Cărțile apărute în Occident despre Evenimentele din decembrie 1989

Recitind cartea semnată de Malgosha Gago și Willy Golberine sub titlul România, 1989. Autopsia unei revoluții eșuate, apărută la Adevărul Holding prin grija mea pătimașă, găsesc un nou prilej să mă întreb de cît de importante sînt lucrările din străinătate pentru deslușirea Evenimentelor din decembrie 1989.

Astfel de cărți sînt destinate publicului occidental. Prin urmare ele sînt superficiale în privința documentării, telenoveliste în materie de interpretare, și gazetărești, ca stil, înțelegînd prin asta o ciorbă de urzici făcută cu spanac. Pînă acum n-a apărut în Occident o carte care să folosească surse interzise cercetătorului român.

Ca de exemplu, la Moscova, un studiu dens, de tip cărțoi, despre implicarea URSS în căderea lui Ceaușescu, un studiu bazat pe exploatarea documentelor de arhivă accesibile doar cercetătorului rus. Asemănător, ar fi mai mult decît interesantă o carte tipărită la Belgrad despre rolul important jucat de serviciile secrete în detonarea de la Timișoara. În ambele cazuri istoricul român ar avea la dispoziție documente de excepție din surse la care nu are și nu va avea acces niciodată.

Toate cărțile apărute în Occident despre Evenimentele din decembrie 1989 sînt rezultatul unor documentări exclusive în România ale unor autori care nu știu românește – și lucru mult mai grav – habar n-au de realitățile complexe, nuanțate din regimul Ceaușescu.

În același timp, aceste cărți sînt supuse opiniei micului burghez din Occident despre România lui Ceaușescu, opinie formată prin îngurgitarea fără mestecat a clișeelor presei din Vest despre România. Aceste clișee nu izvorăsc, așa cum susțin naționaliștii noștri de zer și brînză, din ambiții de manipulare, ci din lipsa de importanță a României pentru omul simplu din Occident și, în aceeași măsură, din semidoctismul marii majorități a inșilor din Vest.

Rezultatul e un amestec de senzaționalism prost, pentru că se vrea ascuns, și sirop îndoit cu apă. Iată două exemple de stil gazetăresc pentru cele pe care Camus le numea tutungioaicele din Paris, pe cît de analfabete pe atît de agresive în datul cu părerea. Pe Sergiu Nicolaescu îl știm cu toții de pe vremea cînd trăia. Pentru franțuzoaică, Sergiu Nicolaescu e un personaj de film:

„În mijlocul figuranților care îşi improvizează rolul vieții și al actorilor prea bine pregătiți, se află un profesionist al spectacolului, actor şi regizor, un Alain Delon român: Sergiu Nicolaescu. Obişnuit să fie în fața camerei de luat vederi, îşi plimbă profilul de împărat roman în această furtună care amintește de ultimele zile ale lui Nero. Diplomați în post la București spun că a putut servi ca legătură între civili și militari, pe care i-a cunoscut bine cu ocazia turnării cîtorva dintre filmele lui foarte spectaculoase. Cum ar fi «Mircea», ultimul, care tocmai a rulat într-un sigur cinematograf din Bucureşti. Armata îi furnizează figuranți cu miile; nu-și ascunde relațiile galonate.”

La filme, evident, cunoscute micului burghez din Franța, trimite și portretul lui Iulian Vlad:

„Foarte zîmbitor și relaxat, un bărbat cu o falsă atitudine de François Perrier îşi aranjează părul înainte să-și facă intrarea în sală: generalul-colonel Iulian Vlad, ministru secretar de stat la Ministerul de Interne și şef al Departamentului Securității Statului. Pare la el acasă în mijlocul acelor revoluționari care șterpelesc revistele porno ale lui Constantin Manea, unul dintre fidelii lui Ceauşescu. Visarion îl prezintă în acel birou mare, plin de «duşmani potențiali». El e diavolul. Dar e primit ca un pastor.”

_{Foto sus: Tanc TR-85 în Piața Victoriei, în timpul Revoluției din Decembrie 1989 (© Muzeul Național de Istorie a României / Wikimedia Commons)}