⬆

„Experiența cooperării cu Rusia a fost traumatizantă pentru România”

După Războiul din 1877-1878, rușii voiau să apară în ochii Europei drept singurii biruitori ai otomanilor, așa încât nici la încheierea armistițiului de la Kazamlak, nici la încheierea păcii de la San Stefano, (3 martie 1878) reprezentații, României nu au fost acceptați, pe motiv că Marile Puteri nu recunoscuseră încă independența României, iar negociatorii ruși vor avea în vedere și interesele țării noastre.

Prevederile păcii de la San Stefano, extrem de grele pentru turci, erau evident extrem de avantajoase pentru ruși. Deși se recunoștea independența României, Serbiei și Muntenegrului, țara noastră nu putea fi mulțumită de crearea unui principat autonom al Bulgariei, extins până la marea Egee și mai ales de prevederea care stipula că Rusia își rezerva dreptul de a schimba Dobrogea obținută acum de la otomani cu cele trei județe din sudul Basarabiei care urmau să revină la Imperiul Țarist.

După cum cinic afirma Gorceakov, cele trei județe nu aveau nicio însemnătate teritorială față de imensa întindere a Imperiului Rus, dar pentru țarul Alexandru al II-lea era o „chestiune de principiu” în a eluda și această condiție umilitoare pentru Rusia din tratatul de la Paris (1856) consecutiv războiului Crimeii. În plus tratatul de la San Stefano prevedea dreptul de tranzit al trupelor ruse spre Bulgaria, unde urmau să staționeze în următorii doi ani. Marile Puteri se temeau că Rusia, cuprinzând Bulgaria în sfera ei de influență, să nu devină o putere mediteraneană. Noile frontiere ale Bulgariei erau așa de aproape de Constantinopol, încât Strâmtorile și capitala turcă se aflau sub permanenta amenințare a unei lovituri pornite dintr-o bază militară a statului bulgar.

Unanimitatea forțelor politice românești în a respinge atât cedarea sudului Basarabiei, cât și tranzitul trupelor ruse spre Bulgaria, au creat o stare de intensă încordare între București și Sankt-Petersburg. Țarul Alexandru care amenința cu ocuparea militară a României și dezarmarea Armatei Române a primit răspunsul plin de demnitate și curaj al prințului Carol:

„Armata care s-a luptat la Plevna sub ochii împăratului… va putea fi zdrobită, dar nu va reuși nimeni niciodată să o dezarmeze”.

În același timp, trupele române au ocupat un dispozitiv de apărare pe linia Calafat-Craiova-Slatina-Pitești-Târgoviște, care să-i permită să facă față acțiunilor ostile ale forțelor ruse.

„Experiența cooperării cu Rusia a fost traumatizantă pentru România și ea a avut repercusiuni pe planul politicii externe a proaspătului stat independent”. (Florin Constantiniu)

„Auziți, dar nu ascultați”

Ca de atâtea ori în istorie, situația politico-diplomatică europeană a venit atunci în ajutorul României. Marile Puteri, în special Austro-Ungaria și Anglia, erau profund îngrijorate de marile avantaje pe care și le asigurase Rusia prin pacea de la San Stefano și mai ales de faptul că ele nu obținuseră nimic. Bismarck, cancelarul Germaniei, devenită imperiu odată cu proclamarea ca împărat a regelui Prusiei, pe 18 ianuarie 1871, în Sala Oglinzilor din Versailles, dorea să se reafirme ca arbitrul situației din Europa, deși problemele Balcanilor îl interesau la fel de mult ca „oasele unui grenadier pomeranian” sau și mai sugestiv, după propria afirmație „românii mă interesează tot atât de mult ca paharul meu de bere când e….gol”.

Astfel pe 13 iunie 1878 s-au deschis la Berlin lucrările Congresului ce urma să definitiveze condițiile păcii de după războiul ruso-româno-turc. Delegația României, compusă din prim-ministru, I.C. Brătianu și ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu, nu a fost primită ca membru deplin la masa Congresului primind doar dreptul de a-și expune doleanțele atunci când „cei mari” ne decideau soarta. „Auziți, dar nu ascultați”, va afirma mai târziu Kogălniceanu despre tratamentul impus României la Berlin. Afirmație extrem de veridică și patetică a aceluia care afirmase în fața liderilor europeni că:

„Nicio părticică din teritoriu să nu dezlipească… România să nu servească ca drum de trecere pentru armatele ruse… Principatul României, în puterea drepturilor sale seculare să ia insulele Dunării și gurile Dunării, cu Insula Șerpilor… recunoașterea independenței României și declararea neutralității sale”.

După ce a argumentat cerințele țării sale, Kogălniceanu a adăugat că pentru libertatea țării 10.000 de români au căzut la Plevna. „Tratați puțin cam dur”, după opinia ministrului de Externe francez, Waddington, cei doi delegați ai României nu au putut modifica deciziile Marilor Puteri. Independența României a fost recunoscută ce-i drept, dar cu două condiții: încorporarea la Rusia a celor trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail și Bolgrad ), precum și acordarea de cetățenie română celor care nu erau creștini, vizați fiind în principal evreii. Dacă pierderea sudului Basarabiei era oarecum compensată de alipirea Dobrogei, regiune cu deschidere la mare și potențial economic mai ridicat decât cele trei județe pierdute, acordarea de cetățenie evreilor presupunea modificarea articolului 7 din Constituție ceea ce a dus la un val de polemici în țară.

A. D. Xenopol consideră că acest moment a reprezentat apariția sentimentului antisemit în România: „care se născu în țară atunci când evreii începură a năzui la cetățenia română”. Mai direct și mai concret, academicianul Florin Constantiniu consideră că: „Sentimentele antisemite au fost exacerbate de intervențiile din străinătate în favoarea evreilor, căci – în chip firesc – în fața ostilității manifestate față de împământenire ei au căutat sprijin la influente organizații evreiești internaționale sau la guverne dispuse să-i sprijine”.

România devenise independentă, dar oare era o independență reală? Prețul plătit părea atunci foarte ridicat, nu numai în vieți omenești, ci mai ales la masa verde a păcii, acolo unde nicio mare putere nu ne-a qsprijinit sau înțeles, mai mult chiar eram obligați la modificarea Constituției. Fapt și mai grav, un act internațional – convenția ruso-română din 4 aprilie 1877 – se dovedise inoperant, ridicând o mare problemă de securitate pentru România în raport cu puternicul vecin de la Răsărit.

Acest text este un fragment din articolul „Războiul din 1877-1878, independenţa României și Marile Puteri”, publicat în numărul 38 al revistei „Historia Special”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 29 martie - 25 martie 2022, și în format digital pe paydemic.com.