Gornist și soldat de geniu cu tot echipamentul. Soldatul poartă manta și lopata mare. Foto Franz Duschek (© Fototeca Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I”)

Mitralierele au intrat în dotarea Armatei Române în timpul Războiului de Independenţă

📁 Istoria Armelor
Autor: Emil Boboescu

Pentru a înțelege cât mai bine cu ce arme a luptat Armata Română în campania din 1877-1878 vom face o analiză pe tipologii de armament. După cum era de așteptat, vom începe cu armamentul alb.

Pentru caporali și sergenți ai armelor pedestre, muzicanți și artileriști pedeștri se acorda o spadă cu lamă scurtă și groasă, gardă în cruce și mâner striat de alamă denumită tesac. Tesacele erau de producție franceză, belgiană sau austriacă și intraseră în serviciu începând din anul 1847.

Baionete, săbii și lănci

Având în vedere faptul că, la mobilizare, numărul trupelor a crescut exponențial, a fost aleasă soluția de a se folosi toate tesacele pentru infanterie iar pentru servanții pedeștri ai artileriei au fost distribuite baionete-sabie. Acestea se regăseau în stocurile Arsenalului fiind rămase de la vechile carabine sau muschetoane cu capsă percutantă și încărcare pe la gura țevii care fuseseră scoase din serviciul activ. Acestea fuseseră, la rândul lor, introduse începând cu anul 1856, odată cu primele arme cu capsă. Lama era ușor curbă pentru a optimiza lupta cu o lamă mai scurtă decât cea a sabiei normale. Producția era tot de factură franceză sau belgiană.

Săbiile de trupă erau distribuite trupelor călări și gradaților de artilerie. Cel mai vechi model era cel de dorobanți călări, folosit începând cu 1850. Acesta avea gardă simplă de alamă, jumătate dreaptă, jumătate semicirculară, lamă curbă și teacă neagră. Această sabie, cum era și normal, se afla încă în uz la unele regimente de călărași și escadroanele de tren. Următoarea comandă de săbii, făcută tot în Franța în 1861, a adus modelul 1822 pentru cavaleria ușoară, una dintre cele mai distribuite săbii pe întreg mapamondul în secolul al XIX-lea. Aceasta avea garda de alamă în trei vițe, mânerul negru striat, lamă curbă, contratăiș pe o treime din lamă și teacă din metal alb. Acest model a fost folosit de toată trupa călare, roșiori, călărași sau jandarmi călări. O nouă comandă de săbii similare a fost făcută în 1876, dar de data aceasta în Germania, săbiile acestea având caracteristici similare cu modelul anterior.

Săbiile pentru ofițeri erau de mai multe tipuri: pentru infanterie, și implicit ofițeri pedeștri, pentru cavalerie și pentru marină. Mai existau tot pentru ofițeri pumnalul de incendiu al ofițerilor de pompieri și spada pentru ofițeri necombatanți. Săbiile pentru ofițeri de infanterie și cavalerie erau similare ca și construcție, având lama mai subțire decât cea a săbiilor de trupă, prelucrată cu damaschinaj înflorat pe două treimi din lamă, pe aceasta aflându-se stema națională pe o parte, și cifra domnească, pe de alta. Garda era în patru vițe cu înflorituri de frunze de stejar cu mâner striat negru, pe striații aflându-se fir împletit de alamă lucitoare. Diferențierea între arme era dată de culoarea gărzii, alamă, pentru infanterie, și oțel, pentru cavalerie. De o parte și de alta lamei, la punctul de încheiere cu garda, se afla un ghidaj denumit scoică. Scoica repeta cifra domnească pe o parte și stema națională pe cealaltă. Săbiile de marină aveau garda de alamă traforată, terminată cu o singură viță, lamă dreaptă și teacă de piele cu prinderi și potcoavă de alamă. Pe prinderile de alamă ale tecii era reprezentată ancora.

Spada pentru ofițerii necombatanți avea garda într-o singură viță, mâner negru striat cu firișoare de alamă, scoicile pronunțate și ovaloide, pe care se regăseau însemnul specialității, lamă dreaptă și subțire cu damaschinaj și teacă de oțel. Pumnalul de incendiu pentru pompieri semăna cu tesacul sau cu baioneta sabie, dar era de dimensiuni mai mici.

