Trecerea Prutului: Apa curgea roşie la vale
22 iunie 1941. Împuşcături, răniţi, morţi, incertitudine, frică. Aşa a rămas acea zi, dar şi primele două săptămâni de război, în amintirea bătrânilor de azi – pe-atunci copii – care mai locuiesc în satele de pe malul Prutului.
Ca şi în 1941, Pintilie Voicu (85 de ani) trăieşte la doar 300 de metri de râu. A rămas în viaţă ca printr-o minune. Prima lovitură, de sub „dealul roşu“ de pe malul drept al Prutului, a fost dată chiar în Măcăreşti, Ungheni, în apropierea casei sale. „Era duminică, ora patru dimineaţa. Dormeam învelit într-o cuvertură de lână, făcută de bunica. Am auzit o bubuitură străşnică, de s-a cutremurat toată casa. Oglinda a căzut peste mine şi s-a făcut cioburi. Am alergat repede la tata. El, invalid după Primul Război Mondial, m-a strâns la piept şi mi-a spus:«E război! Ai grijă de surorile tale.» Parcă îi aud şi azi cuvintele“, povesteşte Pintilie Voicu.
„Apa curgea roşie la vale”
Au urmat apoi un râu de sânge, morţi luaţi de ape şi multă frică. „Ruşii care alergau prin tranşee ne-au avertizat că ar trebui să ne evacuăm. Vedeam românii de pe malul drept care încercau să treacă pe malul stâng. Îmi amintesc că sovieticii, fiind, probabil, mai puţini, au instalat într-o casă pustie o mitralieră. De acolo se vedea bine Prutul.
Când soldaţii români încercau să treacă râul cu barca, apa curgea roşie la vale. Dacă închid ochii văd bine fiecare mişcare“, spune bărbatul, care, şi după 70 de ani de la începutul războiului, mai îngână în rusă:„La 22 iunie, exact la ora patru dimineaţa, Kievul era bombardat, am fost anunţaţi că începe războiul.“ Acesta a fost începutul, iar moş Pintilie povesteşte cu amănunte, cu ochii miraţi ai copilului de-atunci:„La vreo şase kilometri de casă aveam câţiva boi care păşteau pe un câmp. Am mers după ei. Soldaţii au împuşcat în direcţia noastră de vreo trei ori. Boii s-au speriat atât de tare încât au luat-o în toate părţile. M-am apucat de coada lor şi fuga acasă!“.
„Zvârcolirile” de pe Prut
Printre gloanţe şi comenzile date ostaşilor de pe ambele maluri, cei din Măcăreşti au trăit vreo patru zile. Apoi, în sat nu a mai rămas nimeni. Toţi au fost evacuaţi în localitatea din apropiere, Boldureşti. Rămaşi fără provizii, soldaţii intrau în casele localnicilor să ceară de mâncare. „Sărmanii, intrau să ceară de-ale gurii. Mama avea porci. I-au împuşcat ostaşii pe toţi. Of, şi pentru noi era greu. Mâncam din colacii vechi, rămaşi de la bunica“, povesteşte Natalia Muşetu (74 de ani), şi ea din Măcăreşti;avea pe atunci doar cinci ani.
FOTO:Pinitilie Voicu (85 de ani) ştie şi acum unde a căzut prima bombă în Măcăreşti
La doar doi kilometri, în satul Costuleni, tot pe malul Prutului, pentru Irina Chirinciuc (83 de ani), iunie 1941 a însemnat o mare sărăcie şi o stare de incertitudine pe care moldovenii nu o mai simţiseră până atunci. „Ba plecaseră românii şi veniseră ruşii, apoi românii începuseră să împuşte de pe celălalt mal. Nu se mai înţelegea nimic. Noi trăiam doar cu frica bombelor ce cădeau peste case şi ne rugam în şoaptă să nu fim noi cei «aleşi»“, povesteşte Irina Chirinciuc, care pe atunci abia împlinise 13 ani.
Soţul ei, Ion Chirinciuc (91 de ani), îşi aminteşte că, înainte de a începe luptele, românii au trimis câţiva ostaşi în cercetare pe malul drept. „Au trecut vreo patru cu o barcă. Au intrat în grădina unui om. Au văzut că stăpânul era întins la pământ;omul se prefăcea. «Dă-l bă’naibii, că e mort», au zis ei. Au mers apoi la o altă casă, unde au găsit un bărbat şi pe feciorul acestuia. I-au dus pe malul drept ca să afle de la ei mai multe. Voiau să ştie câtă armată era pe malul stâng“, spune Ion Chirinciuc. Bătrânul îşi aminteşte că, atâta timp cât s-au „zvârcolit“ la Prut, ostaşii români au reuşit să ridice la Costuleni un pod din lemn. „L-au făcut în mai puţin de două zile. Era o construcţie trainică. Treceau pe el şi tancuri, şi mitraliere. În schimb, sovieticii erau foarte puţini pentru a face faţă“, povesteşte Ion Chirinciuc, care, la 21 de ani, câţi avea pe atunci, vedea luptele de la fereastra casei părinteşti.
„Dacă am fi avut măcar un gard de floarea-soarelui între noi...”
Lui Constantin Mihailov (90 de ani), din Frăsineşti, i-au rămas în memorie căştile soldaţilor români, pe care le zărise când încercau să înece o familie de evrei din localitate. „Bărbatului i-au legat mâinile şi picioarele ca să nu poată ieşi din apă. Războiul a semănat multă ură în sufletele noastre. Eram des întrebaţi cu cine era mai bine, cu ruşii sau cu românii. Era bine şi cu unii, şi cu alţii, dar dacă am fi avut măcar un gard de floarea-soarelui între noi, tot ar fi fost mai bine“, spune bătrânul. Localnicii au şi o explicaţie:„Când veneau românii nu mai ieşeam din «bolşevici», iar ruşii ne numeau «ţigani»“.
Şi la Bărboieni, raionul Nisporeni, o altă localitate de pe malul Prutului, luptele au fost crâncene. Gheorghe Cornici (87 de ani) îşi aminteşte de soldaţii ruşi de pe turnurile de supraveghere şi de ostaşii români care strigau:„Să intrăm în Basarabia mai întâi! Apoi vom merge înainte“.
După două săptămâni de măcel, viaţa moldovenilor de la Prut şi-a reluat cursul obişnuit. Însă nu pentru mult timp. Chiar dacă frontul a înaintat, localnicii nu au uitat de război. „Antonescu dal prikaz, vsia Ruminia na Kavkaz“ (Antonescu a dat ordin, toţi românii au pornit spre Caucaz – n.r.), repetau oamenii;care îşi mai amintesc acum şi faptul că autorităţile le cereau să adune piei de miel din care se coseau cuşme pentru soldaţii români, care luptau pe timp de iarnă la Stalingrad. A urmat apoi mobilizarea în armata română şi mai târziu luptele pe baricadele lui Stalin.
