Armata Română în ajunul Războiului de Independență
Conform legii din 1872, forța armată se compunea din: armata permanentă, cu rezerva ei (formată din infanterie de linie, vânători, roșiori, artilerie, geniu, jandarmi, trenul echipajelor, serviciul sanitar, flotila, intendența și administrația), armata teritorială, cu rezerva ei (alcătuită din dorobanți și călărași), milițiile (compuse din batalioane de infanterie, escadroane de cavalerie și artilerie teritorială - adică pompieri), garda orășenească (pentru comunele urbane) și gloatele (pentru comunele rurale).
Armata permanentă cu rezerva ei împreună cu armata teritorială cu rezerva ei, constituiau armata activă de campanie sau „de prima linie”. Milițiile alcătuiau armata de rezervă sau „de a doua linie. Garda orășeneasca și gloatele erau destinate să asigure ordinea și paza localităților în care ființau.
Toți locuitorii țării, „pământeni sau împământeniți”, de la 21 la 46 de ani aveau obligația să presteze serviciul militar. Cei între 21 și 29 de ani serveau în armata permanentă sau în cea teritorială; în miliții erau incluși restul bărbaților între 21 și 29 de ani, care nu fuseseră cuprinși în cadrul armatei permanente sau al celei teritoriale, precum și cei care își efectuaseră stagiul în aceste categorii de forțe armate, după împlinirea vârstei de 29 ani. Limita de vârstă pentru efectuarea serviciului în miliții era de 37 de ani, după care, până la vârsta de 46 ani, bărbații erau obligați să efectueze serviciul militar în garda orășenească sau în gloate.
Recrutarea pentru armată se făcea prin tragere la sorți și era obligatorie pentru toți tinerii care împliniseră vârsta de 21 de ani. Conform necesarului de recruți pentru fiecare categorie militară, cei care extrăgeau primele numere erau repartizați în unitățile armatei permanente până la completarea efectivului necesar, următorii erau repartizați în trupele teritoriale iar restul, în miliții. După sistemul existent în Franța napoleoniană, tinerii cu situație financiară bună, care avuseseră neșansa extragerii unui număr mic la recrutare, aveau posibilitatea desemnării unui înlocuitor care să facă serviciul în locul ghinionistului, în schimbul unor avantaje bănești, fapt care făcea ca sistemul militar să nu fie echitabil pentru toți cetățenii țării.
Durata serviciului militar în unitățile armatei permanente era de 4 ani în activitate și 4 ani în rezervă. Pentru cei din armata teritorială serviciul activ era de 6 ani, socotit în patru schimburi pe lună și de 2 ani în rezervă. Practic, dorobanții și călărașii erau de serviciu, cu schimbul, doar o săptămână pe lună, restul de trei săptămâni fiind liberi să-și vadă de activitățile civile. De aceea, spre deosebire de trupele permanente, care erau recrutate de pe tot teritoriul țării și își schimbau anual garnizoana în diferite localități, trupele teritoriale (dorobanții și călărașii) erau recrutați doar din județele în care locuiau și, cu unele excepții, își desfășurau serviciul militar doar în zonele respective. De aceea regimentele de dorobanți și călărași aveau un puternic caracter regional, ostașii se cunoșteau între ei din viața civilă, fapt ce contribuia la întărirea spiritului de corp și a sentimentelor camaraderești, cu efect benefic asupra moralului trupelor în campanie.
Corpul ofițeresc era unitar. Cadrele de comandă serveau ori în unitățile armatei permanente ori în cele teritoriale, putând să fie transferați oricând dintr-o structura militară în cealaltă. Ofițerii din miliții precum și cei din garda orășeneasca și gloate proveneau din rândul cadrelor militare aflate în rezervă, în vârstă de până la 36 de ani, care nu-și pierduseră gradul sau nu fuseseră reformați. Ei puteau să avanseze doar în cadrul milițiilor. Pe timpul convocării la exerciții și manevre, precum și în campanie, ofițerii de miliții beneficiau de aceleași drepturi și aveau îndatoriri identice cu acelea ale ofițerilor din trupele „de prima linie”.
Organizarea armatei
În conformitate cu Legea de organizare a puterii armate a României din 1872, armata permanentă era compusă din 8 regimente de infanterie de linie, 4 batalioane de vânători, 2 regimente de roșiori, 2 regimente de artilerie, un batalion de geniu și formațiuni ale serviciului sanitar și de logistică. Armata teritorială era formată din 8 regimente de dorobanți, 8 regimente de călărași și formațiuni de pompieri care constituiau artileria teritorială. La nevoie, se puteau organiza batalioane de infanterie de miliții și escadroane de cavalerie de miliții, iar în localitățile urbane existau batalioane ale Gărzii Civice. Toate aceste formațiuni erau grupate în patru divizii teritoriale, fiecare organizată pe două brigăzi de infanterie, o brigadă de cavalerie, un divizion de artilerie, un detașament de geniu și o ambulanță.
Ca urmare a agravării situației din Balcani, la 24 februarie/8 martie 1876 s-a promulgat Legea pentru recrutarea armatei, prin care serviciul militar a devenit obligatoriu pentru toți cetățenii români. De asemenea, în ideea păstrării neutralității, la 8/20 septembrie 1875, guvernul de la București a decis concentrarea primelor contingente de rezerviști.