Pentru rândul I al regimentelor de roșiori se distribuiau lănci. Acestea erau de fabricație franceză, introduse în serviciu pentru vechii lăncieri din 1862, și distribuite roșiorilor din 1875. Corpul era de lemn de esență tare, vopsit negru, cu călcâi de oțel și vârf în trei muchii. Prinderea, atât a vârfului, cât și a călcâiului se făcea în lungul lemnului cu șurub. La prinderea de la vârf, în lungul lăncii, se aflau trei cheutori pătrate de care se prindea flamura. Aceasta era tricoloră, cu culorile orizontale, cu roșul în sus, galben la mijloc și albastrul în jos, fiind tot o reminiscență a vechilor lăncieri.

Revolvere, puști și carabine

Atât roșiorii care purtau lănci, cât și trupa de artilerie sau toți ofițerii și sergenții major și adjutanți purtau revolvere. Acestea erau de producție belgiană, fie model 1874 Galand Lebeau, fie model 1876 Buescu, o inovație românească a revolverului mai sus menționat. Revolverele aveau 6 cartușe pe butoiaș, calibru 11,3 mm pentru Galand și 10,8 mm pentru Buescu.

Puștile în uz la începutul campaniei erau de mai multe modele, diferențiate în principal prin muniție și sistemul de dare a focului. Cea mai veche pușcă în uz la momentul declanșării campaniei era Pușca Minié model 1867. Aceasta era o pușcă ghintuită cu încărcare pe la gura țevii model 1861, transformată în pușcă cu încărcare pe la culată în anul 1867. Aceasta avea calibrul de 17,6 mm și folosea cartuș de hârtie și capsă detonantă exterioară. Arma a fost folosită de către gărzile civice și miliții până în iulie 1877. În aceeași situație s-a aflat și Pușca Spahis model 1865, pușcă ghituită cu capsă și incărcare pe la gura țevii. Calibrul și cartușul erau aceleași ca la pușca Minié, și a fost în uz tot până în iulie 1877 pentru unele unități de gardă civică.

Prima pușcă cu încărcare pe la culată folosită în Armata Română a fost Pușca Dreyse model 1867 denumită și „pușca cu ac” datorită sistemului de dare a focului. Această pușcă folosea un cartuș de hârtie în care se afla glontele, capsa percutantă și pulberea. Calibrul era de 15,43 mm. În momentul declanșării trăgaciului, cuiul percutor era un ac lung ce străpungea hârtia atingând capsa și astfel declanșând explozia. Având în vedere faptul că, în cazul tragerii repetate, acul percutor se putea deteriora și astfel arma să nu mai tragă, iar explozia declanșându-se în camera cartușului ceea ce arunca gaze arse pe chipul trăgătorului, arma a fost scoasă din uzul dorobanților și dată milițiilor și gărzilor civice în iulie 1877.

De la stânga la dreapta: Puşcă sistem „Krnka”, md. 1877, cal. 15,24 mm, cu baioneta şi cartuşul utilizat; Carabină sistem „Dreyse”, md. 1867, cal. 15,43 mm; Puşcă sistem „Dreyse”, md. 1867, cal. 15,43 mm, cu baioneta şi cartuşul utilizat; Puşcă siste

De la stânga la dreapta: Puşcă sistem „Krnka”, md. 1877, cal. 15,24 mm, cu baioneta şi cartuşul utilizat; Carabină sistem „Dreyse”, md. 1867, cal. 15,43 mm; Puşcă sistem „Dreyse”, md. 1867, cal. 15,43 mm, cu baioneta şi cartuşul utilizat; Puşcă sistem „Peabody”, md. 1868, cal. 11,43 mm, cu baioneta şi cartuşul utilizat. (Reconstituire grafică de Ioan I. Scafeș)

Următorul model de pușcă achiziționat a fost un model american denumit Pușca Peabody model 1868. Aceasta folosea cartuș metalic de calibru 10,34 sau 11,43 mm cu încărcare pe la culată fiind și cea mai eficace pușcă folosită în campanie având o bătaie maximă de 1000 m spre deosebire de celelalte modele care băteau maxim 600 – 800 m. Această armă a fost în dotarea trupelor permanente și a dorobanților din Divizia 2.

Pentru dorobanții din Diviziile 1, 3 și 4, în vederea înlocuirii puștilor Dreyse, au fost cumpărate din Rusia, puști Krnka model 1877. Acestea erau puști transformate în încărcare la culată prin adăugarea unei „tabachere” cu deschidere laterală la culata armei, pentru introducerea cartușului. Pe tabacheră se află montat cuiul percutor care este lovit de cocoșul montat lateral. Calibrul folosit era de 15,24 mm, cu cartuș metalic și o bătaie eficace de 600 m.

