Relaţia lui Sergiu Nicolaescu cu Nicolae Ceauşescu şi nomenclatura comunistă

Regizorul Sergiu Nicolaescu a murit pe 3 ianuarie 2013, la vârsta de 82 de ani. În urma sa rămâne o carieră actoricească şi regizorală, contestată de unii şi adulată de alţii, dar fără drept de apel una dintre cele mai bogate.

Totuşi există o zonă a istorie despre care s-a vorbit mult la fel de mult în contradictoriu – relaţia cu fostul  dictator român Nicolae Ceauşescu. Înainte de Revoluţie regizorul era unul dintre cei care obţineau destul de repede ceea ce îşi doreau. Filmele sale beneficiau de promovare din partea regimului, din acest motiv s-au iscat numeroase suspiciuni asupra persoanei regizorului şi a relaţiei sale cu autorităţile comuniste. Momentul Revoluţiei din decembrie 1989 l-a prezentat pe Sergiu Nicolaescu sub un alt chip:cel al revoluţionarului, al luptătorului cu arma în mână, a celui care a coborât direct de pe platoul de filmare în mijlocul acţiunii.

Sergiu Nicolaescu despre relaţia cu Ceauşescu şi Maurer

Această imagine l-a urmărit o perioadă în postcomunim şi i-a asigurat o simpatie aparte. Apoi vocile contestatarilor au început să răsune punând sub semnul întrebării „adevărurile istorice” spuse artistic, iar imaginea regizorului s-a mai echilibrat. Iată ce povestea regizorul despre relaţia sa cu Nicolae Ceauşescu.

„Am dat mâna cu Ceauşescu de trei ori în viaţă. O dată la „Mihai Viteazul“, pe urmă la ziua lui, unde reprezentam cinematografia împreună cu Francisc Munteanu. N-am vorbit niciodată cu el. E ciudat. Îmi plăcea filmele, dar nu-i plăceau complet. Multă vreme el a crezut că dacă eu am făcut „Mihai Viteazul“ şi a fost un film aşa de mare, dacă va da aceleaşi condiţii unui alt regizor, atunci Mihai Viteazul va vorbi precum Nicolae Ceauşescu la congrese. Eu nu făceam aşa ceva. Simţeam altfel decât el. Tatăl meu a fost la Canal, a fost arestat la 5 ianuarie 1948 şi după închisoare a ajuns acolo. Nu puteam iubi regimul, dar mă foloseam de el. Instinctul îl făcea pe Ceauşescu să spună că Nicolaescu e un regizor bun. Lui nu-i plăcea că nu se auzea pe el. Atunci a dat titlurile filmelor mele altor regizori să le facă. Fiecare film a fost făcut de alţi regizori, colegi de-ai mei. Dar nu-i mai plăceau. Vezi „Mihai Viteazul“, vezi „Columna“ şi alte atâtea filme, pe toate le-a dublat. După doi ani, el comanda încă un film ca ăla. Cu acelaşi titlu sau aproximativ. De exemplu, Constantin Vaeni a mai făcut un film asemănător după „Mihai Viteazul“

Eu strecuram multe în filmele mele. De exemplu, în filmul „Mihai Viteazul“ am arătat prima biserică în sistemul comunist. Am folosit primul rege, Carol I, în 1977. Am folosit cântece interzise, am pus să se cânte colinde de Crăciun în „Osânda“. Acest lucru m-a costat. „Osânda“ a fost interzis. Într-o vară a venit un ofiţer de Securitate care era proiecţionistul lui Ceauşescu şi mi-a zis:„Aţi făcut un film. Daţi-mi-l să i-l arăt lui Ceauşescu“. „E un film interzis“, am spus. „Lăsaţi pe noi“, a replicat el. A proiectat „Osânda“ familiei Ceauşescu. Nicolae Ceauşescu l-a văzut a doua zi. I-a dat drumul. Chiar mi-a salvat un film. De ce? Pentru că era un film cu ţărani. Şi el era ţăran şi sensibilităţile ca ţăran ajuns într-o anumită situaţie, ajunsese preşedintele României, rămâneau tot de ţăran. Atunci a fost impresionat de soarta lui Manlache Preda. I-a dat drumul filmului. E drept, a avut premiera la Constanţa, fiindcă nu aveam voie în Bucureşti. Este unul dintre filmele importante ale carierei mele.”

Citeşte şi:

Mitul strămoşilor în „epopeea naţională“:Dacii, Columna şi Burebista

A murit Sergiu Nicolaescu! Interviu cu regizorul:În film, i-am ucis copilul lui Mihai Viteazul

«Filmele istorice româneşti sunt pline de minciuni!»