La 15/27 iunie 1876 a fost creat Corpul de Observație, cu sediul la Gruia, pe Dunăre. format dintr-un regiment de infanterie de linie, un batalion de vânători, un batalion de dorobanți, subunități de călărași și artilerie, care a fost pus sub comanda colonelului Mihail Christodulo Cerchez.
Deoarece se preconiza un nou război între Rusia și Imperiul Otoman care ar fi putut să se desfășoare pe teritoriul României, la 24 septembrie/6 octombrie 1876 s-a hotărât ca trupele permanente și teritoriale să fie concentrate pentru instrucție și manevre. Efectivul trupelor concentrate urma să se ridice la 48.340 de militari, 10.916 cai și 180 piese de artilerie.
Pe 29 octombrie/10 noiembrie 1876 Camera Deputaților iar la 6/18 noiembrie 1876 și Senatul, au votat menținerea sub arme a rezervelor armatei, concentrate la 24 septembrie/6 octombrie, până la reglementarea situației internaționale.
La 26 noiembrie/8 decembrie 1876 s-a stabilit înființarea, cu data de 1/13 ianuarie 1877, a încă opt regimente de dorobanți, numerele 9-16. Prin această măsură se conferea o flexibilitate și eficiență sporită a regimentelor teritoriale, care de acum erau organizate pe două batalioane, ca și regimentele de infanterie de linie, în loc de patru batalioane per regiment, ca înainte. Regimentele de dorobanți au fost repartizate, câte patru, celor patru divizii teritoriale.
Maiorul Gheorghe Şonţu, comandantul batalionului 1 din Regimentul 10 dorobanţi, și un dorobanţ din același regiment ţinând arma în poziţia „pe umărul drept“, în uniformele purtate în timpul asaltului asupra redutei Griviţa 2, din 30 august/ 11 septembrie 1877. (Reconstituire grafică de Horia Șerbănescu)
Ca urmare a semnării armistițiului sârbo-otoman și neutralizarea Dunării ne mai fiind de actualitate, la 31 octombrie/12 noiembrie 1876 Corpul de Observație de la Gruia a fost desființat iar unitățile redislocate în garnizoanele lor, iar la 1/13 ianuarie 1877, efectivele formate din rezerviști și militari din trupele teritoriale concentrate în toamna anului 1876 au fost demobilizate și lăsate la vatră.
La 5/17 februarie 1877, pentru o mai bună distribuție a artileriei la fiecare divizie, au mai fost înființate două noi regimente de artilerie, numărul acestora ajungând la patru. Fiecare regiment era format din 6 baterii, cu 36 de tunuri, compuse dintr-o baterie „călăreață”, la care servanții se deplasau călare, putând fi detașată în sprijinul trupelor de cavalerie și cinci baterii „montate” sau „pedestre”, ai căror servanți se deplasau așezați pe antetren și afetul tunului. Dotarea artileriei române era realizată cu tunuri moderne cu încărcare pe la culată.
La 1/13 aprilie, într-o ședință a Consiliului de Miniștri al României, ținută sub președenția principelui Carol I, s-a hotărât semnarea convenției cu Rusia. Colonelul George Slăniceanu, ministrul de Război, a ordonat concentrarea rezervelor armatei permanente și a trupelor teritoriale. Armata a fost structurată în Armata de Operații și rezerva Armatei de Operații. Armata de operații era formata din Marele Cartier General, Statul Major General al Marelui Cartier General, Corpul 1 armată (diviziile 1 si 2 infanterie), comandat de generalul de brigadă George Lupu și Corpul 2 armată (diviziile 3 si 4 infanterie), comandat de generalul de brigada Alexandru Radovici. Rezerva Armatei de Operații era alcătuită dintr-o companie de pontonieri și Ambulanța Marelui Cartier General.
Pentru paza teritoriului s-a decis chemarea sub arme a 33 batalioane de miliții, 4 escadroane de miliții, garda orășenească, 6 baterii de artilerie teritorială (pompieri) și detașamente de jandarmi, dorobanți și călărași (pentru paza frontierelor și serviciul administrativ). În ceea ce privește batalioanele de miliții, nu au fost efectiv înființate decât câteva, în Oltenia, din cauza lipsei de echipament și armament și a insuficienței cadrelor de comandă.
În total, au fost mobilizați circa 100.000 militari, adică 1,9 % din populația țării. Dintre aceștia, 58.700 militari, cu 1.062 ofițeri, 12.300 cai și 190 tunuri au reprezentat armata de campanie.
Foto sus: Sergent din Batalionul 4 vânători în ţinuta de campanie, de iarnă, avută în timpul luptelor din zona cetăţii Vidin (ianuarie 1878), locotenentul Dimitrie Nicolescu, comandant de pluton în cadrul Batalionului 2 vânători, în ţinuta de campanie, purtată la atacul redutei Griviţa 1, din 30 august/11 septembrie 1877, și soldatul Grigore Ion din Batalionul 2 vânători în ţinuta de campanie, de vară, în care a participat la atacul redutei Griviţa 1, din 30 august/ 11 septembrie 1877, când a capturat un drapel turcesc. (Reconstituire grafică de Horia Șerbănescu)
Acest text este un fragment din articolul „Organizarea și tactica Armatei Române în Războiul de Independență”, publicat în numărul 38 al revistei „Historia Special”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 29 martie - 25 martie 2022, și în format digital pe paydemic.com.