Pentru trupa de cavalerie se foloseau carabinele. Acestea erau în marea majoritate Dreyse model 1867, cu aceleași capacități ca și puștile cu aceeași denumire.

În 1869 au fost achiziționate, pentru prima dată, carabine Lamson pentru Escadronului de jandarmi călări ai Bucureștilor. Aceste carabine erau primele arme lungi cu repetiție în uz la noi, folosind un sistem cu magazie longitudinală sub țeavă și încărcare prin manevrarea gărzii trăgaciului. Calibrul era de 11,3 mm și folosea cartuș metalic. Având în vedere numerele mici ale acestei arme, în timpul campaniei, jandarmii călări care au însoțit personala Măriei Sale la sud de Dunăre au primit tot carabine Dreyse.

În timpul campaniei au mai fost capturate carabine Peabody-Martini, cu un singur foc și încărcare pe la culată, cu cartuș metalic, calibru 11,43. Având în vedere că aveau capacități similare cu puștile Peabody, acestea au fost distribuite unor unități de călărași.

Mitraliere și tunuri

Suprinzător sau nu, în timpul Războiului de Independență, Armata Română a avut în dotare mitraliere. Acestea au fost de două tipuri, fie Cristopher-Montigny, model 1872, calibru 11 mm, cu 37 de țevi, declanșate succesiv și încărcate cu șablon, fie Gatling, cu 6 sau 10 țevi calibru 12,7 sau 10,57 mm. Mitraliera Cristopher-Montigny a fost folosită în campanie de Batalionul 2 Vânători. Celelalte mitraliere au fost distribuite batalioanelor de vânători dar nu se cunosc să se fi folosit în luptă.

Materialul de artilerie a suferit și el modificări în primele faze ale campaniei, așa cum s-a întâmplat în cazul armamentului portativ. În dotarea artileriei teritoriale încă se aflau Tunuri La Hitte – Napoleon III de producție franceză, model 1865, de 4 funți, calibru 86,5 mm, și de 12 funți, calibru 121,3 mm. Acestea erau tunuri cu țevi de bronz și încărcare pe la gura țevii, cu bătaia maximă de 3000-3200 m. La momentul declanșării campaniei se aflau în dotarea bateriilor active de pompieri ce serveau ca artilerie pentru armata teritorială.

De sus în jos: Tun sistem „Krupp”, md. 1875, cal. 87 mm; Tun sistem „La Hitte”, md. 1865, cal. 121,3 mm; Tun sistem “Krupp”, md. 1871, cal. 78,45 mm. (Reconstituire grafică de Ioan I. Scafeș)

De sus în jos: Tun sistem „Krupp”, md. 1875, cal. 87 mm; Tun sistem „La Hitte”, md. 1865, cal. 121,3 mm; Tun sistem “Krupp”, md. 1871, cal. 78,45 mm. (Reconstituire grafică de Ioan I. Scafeș)

Începând din anul 1868, au fost importate din Germania Tunuri Krupp de calibru 78,45 mm cu încărcare pe la culată și țeavă de oțel. Datorită comenzilor mari plasate într-un timp relativ scurt, în 1870 au fost aduse aceleași modele de tunuri însă cu țeavă de bronz. Ce este de remarcat la acestea din urmă, este faptul că erau primele tunuri cu afet de fier, în loc de afet de lemn. Bătaia maximă a acestor tunuri era de 3500 m. Piesele au dotat bateriile 1, 2, 3 și 4 ale Regimentelor 1 – 4 de artilerie.

În anul 1875, având în vedere nevoile de mărire de a capacității de foc, au fost importate tot de la uzinele Krupp din Essen, tunuri de 87 mm, care aveau bătaia maximă 6800 m. Tot în aceeași idee, în 1877, au fost achiziționate de la partea rusă, tunuri și mortiere Lavrov de 152 mm cu bătaie maximă de 5300 m.

Foto sus: Gornist și soldat de geniu cu tot echipamentul. Soldatul poartă manta și lopata mare. Foto Franz Duschek (© Fototeca Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I”)

Acest text este un fragment din articolul „Organizarea și tactica Armatei Române în Războiul de Independență”, publicat în numărul 38 al revistei „Historia Special”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 29 martie - 25 martie 2022, și în format digital pe paydemic.com.

historia ro Historia Special, nr  38, Martie 2021 jpeg
Cumpără acum numărul 38 al revistei „Historia Special”!
Mai multe pentru tine...