Întrebat la un moment dat care au fost relaţiile cu Ioan Gheorghe Maurer, cineastul a recunoscut că avea o relaţie specială cu Maurer:„N-am făcut concesii. Dar da, am fost prote­jatul lui Maurer. Însă niciun film nu l-am făcut datorită lui! O singură dată m-am dus la el, în ’70, când Uniunea Cineaştilor trebuia să se în­tâlnească cu Guvernul. El l-a adus atunci şi pe Ceauşescu, dar nu eu am cerut asta.”

Pe de altă parte în presă, nu de puţine ori a apărut povestea cu armele pregătite de regizor pentru al lichida pe Nicolae Ceauşescu:“Cumpărasem de la Paris o armă de calibru 22 Long Rifle, cu lunetă şi amortizor. Era o armă similară cu cea cu care a fost omorât Kennedy. În sinea mea, mă gândeam că poate vreodată voi face la fel cu Ceauşescu.”

 Controversatele relaţii cu autorităţile comuniste

Dincolo de cele spuse de Sergiu Nicolaescu şi de vocile contestatare apărute în perioada postcomunistă care arătau că sunt multe falsuri (artistice) strecurate în peliculele regizorului, au apărut şi zvonuri mult mai directe cu privire la colaborarea sau mai corect la relaţia complicată cu cenzura şi securitatea comunistă. Faptul că filmele sale istorice nu reflectau adevarul istoric este un lucru, dar acuzaţiile apărute cu privire la relaţiile cu regimul ţin de o altă sferă, paradoxal una mai apropiată de istorie decât ne imaginăm.

De cenzură suferau toate filmele în timpul Epocii de Aur, dar peliculele sale treceau ceva mai uşor. Faptul că multe oglindeau istoria de manual sau părţi ale propagandei regimului nu mai este un secret. În plus multe se înscriau pe direcţia trasată de Epopeea Naţională, plan cinematografic propagandistic aprobat şi întărit de regim prin tezele din iulie 1971. Regizorul nu a ascuns niciodată că avea diverse cunoştinţe ce ocupau funcţii importante în partid şi în stat, însă a infirmat posibilitatea unei colaborări directe cu Securitatea sau autorităţile comuniste. De exemplu îl menţionează pe Ioan Gheorghe Maurer sau pe Ion Brad, ministru adjunct la Ministerul Culturii din 1971.

Totuşi la sfârşitul lui 2011 discuţiile cu privire la relaţiile cu Ceauşescu au luat amploare. În presă au apărut facsimile legate de scrisorile adresate de regizor dictatorului în 1981. În una din ele erau semnalate atitudini anti-patriotice manifestate de doi alţi regizori:Alexa Visarion şi Lucian Pintilie. La momentul acela prin misiva semnată Sergiu Nicolaescu, se solicita prezentarea, în faţa lui Nicolae Ceauşescu, "personal o serie de probleme de mare importanţă pentru existenţa şi dezvoltarea cinematografiei naţionale".

În interviurile acordate la acel moment Sergiu Nicolaescu s-a mirat că ar fi putut scrie aşa ceva. El a declarat pentru un cotidian central în acel moment:“Eu i-am scris două scrisori lui Ceauşescu. Două cereri de genul ăsta. Una a fost asta, de care uitasem. A doua a fost când, la un moment dat, prin ’80 şi ceva, am cumpărat o casă care era în Primăverii. Pe o sumă ridicolă, 25.000 de dolari. Era a unei foste cântăreţe, măritată cu un străin în România, care a vrut să vândă casa. Şi am cumpărat-o. Eu aveam dolari în bancă – pentru filmele pe care le făceam cu străinii, ei mă plăteau în dolari. Şi circa 60-75% era luat de stat. Dar tot câştigam şi aşa – eu am făcut 27 de filme occidentale. Mi s-a spus că nu pot să intru în cartierul Primăverii, acolo erau ştabii, pentru că trebuia aprobarea tovarăşului. Aşa că i-am făcut din nou o cerere din asta. Voiam să mă duc să-i spun problema.” Pe măsură ce interviul a continuat, precum şi în următoarele declaraţii s-a încurcat în declaraţii spunând ba că a scris, ba că a uitat de acea scrisoare, însă de cele mai multe ori a afirmat  că este un fals grosolan.  

Oricum relaţiile regizorului Sergiu Nicolaescu atât cu regimul comunist, dar şi cu Ion Iliescu sunt încă departe de a fi elucidate. Există încă prea multe necunoscute şi lucruri pe care cineastul le duce cu prin trecerea sa în nefiinţă, în mormânt.