Mitingul din 21 decembrie 1989: Nicolae Ceaușescu decide să renunțe la soluția militară în favoarea soluției politice

Mult timp după Decembrie 1989 decizia de a organiza la București pe 21 decembrie 1989, în Piața Republicii, o Mare Adunare Populară pentru a condamna „Tulburările de la Timișoara” și a exprima solidaritatea cu Nicolae Ceaușescu a fost pusă pe seama unui Complot.

Nicolae Ceaușescu ar fi fost convins să se convoace un asemenea miting de către Barbu Petrescu, primul secretar al Comitetului de partid al Capitalei, deși mulți din jurul Secretarului General s-ar fi opus. Ba chiar – s-a zis – fostul Conducător ar fi avut șovăieli, biruite pînă la urmă de insistențele celor din Complot. Unii l-au binecuvîntat pe Barbu Petrescu cu fapta eroică de a-l fi manipulat pe Nicolae Ceaușescu.

La Tîrgoviște, Elena Ceaușescu ar fi invocat un anume trădător Marcel. S-a susținut că Marcel era Gogu Rădulescu. Cică fostul CPEx-ist l-ar fi convins pe Nicolae Ceaușescu să țină mitingul.

Nicolae Croitoru, la vremea respectivă secretar al Comitetului Municipal de partid București, martor al evenimentelor din București, descrie pe larg în serialul Șase zile cît o viață de pe cristoiublog.ro cum au stat lucrurile în realitate:

„După Teleconferință «Bebe» al nostru a dispărut, fără să spună nimic, doar a făcut semn cu degetul că se duce sus, la C.C. Se pare că acolo s-a întîlnit cu Silviu Curticeanu, cancelarul șef, Emil Bobu, secretar cu organizatoricul, și generalul Milea, Comandantul Armatei. Bebe s-a întors în jurul orei 20,00 la ședința noastră ținută în sala de Consiliu. Enigmatic și ușor triumfal «Bebe» s-a ridicat de pe scaun și a declarat rituos că ne va anunța ceva foarte important. Cu toții am rămas înmărmuriți. O ușoară stare de înviorare s-a produs în sală.

Credeam, aproape toți, că secretarul general și-a dat demisia, așa cum intenționa s-o facă în urmă cu cîteva zile, la ședința Comitetului Politic Executiv. N-a fost să fie așa. Gîfîind, Bebe a spus că avem marea onoare, din partea conducătorului să organizăm, a doua zi, o mare adunare populară în capitală cu o sută de mii de oameni ca în 1968 să dăm o ripostă patriotică trădătorilor de țară și agenturilor străine. Este o mare onoare pentru noi, a zis el, ce ziceți? Putem sau nu putem s-o organizăm?

În sală și-a făcut loc un soi de rumoare nedefinită, fiecare vorbea în șoaptă cu vecinul său de scaun punînd întrebări de organizare. Era o stare de perplexitate și nimeni nu voia să dea un răspuns. Din fundul sălii veni o confirmare slabă a unor voci anonime… «dar noi nu mai suntem în 1968 atunci era vorba de Cehoslovacia, acum e vorba de România». O pauză scurtă, întrebătoare se așternu peste sală. Eu, puțin ezitant, zic ca să audă cei din jur. «Eu mi-am spus părerea la unii colegi, orice picătură de sînge vărsată acum înseamnă sfîrșitul regimului; a curs deja sînge pe Bega vreți să curgă și în capitală?….sau poate în toată țara?. Cine mai poate opri nenorocirea și pe urmă nu e vorba de regim, e vorba de oamenii care pot să moară nevinovați…»

A sărit în sprijinul meu și Costică Smeu, secretarul cu organizarea, susținîndu-mă cu altă idee «Și mai e ceva tovarășe prim secretar, timpul e prea scurt. De fapt, de organizare se ocupă sectoarele, să spună primii secretari de acolo dacă este posibilă pregătirea adunării populare într-un timp așa de scurt.» Tăcere. Niciunul nu a aprobat, dar nici nu s-a împotrivit. Doar Dinu Dumitru de la Sectorul 1 și doamna Anastasiu de la sector 6 au întrebat de oră. Atunci ce-i spun eu Tovarășului, că nu putem? întrebă Bebe! Eu nu mă duc să spun că nu se poate. Doar să merg să-l întreb pe Curticeanu la ce oră se dorește organizată adunarea, se smiorcăi primul secretar.”

