image

Capitularea lui Osman Pașa

La 4/16 decembrie 1877, Carol îi scria Elisabetei că otomanii încercaseră pe data de 28 să iasă din Plevna luptând și construind un pod peste râul Vid, în zonă desfășurându-se bătălii cumplite. Carol s-a îndreptat imediat în acea direcție, în timp ce împăratul se dusese în centrul dispozitivului aliat, cu rugămintea ca domnitorul român să-i transmită prin telegraf ce se întâmpla în fața lui.

Ajuns la reduta Grivița, Carol a fost înștiințat că două fortificații fuseseră evacuate de otomani și ocupate de trupele române. Auzind în depărtare o canonadă teribilă și răpăitul puștilor, Carol a călărit într-acolo. De la distanță a putut vedea bătălia. Încercând să străpungă dispozitivul aliat, otomanii fuseseră opriți de grenadierii ruși, iar românii li se aruncaseră în spate.

În acea clipă, Carol a dat ordin trupelor române să atace poziția otomană de la Opanez, lucru pe care acestea l-au și executat, cucerind două redute și capturând cinci tunuri și 7.000 de prizonieri. A treia redută s-a predat. La ora douăsprezece fără un sfert au încetat luptele, iar otomanii au ridicat steagul alb pe toată linia. A venit știrea că Osman Pașa fusese rănit.

„M-am îndreptat imediat către trupele mele învingătoare, care m-au întâmpinat cu un entuziasm indescriptibil. În același timp, 8.000 de prizonieri, cu ofițerii lor și cu șase tunuri trase frumos, defilau prin fața mea. Le-am spus ofițerilor turci că s-au luptat cu curaj și că pot să fie încredințați că vor fi tratați corect, i-am ordonat ofițerului care îi însoțea să se intereseze de doleanțele lor”, scria Carol I după bătălia de la Plevna. Apoi, în fruntea unui regiment și cu fanfară militară, domnitorul a plecat cu ofițerii din Statul său Major către Plevna, unde intenționa să rămână peste noapte.

Ajuns acolo la trei și jumătate, a văzut că trupele românești și rusești intraseră în oraș din toate părțile, trupe care l-au întâmpinat cu urale, aruncându-și chipiele în aer. Pe lângă aceasta însă, „abia dacă se poate descrie tabloul care mi se oferi acolo privirii. Un teribil și impunător tablou de război! Mii de căruțe cu locuitorii care fugeau, femeile urlând și copiii plângând la marginea străzii, nenumărați prizonieri și transporturi cu răniți, morți și muribunzi de-a lungul drumului, răniții care gemeau și nu se mai puteau ține pe picioare, care răsturnate sub care se aflau oameni în viață, cai morți sau trăgând să moară, boi, bivoli etc., peste tot jale și nenorocire, iar alături de toate acestea, explozia de bucurie a soldaților ruși și români, batalioanele înaintând în marș, însoțite de muzica militară, cazaci și călărași care încercau în zadar să facă ordine, tunuri distruse, mii de arme aruncate în jur, muniție împrăștiată ș.a.m.d”.

După câteva ore petrecute în haosul de după capitulare, Carol s-a îndreptat în sfârșit spre podul de peste râul Vid, unde aștepta Osman Pașa. Întâlnirea dintre protagoniști e pe cât de scurtă și de marțială, pe atât de emoționantă. Eroul otoman al Plevnei, care se luptase într-adevăr eroic și fără milă, se afla acum în fața învingătorilor săi:

„Stătea într-o căruță, escortat de colonelul Polizu și de călărași. M-am apropiat călare de el, i-am dat mâna și i-am spus că i-am admirat viteaza apărare și că numele-i va străluci în paginile de istorie dedicate acestui război. În ciuda rănii de la picior, se ridică în car și îmi mulțumi. Acest om mi-a cucerit inima, are o expresie a feței nobilă și blândă și e foarte simpatic. Între timp ajunse și marele duce N[icolae], ne îmbrățișarăm în fața lui Osman, cu care marele duce dădu de asemenea mâna”.

