Ion Luca Caragiale

Caragiale: „Dacă vrei să-nşeli lumea, înşeală-o gros, că subţire, nu ţi se prinde”

În campania dusă împotriva liberalilor, Caragiale se ocupă şi de Dimitrie Sturdza. Sub titlul Bucureşti, 17-18 martie, el publică în Timpul un serial în trei episoade dedicat raporturilor dintre proeminentul politician şi camarazii săi de formaţiune politică.

Şerban Cioculescu îl descoperă fără semnătură în numerele din 18 martie, 23 martie, 25 martie 1879, şi după ce-l atribuie (pe drept cuvînt) lui Caragiale, îi dă şi un titlu: Fraţii radicali şi D. Dim Sturdza.

Portretul adversarului începe în stilul gazetarului Caragiale. Cu maximă, deşi perfidă îngăduinţă, faţă de Dim Sturdza:

„După o oarecare viaţă politică, d. Dinu Sturdza, pînă la cea din urmă reintrare a d-sale în minister, izbutise să-şi facă în închipuirea mai tutulor, o reputaţie, dacă nu de un foarte inteligent, dar desigur, de un foarte corect om de stat şi mai ales de finanţe”.

O reputaţie se află, de regulă, la capătul unei bătălii sub semnul unei metode. Caragiale o dezvăluie pe cea folosită de Dim Sturdza:

„Metoda întrebuinţată de d. Dim Sturdza pentru ajungerea acestui scop, deşi cam veche şi tacită, însă sigură în ţara noastră, consistă în a se face d-sa aprigul biciuitor al tutulor greşelilor, neregularităţilor, mai multe ori numai închipuite, totdeauna exagerate pînă la absurd, săvîrşite de partidul şi de guvernul adversar politic d-sale”.

Dacă, aşa cum spune Caragiale, Dimitrie Sturdza a obţinut „o reputaţie”, „de un foarte corect om de stat”, folosind arma denunţării altora, înseamnă că-n România lui 1879 există un teren prielnic. Gazetarul confirmă:

„Într-o ţară ca a noastră, unde cînd afirmi ceva, nu ţi se cere şi dovezi, unde spiritul public nu are nici un element serios de control mai ales asupra luptelor ivite pe tărîmul ştiinţei de stat, reaoa credinţă este de multe ori o bună temelie pentru clădirea unei frumoase reputaţiuni. Ca să treci de cel mai curat, n-ai decît să ponigreşti cu ori fără drept pe alţii; ca să te crează lumea om cinstit şi de treabă, n-ai decît să ocărăşti şi să osîndeşti în vileag purtarea altora, chiar dacă dînşii au o bună purtare şi mai ales în cazul acesta. Dacă vrei să-nşeli lumea, a zis un filosof, înşeală-o gros, că subţire, nu ţi se prinde. E mult numai pînă să-ţi faci o reputaţie frumoasă, şi-n urmă poţi fără grijă să săvîrşeşti însuţi păcatele, de cari osîndeai odată pe alţii buni nevinovaţi”.

De la această însemnare a trecut mai bine de un secol. Drept temelie pentru afirmarea unui politician prin reaua credinţă, Caragiale sesizează o slăbiciune de fond a spiritului nostru public: absenţa spiritului critic. În 1879, cînd România abia se trezise din somnul narghilelelor, o asemenea slăbiciune era explicabilă. N-aveam presă independentă, ziarele fiind toate foi de chibiţăreală electorală, n-aveam public educat pentru spiritul critic, n-aveam aşa-zisă societate civilă.

Metoda lui Dim. Sturdza a fost şi mai e folosită din plin în România postdecembristă. Liderii Opoziţiei au cîştigat nu doar reputaţii, ci şi alegeri, lansînd acuzaţii grave, dar nefondate despre alţii. Ar fi fost normal ca presa, ce-ar fi trebuit să se detaşeze în cîinele de pază al Adevărului, să le ceară dovezi. Ar fi fost normal ca opinia publică să-i întîmpine cu scepticism. N-a fost aşa.

Cele mai mari prostii despre adversari au fost luate în serios doar pentru că politicianul şi-a asumat de unul singur ipostaza de Arhanghel al cruciadei împotriva Corupţiei şi Nedreptăţii, înfăţişîndu-se, fără ca nimeni să i-o ceară, drept întruchiparea Cinstei şi Dreptăţii. Nu i s-au cerut politicianului respectiv argumente, dovezi. A fost crezut pe cuvînt. A fost crezut pe cuvînt şi cînd a susţinut că n-a făcut afaceri de corupţie, că n-are un trecut dubios.

Şi astfel s-a ajuns ca un candidat să fie denunţat că-şi face vilă în buricul tîrgului de un alt candidat care-şi făcuse deja ditamai vila la poalele Bucureştilor. Ce mai încolo şi încoace! N-avem spirit critic!

Mai multe pentru tine...