Din cîte se vede, Barbu Petrescu nu face altceva decît să se dea peste cap pentru a îndeplini indicația lui Nicolae Ceaușescu. Putem vorbi de rolul său în ținerea mitingului doar prin faptul că nu a șovăit cînd i s-a zis de organizarea manifestării, de care răspundea aparatul Comitetului de Partid București, că nu și-a exprimat temerile în legătură cu timpul prea scurt. În nici un caz nu-i putem atribui rolul istoric de manipulator al lui Nicolae Ceaușescu de pe pozițiile unui membru al Complotului.

Atmosfera descrisă de Nicolae Croitoru e tipică pentru atmosfera din întreg aparatul de partid și de stat în zilele lui decembrie 1989. Nimeni nu i se opune fățiș lui Nicolae Ceaușescu. Nimeni n-are nici măcar curajul de a-l avertiza că greșește. Toți tac. Toți sînt de acord cu indicațiile și se angajează că le vor îndeplini.

Numai că toți îndeplinesc indicațiile în silă, fără entuziasm, fără convingere.

Ce poate fi mai rău pentru un regim: Căderea în inerție mortală.

Organizarea Mitingului a fost pusă sub semnul întrebării de mulți memorialiști și de mulți cercetători. Toți au remarcat bălbîielile incredibile din organizarea unei manifestări comandate de Nicolae Ceaușescu, altădată fără fisură. Nikolai Morozov, corespondentul Agenției TASS, observă imediat, de la fața locului, golurile din organizare:

„În jurul orei 8 dimineața, în centrul Bucureştiului, inclusiv în zona unde era şi biroul TASS, a început să se concentreze lume. Din camioane se descărcau pancarde și portrete ale celor doi Ceauşeşti. Un tînăr mi-a spus că peste cîteva ore, în Piața Palatului, va avea loc un mare miting popular în sprijinul politicii PCR. Ceva mai tîrziu însă am văzut că oamenii au început să încarce «instrumentele de sprijin» înapoi în mașini.

Un telefon de la Agerpres ne-a anunțat că mitingul a fost anulat.

Peste un timp însă, am aflat că din diferite colțuri ale oraşului din nou se îndreptau spre centru coloane de demonstranți. Încă un telefon de la Agerpres: ni s-a spus să deschidem televizorul, pentru că transmisiunea directă a adunării populare va începe la ora 12.” (Nikolai Morozov, Corespondentul Agenției TASS care a văzut totul, Editura Fundației Culturale Române, București, 2002)

Nikolai Morozov e și un observator al profunzimilor politicii pe care o descrie. Din întreaga tărășenie el trage o concluzie:

„Devenise clar că în Capitală domnea confuzia, se părea că puterea aflată în derută nu stăpânea situația şi nu avea un plan ferm de acțiune.” (idem)

În volumul Adevăruri incomode – decembrie 1989 –, culegere de mărturii şi documente despre decembrie 1989, tipărită de foşti ofiţeri de Securitate la Editura Semne, general în rezervă Vasile Mălureanu, fost ofiţer de Securitate, depune mărturie, ca prezent în misiune la faţa locului, despre brambureala care a definit organizarea Mitingului din 21 decembrie 1989, zis şi Mitingul fatal pentru Ceauşescu:

„Mitingul din 21 decembrie a fost comandat de Ceauşescu, după revenirea sa în ţară, din Iran, pentru a condamna public revolta de la Timişoara şi a demonstra că este vorba de acţiuni diversioniste izolate, cu implicare externă, care nu se bucură de susţinere populară.

Demersul era riscant, deoarece nu se baza pe o evaluare realistă a «ataşamentului» la zi al bucureştenilor care lucrau în unităţi economice de vîrf, iar timpul scurt pentru organizare nu permitea derularea măsurilor speciale de selecţie pregătire şi protecţie pe care le reclama situaţia excepţională din ţară. Concret, dispoziţia de organizare a mitingului a fost dată în seara zilei de 20 decembrie, după consultarea primarului Capitalei, care a oferit în mod uşuratic garanţii că poate fi organizat în bune condiţii.

Acest lucru nu a fost însă posibil în timpul scurt avut la dispoziţie. Dificultăţile în plan organizatoric au determinat mulţi factori responsabili din întreprinderi să apeleze preponderent la muncitori ieşiţi din schimbul de noapte, care erau obosiţi. Deplasarea spre locul de desfăşurare s-a făcut fără respectarea regulilor tradiţionale în asemenea situaţii (încolonaţi, cu plasarea unor oameni verificaţi în fiecare coloană etc.), ceea ce a permis unor persoane străine să se infiltreze printre muncitori şi să intre în Piaţa Comitetului Central al P.C.R.

