⬆

Când oțelul a devenit muniție: povestea nevăzută din spatele Marii Crize Economice

Economia planetară mergea din ce în ce mai bine după încetarea Primului Război Mondial și fabricile livrau bunuri la o calitate ce înainte de 1914 era de domeniul ficțiunii. Prosperitatea se extindea de la marile orașe spre ultimul sat și afacerile înfloreau. Mai erau multe de făcut, dar orice minune nu ține prea mult.

Fenomenul de recesiune ar fi pornit de la crahul bursier din 1929 și s-a extins în întreaga lume din cauza lipsei de comenzi pentru uzinele industriei grele. Nu era suficientă producție pentru a satisface poftele de venituri ale mediului de afaceri și nici economiștii nu mai priveau cu plăcere rezultatele economiei de tip capitalist. Puteau să admire pentru ritmul de dezvoltare chiar Uniunea Sovietică, stat în care economia planificată era considerată de viitor. Nici nu mai conta faptul că o parte a muncii era realizată prin folosirea deținuților politici până la exterminare.

În realitate, muncitorii lucrau din greu și reușeau să trimită pe piață cantități uriașe de fier. Exista în fiecare an începând din 1929 o anumită masă de metal disponibilă pentru prelucrare superioară și aceasta nu satisfăcea cererea populației mondiale.

Oare de ce nu se ajungea pentru cei două miliarde de locuitori ai Terrei?

Explicația este una simplă: uzinele mecanice preluau fierul și-l transformau în proiectile cu diferite mase și care se obțin cu consumuri uriașe de energie. Uniunea Sovietică era statul ce se lăuda cu producții record în orice domeniu, dar populația stătea la cozi pentru orice sau chiar se murea de foame în ceea ce se numește astăzi Holodomor. Tunurile principale ale flotei erau cele de calibrul 305 mm și fiecare proiectil necesar avea o masă de 470,9 kg de oțel și explozibil. Se subînțelege că un astfel de obiect special avea structura realizată din aliaj care permitea străpungerea armurilor din oțel. Tehnologia era deosebit de costisitoare și puține state își permiteau întreținerea unor uzine destinate artileriei navale grele.

US Navy dispunea de guri de foc de calibrul 356 mm și acestea puteau să străpungă cuirasele navelor existente. Fiecare lovitură însemna cel puțin 578 kg de produs finit consumat. Nu se puteau compara însă cu cele de calibrul 406 mm ce ajungeau la 957,1 kg.

Marea Britanie trebuia să fie stăpâna mărilor și dispunea de o flotă impresionantă de cuirasate și după ce industriașii le-au demontat pe cele date la casat. Industria metalurgică a fost capabilă să livreze proiectile pentru cuirasatele HMS Rodney și HMS Nelson și masa acestora era de câte 929 kg. Erau cele mai grele din Europa și Londra a limitat numărul de nave din cauză că lipseau țintele demne de atacat. În plus, artileria de calibrul 381 mm ar fi fost suficientă pentru lupte navale și bombardamente, muniția lansată cântărind câte 879 kg.

Japonia, imperiu cu pretenții în Oceanul Pacific, a dezvoltat Clasa Nagato, tunurile grele având nevoie de lovituri ce ajungeau la 1.020 kg. Imperiul asiatic dorea cu orice preț să înfrunte puterile navale anglo – saxone și să fie puterea dominantă în Extremul Orient și la nivel de Oceanul Pacific.

Cele două cuirasate cu câte opt tunuri de calibrul 406 mm au primit o atenție deosebită din partea autorităților de la Tokyo pentru a fi vârful de lance al flotei până la apariția Clasei Yamato. Iluzia de mare putere navală era întreținută prin menținerea navelor vechi din Clasa Fuso, cele ce foloseau proiectile de câte 635 kg.

Finisarea unui proiectil implica un proces industrial extrem de costisitor și, pentru comparație, cel mai greu realizat în România socialistă avea masa de 43,56 kg și era numai pentru artilerie de câmp. Nu s-a reușit asamblarea unor tunuri navale și nici livrarea de muniție specială. Nivelul industrial nu putea fi atins nici dacă liderii comuniști și-ar fi dorit o flotă de asalt împotriva capitalismului.

Un proiectil naval implica o cantitate importantă de minereu de fier care era prelucrat cu ajutorul cărbunilor de calitate transformați în cocs. Cum duritatea trebuia să fie deosebită, erau incluse în structură în diferite procente metale precum mangan, crom și nichel, cele ce nu se obțineau ușor din punct de vedere industrial. Folosirea deținuților politici în minerit era o practică frecventă în Uniunea Sovietică și se mergea până la exterminarea lucrătorilor, cei ce nu corespundeau din punct de vedere politic.

Se muncea mult în perioada interbelică, dar se investea din belșug în mijloace de distrugere necesare obținerii hegemoniei mondiale. Lipsurile din perioada 1929 – 1939 au fost din cauza politicii de înarmare pe care au dus-o politicienii epocii și s-a tot scris despre recesiune pentru a acoperi crima ce poate fi numită pregătirea intensă pentru Al Doilea Război Mondial. Cum nici după decenii nu vrea să se recunoască vina, se face totul pentru apărarea teoriilor vechi, clasice. Se adaugă efectele conservatorismului, unii savanți preferând să păstreze tezele reținute de pe băncile facultății, mai ales că unii magiștrii impun la examene propriile cuvinte de la cursuri.

Marea Crizå Economică a fost o epocă în care au fost realizate acumulări de muniții și transformări ale mașinilor militare încă definite drept suficient de performante. S-a reușit ca la începerea ostilităților să existe cele necesare luptelor și de la 1 septembrie 1939 s-a destrămat ca un fum ideea că sistemul capitalist a fost de vină pentru lipsuri și un deceniu zis de chin și de marasm economic.

Este cam greu să se scrie adevărul după decenii în care sistemul de producție capitalist a tot fost acuzat de toate relele posibile și nu s-a spus că puternicii zilei au dirijat după 1926 fondurile spre sectorul de distrugere și fabricile primeau prea multe comenzi de obiecte speciale și acestea consumau oțelul, nichelul și cromul, populația primind aliajele de slabă calitate.

Chiar restul categoriilor de forțe armate se descurcau cu ceea ce se mai găsea pe piață după satisfacerea flotei. Nu este de mirare că infanteria italiană a rămas tot la puști Carcano, complet primare, și la tanchete ce abia dacă rezistau la gloanțele obișnuite ale infanteriei. Nici Japonia nu se putea lăuda cu realizarea unor tancuri fiabile și în serii care să satisfacă necesitățile operative ale trupelor din China.

Oare când se va recunoaște că politicile elitelor interbelice au dus la lipsuri și, mai grav, la un nou conflict mondial?

_{Foto sus:
Proiectil de 406 mm pe nava HMS Rodney (© Wikimedia
Commons)}