia intenției, nu s-a descurajat şi într-o pauză s-a dus curajos în vestibul. Ascunzîndu-mă după o coloană de marmură urmăream nu fără un interes malițios cum el se adresa întîi delegaților în costume naționale, care îi păreau probabil mai de culoare, apoi și altora, punînd o invariabilă întrebare: «Do you speak English?» Toți ca unul o luau la fugă, speriați şi prefăcîndu-se că nu au auzit nimic. In jurul englezului, s-a format repede o «zonă zero», iar el, complet derutat, a fost nevoit să recunoască că am avut dreptate. Totuşi, stăruințele lui n-au fost complet inutile. În ziua următoare, am fost anunțați oficial că putem, dacă dorim așa de mult, să intervievăm delegații de la congres. Într-una din sălile palatului ne așteptau trei delegați care, indiferent de întrebările noastre, drept răspuns recitau patetic editorialele din «Scînteia».”

_{Foto sus: Nicolae și Elena Ceaușescu (© „Fototeca online a comunismului românesc”)}