Mitingul a început intempestiv, Ceauşescu şi oficialii care îl însoţeau făcîndu-şi apariţia în balcon cu 30 de minute înainte de ora anunţată, respectiv la 12,00. Ilie Ciurăscu, cel care asigura comentariul TV, nu ajunsese încă în cabina improvizată la baza Corpului B al clădirii Comitetului Central (dinspre str. Oneşti), iar regia tehnică, surprinsă, a intrat direct pe miting, fără miră şi intonarea imnului naţional, conform uzanţelor stricte ale Televiziunii“.

Despre greşelile elementare din iniţierea şi desfăşurarea acestui miting s-a mai vorbit. Mărturia lui Vasile Mălureanu se deosebeşte de altele, scrise despre acest eveniment crucial în destinul lui Nicolae Ceauşescu. E mărturia unui om care vede iniţierea şi organizarea Mitingului prin ochii ofiţerului cunoscător al „măsurilor speciale“.

Bălbîielile au fost puse pe seama șovăielilor lui Nicolae Ceaușescu de a se lăsa convins de Complotiști să țină Mitingul. În realitate, așa cum observă Nikolai Morozov, balamucul își avea cauza în deruta regimului. Mașinăria de organizare de pînă acum se gripase. Activul din București, cel responsabil de mobilizare și organizare, lucra la un sfert din capacitățile de altădată. Cei mai mare parte a acestuia aștepta deznodămîntul. Pe de o parte n-avea chef să mai depună efortul de altădată, întrebîndu-se dacă mai merita. Pe de alta, se pregătea de Marea Lepădare.

În realitate, inițiativa a aparținut în exclusivitate lui Nicolae Ceaușescu și nu ca urmare a unei manipulări, ci a deciziei sale de la un moment dat, de a renunța soluția militară în favoarea soluției politice.

Adunarea Populară de la București se înscrie în Planul de a contracara Complotul Extern prin semnalul dat de mitingurile colectivelor muncitorești că Poporul român se solidarizează cu el și, prin urmare, e gata să lupte sub conducerea lui la fel ca în august 1968.

Punctul cheie al semnalului îl reprezintă transmiterea mitingului în direct la televizor.

Numărul uriaș de demonstranți, lozincile strigate și lozincile afișate, cuvîntările participanților, entuziasmul stîrnit de discursul său urmau să convingă atît pe plan intern, cît și pe plan extern că în ciuda a ceea ce se spunea în presa străină, la posturile de Radio Europa Liberă și Vocea Americii, în cancelariile străine și la telefon, în șoaptă, situația din România era sub control.

Regimul rămînea de neclintit

În luarea deciziei de a organiza Mitingul Nicolae Ceauşescu a pariat pe semnalul intern şi extern al condamnării de către muncitorii bucureşteni a provocărilor imperialiste.

Chiar şi cu aceste slăbiciuni de organizare, Mitingul ar fi fost un succes.

Pentru că, în direct la TVR, nu s-ar fi văzut nici oboseala, nici lehamitea.

S-ar fi văzut solidaritatea cu Nicolae Ceauşescu!

Nicolae Ceauşescu era convins că muncitorii – fuseseră convocaţi cei de pe marile platforme industriale – vor fi de partea sa.

Şi chiar dacă n-ar fi fost convins, tot ar fi convocat mitingul.

Pentru că trebuia să dea un semnal ţării și lumii prin transmisia în direct la tv că ţine situaţia sub control.

Din nenorocire pentru el, Complotiștii au ținut cont de importanța enormă a transmisiei în direct fără incidente.

Conspiratorii (din afară) pariau pe o realitate tipică regimului Ceauşescu. Totul trebuia să se desfăşoare pînă la virgulă potrivit scenariului, fără nici cea mai mică greşeală. La un Congres al PCR, în timpul Cuvîntării rostite de Ceauşescu, dacă pe cineva din sală îl apuca o tuse convulsivă, întîmplarea se lăsa cu sancţiuni pentru organizatori. Ea, întîmplarea, chiar transmisă în direct, avea o importanţă nesemnificativă, pentru că se desfăşura într-o vreme normală. 21 decembrie 1989 nu era o astfel de vreme. Prin Europa Liberă, dar şi prin zvonuri, naţiunea ajunsese în pragul infarctului provocat de încordare.

Pe acest fond, întreruperea Mitingului (prin provocarea spaimei şi nu a protestelor, cum s-a zis în primii ani postdecembrişti) avea două scopuri:

Să creeze în ţară sentimentul că s-a întîmplat ceva groaznic.
Să-l arate românilor în direct pe Eu, Supremul, din tablouri, tresărind într-o nedumerire pur omenească.