Ceauşescu-Willy Brandt, relaţie politicoasă, dar rece

În iunie 1973, Nicolae Ceauşescu a mai bifat o mare capitală europeană. După Roma şi Vatican, venise rândul Bonn-ului. Sperase să-l câştige pe Willy Brandt şi să obţină cât mai multe avantaje economice pentru România. În chestiunea Berlinului-care-i interesa pe germani în mod special-n-a ieşit din cuvântul sovieticilor.

Nicolae Ceauşescu a plecat din Bucureşti marţi, 26 iunie 1973, pentru a efectua o vizită în Republica Federală Germania, la invitaţia preşedintelui Gustav Heinemann, a scris ritualic „Scînteia“. În total, a stat în RFG patru zile-cea mai mare parte a timpului la Bonn, dar şi-a rezervat o zi şi jumătate şi vizitării altor oraşe din nordul Germaniei Federale.

Willy Brandt, curtat de Ceauşescu

Dintre liderii ţărilor socialiste, înainte i-o luase numai Leonid Brejnev, secretar general al PCUS. În rest, era primul şef de stat dintr-o ţară estică, alta decât Uniunea Sovietică, primit în RFG. Ceauşescu spera să stabilească o relaţie personală, amicală, cu cancelarul Brandt, scrie în memoriile sale Erwin Winkler, ambasadorul Republicii Federale Germane la Bucureşti în anii '70. „Conducătorul român spera să-şi dezvolte în această călătorie în Germania o relaţie la fel de strânsă şi prietenoasă cu Willy Brandt ca aceea care rezultase, după părerea lui, în urma întâlnirii lui Brejnev cu Brandt în Crimeea. De la Macovescu (ministrul român de Externe, n. red.) ştiam asta“.

Cum manipula presa occidentală

Pe „canale“, gândul lui Ceauşescu pare să fi ajuns şi la alte persoane „de influenţă“, ca de pildă la gazetarii germani acreditaţi la Bucureşti. Cu mai puţin de o săptămâna înaintea plecării la Bonn, l-a primit pe Olaf Ihlau, corespondentul la Bucureşti al ziarului „Suddeutsche Zeitung“, care urma să-l însoţească în Germania Federală.

Ca din întâmplare, la finalul interviului acesta l-a provocat la o discuţie despre personalitatea cancelarului. În nici un alt interviu acordat presei străine nu comentase anvergura liderilor cu care urma să se întâlnească sau, cel mult, spusese câteva cuvinte politicoase. De data aceasta s-a lansat în consideraţii, destinate însă doar presei germane.

În „Scînteia“, partea respectivă din interviu nu a apărut. L-a înţeles pe Brandt şi ideile sale politice încă din 1967, cu mult înaintea altor lideri europeni, s-a lăudat Ceauşescu în faţa ziaristului german, încă de pe când mulţi se îndoiau. A reuşit preşedintele Ceauşescu să stabilească deja o relaţie personală cu cancelarul Brandt, a întrebat direct Ihlau? „Am stabilit o bază de colaborare care s-a dovedit utilă“, a răspuns, diplomatic, Ceauşescu. Însă era evidentă speranţa sa într-o relaţie privilegiată cu Willy Brandt. Pe parcursul vizitei în Germania, acesta l-a dezamăgit, a opinat ambasadorul Wicker, purtându-se cu Ceauşescu politicos, dar rece.

Iritat de gafa primarului din Bonn

Imediat ce a ajuns la Bonn, Ceauşescu a plecat la vila Hammerschmidt, reşedinţa oficială a preşedintelui Gustav Heinemann, la dejunul restrâns oferit de gazdă. După dejun, soţii Ceauşescu au depus o coroană de flori la Monumentul Victimelor Războaielor şi Tiraniei iar de acolo au plecat la primăria oraşului Bonn.