Urmează o descriere oarecum amuzantă a plecării celor doi spre oraș sau, mai exact, a încercării de a ieși din Plevna. În mulțime, domnitorul Carol și Marele Duce și-au croit drum laolaltă, călare, dar au fost despărțiți de escortele lor, rămânând doar cu câțiva oameni în jur. Marele Duce l-a rugat pe Carol să meargă la Cartierul General de la Poradim și să-i dea detaliile despre capitulare în persoană împăratului. Domnitorul român ar fi dus cu mare plăcere la îndeplinire această rugăminte, dar au mai rătăcit încă peste o jumătate de oră pe străzile înguste ale Plevnei, în întuneric aproape total, fără să găsească ieșirea spre tabăra aliată.

Orașul era deja aproape pustiu, casele încuiate, și nu mai erau nici soldați pe străzi. Alături de Carol mai erau generalul Cernat și Carol Davila, amândoi foarte îngrijorați pentru soarta domnitorului, mai ales că în oraș mai erau cerchezi care, în cursul nopții, au continuat să tragă sporadic asupra trupelor pe care le vedeau. După o vreme, Carol și ai săi au dat peste un bulgar, care le-a arătat calea de ieșire. Drumul nu a fost ușor, trebuind să treacă noaptea printre redutele otomane, peste șanțuri, palisade, fire de telegraf căzute și alte obstacole periculoase. Abia după vreo oră (domnitorul călărea în acea zi de zece ore), Carol s-a întins într-o căruță găsită pe drum, ajungând la împărat la nouă și jumătate seara. Acesta se întinsese deja, dar l-a primit cu bucurie pe domnitorul român, îmbrățișându-l cordial.

image
Domnitorul Carol I, pe câmpul de luptă. Finalul campaniei a fost însoțit de o vreme geroasă

În aceeași scrisoare, Carol îi povestește Elisabetei că în Plevna e molimă și aerul e pestilențial, din cauza morților – pe care umblau viermii – din case și spitale. Armata evacuase deja orașul, dar în fața lui, pe câmpurile de bătălie, zăceau încă nenumărați morți și chiar răniți, dintre care unii au murit în mâinile brancardierilor, sosiți prea târziu.

Victoria, scump plătită, fusese însă obținută, rușii se îndreptau deja spre Adrianopol și amenințau chiar Constantinopolul, iar Armata Română, după ce făcuse minuni de vitejie și de-a lungul Dunării, intra în paginile de istorie.

Întoarcerea spre casă

În 10/22 decembrie, Carol îi scria Elisabetei, de această dată de la Nicopole, că plecarea de la Poradim i-a fost întârziată de o furtună cumplită, care a făcut să piară mii de oameni și cai. Drumul spre Dunăre a fost presărat cu cadavre pe margine, mai rău decât un câmp de bătălie. Erau prizonieri turci, surprinși de viscol în timpul marșului spre lagărele de prizonieri din România. Din nou, imaginile poetice se împletesc cu oroarea războiului:

„Era un adevărat tablou de război cum călăream însoţit de escortă, fiind salutat de tunurile cetății şi de trupele în retragere, în timp ce treceam printre cadavre. România îmi zâmbea de dincolo de Dunărea care curgea mândră şi liniştită”.

Era și pentru Carol revenirea la o viață normală, departe de tabăra din Bulgaria, unde, înainte de plecare, vântul vuia prin camerele sale, zăpada intra prin uși și ferestre și trebuia scoasă cu lopata, lemnele se terminaseră, alimentele erau pe sfârșite și corturile erau înghețate. Carol îi căina pe soldații ruși rămași în Balcani, opinând că mulți vor muri înghețați.

Armata Română era însă în bună parte pe drumul spre casă sau în bivuacuri de iarnă și astfel se risipea marea temere pe care o avuseseră Carol și Elisabeta de a lupta într-o campanie de iarnă. Domnitorul a rămas la Nicopole peste noapte, chiar dacă unii ofițeri s-au opus, având în vedere că în zonă ajunsese un convoi de 14.000 de prizonieri otomani, păziți de doar 1.500 de soldați. A doua zi, Carol trecea Dunărea înapoi în țară, unde vizita spitalele înainte de a se întoarce în capitală.

Acest text este un fragment din articolul „Ce îi scria de pe front Carol I soției sale, Elisabeta”, publicat în numărul 38 al revistei „Historia Special”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 29 martie - 25 iunie 2022, și în format digital pe paydemic.com.

historia ro Historia Special, nr  38, Martie 2021 jpeg
Cumpără acum!
Mai multe pentru tine...