Primarul i-a oferit în dar o casetă conţinând discurile celor nouă simfonii ale lui Ludwigh von Beethowen. Ceauşescu a improvizat mulţumirile, făcând uz de vocabularul lui obişnuit:„Muzica sa a fost mereu un simbol al păcii şi cooperării, în general muzica a vorbit întotdeauna un limbaj comun, al colaborării şi apropierii între popoare. De aceea, am primit acest dar minunat ca un simbol al dorinţei comune al popoarelor şi statelor noastre de a colabora în domeniile economiei, ştiinţei, culturii, al muzicii, în toate domeniile de activitate, pentru a face ca pe continentul nostru să triumfe o politică nouă, de colaborare şi de pace“.

Totuşi, la primăria din Bonn, Ceauşescu a avut parte şi de un moment mai puţin plăcut. Când l-a invitat să semneze în cartea de onoare a oraşului, primarul Peter Kraemer a gafat. Vrând să sublinieze politicos „tradiţia“ relaţiilor româno-germane, i-a spus înaltului oaspete că printre semnatari se mai găseşte un român-fostul ministru de Externe Corneliu Mănescu. „Când numele lui Corneliu Mănescu, fostul ministru de externe, a fost rostit de primar, o umbră a alunecat pe faţa şi aşa posomorâtă a lui Ceauşescu“, a consemnat în memorii Erwin Wiekert. Relatând momentul, presa de la Bucureşti nu a pomenit nimic despre incidentul cu Mănescu.

Obrăzniciile lui Nicuşor

După festivitatea de la primărie, Ceauşescu s-a retras la castelul Gymnich, reşedinţa lui Ceauşescu şi a familiei pe durata şederii la Bonn. După-amiază, i-a primit pe şefii misiunilor diplomatice acreditaţi la Bonn. Seara, la palatul Augustusburg din Brühl, preşedintele Heinemann şi soţia au oferit dineul de gală. Ambasadorul Wicker a consemnat şi de acolo câteva amănunte trecute cu vederea de documentele oficiale. Mezinul Nicu, care-şi însoţea părinţii în Germania Federală, a fost cadorisit de preşedintele Heinemann cu un casetofon.

„Când preşedintele Heinemann l-a întrebat dacă mai are cumva vreunul acasă, el a răspuns pe şleau:«Da». La care mama lui a sărit iute şi l-a completat că unul aşa frumos nu are“. De altfel, tot timpul Elena Ceauşescu a fost cu ochii pe Nicuşor. „Dacă se despărţeau unul de altul câteva clipe, ea se ducea îndată la el, se interesa cum se simte, îl mângâia pe păr şi îl strângea la piept“.

O manta de nurcă pentru Elena Ceauşescu

Mai puţin inspirat în privinţa cadoului pentru mezinul Ceauşescu, protocolul preşedinţiei federale a nimerit mai bine cu mama lui. Din câte a putut să observe diplomatul, mantaua de nurcă i-a fost pe plac Elenei Ceauşescu. Gest protocolar ce n-ar fi trebuit să suscite multe discuţii, dar schimbul de cadouri nu era un lucru simplu, fiind îngreunată de proverbiala avariţie a cuplului Ceauşescu.

Dosarul vizitei, alcătuit de serviciul Protocol, oferă informaţii şi despre cadourile date de Ceauşescu germanilor. Cuplul prezidenţial Heinemann a primit un covor de 4/3 metri, o vază de porţelan, un serviciu din porţelan Brâncovenesc pentru 12 persoane şi o casetă cu 10 sticle de băuturi. Willy Brandt, cancelarul federal cu soţia au fost cadorisiţi cu o mapă de birou cu 9 piese, o faţă de masă din pânză topită simplă cu 12 şerveţele, o ie cu maramă şi o cutie cu 10 sticle băuturi.

Diplomaţia, joc de tenis cu mai multe mingi

A doua zi dimineaţă, Ceauşescu s-a întâlnit la castelul Gymnich cu oameni de afaceri din industria electronică şi electrotehnică apoi a plecat la Cancelaria Federală din Bonn, unde s-a întâlnit cu Willy Brandt.

Ceauşescu ţintea avantaje economice-credite cu dobânzi cât mai mici, investiţii germane în industria din România cât mai substanţiale, facilităţi vamale pentru exporturile româneşti cât mai multe. A cerut un credit cu dobândă mică şi clauza naţiunii celei mai favorizate, alături de alte facilităţi în materie de comerţ exterior. Înainte de vizita lui Ceauşescu la Bonn, RFG era un partener comercial important al României, nivelul schimburilor dintre cele două ţări ridicându-se în 1973 la aproximativ 1, 8 miliarde de mărci. Desigur, în goana-i după creşteri, Ceauşescu şi le-ar fi dorit mai mari:îşi fixase ca până în 1980 să le dubleze.

Germanii erau interesaţi în mod stringent de problema Berlinului, divizat în patru sectoare la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi administrat de cele patru mari puteri învingătoare. În vizita din 1971, Walter Scheel, ministrul de Externe federal îi spusese clar lui Ceauşescu ce-i doare mai mult pe vest-germani:„Berlinul, în rest toate se pot reglementa“.

De-atunci, situaţia se mai detensionase. În septembrie 1971, cele patru mari puteri au semnat un acord asupra Berlinului care uşura circulaţia locuitorilor din partea vestică a oraşului atât către zona lui de est, cât şi spre restul Germaniei Federale. Rămânea de reglementat circulaţia vest-berlinezilor în străinătate, pe care Bonn-ul ar fi dorit să îi reprezinte din punct de vedere diplomatic. Ar permite Ceauşescu acest lucru, germanilor din Berlinul Occidental dornici să călătorească în România?

Până la urmă, după vizita în Germania, nici Bonn-ul nu a dat Românei clauza, nici Ceauşescu n-a permis ca vest-berlinezii să fie asistaţi diplomatic de guvernul federal. Cum deschidea problema clauzei, imediat germanii puneau pe tapet chestiunea cu Berlinul. Relaţiile dintre România şi RFG în acea perioadă fuseseră plastic descrise de premierul Ion Gheorghe Maurer ca un joc de tenis jucat cu două mingi. Ceauşescu a insistat să se joace o singură minge-cea a clauzei. În privinţa celei de-a doua, şi-a arătat încă o dată limitele, demonstrând că avea în realitate un spaţiu de manevră mult mai mic decât îi plăcea să lase a se înţelege. În chestiunea sensibilă a Berlinului, n-a ieşit din rând şi a făcut la fel ca sovieticii.

Cu o mină posacă

În 28 iunie, Ceauşescu s-a plimbat prin nordul RFG, oprindu-se la Oberhausen, Hanovra, Wolfsburg, Hamburg şi Bremen pentru a vedea la faţa locului miracolul economiei vest-germane. În afară de „obiective industriale“, programul vizitei a mai inclus şi Expoziţia internaţională de flori şi grădinărit de la Hamburg, ori portul din acelaşi oraş, admirat de la bordul şalupei deţinută de senatul oraşului.

Peste tot, gazdele s-au achitat de obligaţiile protocolare şi l-au primit solemn, au oferit dejunuri, au ţinut discursuri, l-au îndemnat să semneze în cărţi de onoare. A ajuns înapoi la Bonn în după-amiaza de 29 iunie, la timp să primească un grup de afacerişti vest-germani. Ultima zi a vizitei s-a consumat în momente oficiale-semnarea declaraţiei comune şi comunicatul comun, precum şi nelipsita conferinţă de presă. Fidel obiceiului său de-a se odihni după-amiaza, obosit, probabil şi după agitaţiile din ziua precedentă, Ceauşescu a fost cât pe ce să rateze întâlnirea cu ziariştii germani. Dormea, şi nimeni nu îndrăznea să-l trezească, a scris ambasadorul Wicker în memorii.

Programul oficial, întins pe mai multe pagini şi redat apoi in extenso de presa română, poate impresiona prin cantitatea punctelor înscrise. Totuşi, per total Ceauşescu n-a fost mulţumit de cât a obţinut de pe urma preumblării în Germania occidentală. Erwin Wickert scrie în memorii că în toate zilele cât a stat în Germania „capitalistă“ liderul român a afişat o mină posacă.