Cafeneaua Fialkovski, un reper în viața mondenă a Bucureștiului, în a doua jumătate a secolul al XIX-lea
Despre cofetarul de origine poloneză A. V. Fialkovski se știe că ar fi venit la București în perioada războiului Crimeei, când o mulțime de ofițeri occidentali căutau distracțiile cu care erau obișnuiți și pe care Țările Române abia începeau să le ofere. Situată la intersecția străzii Regale cu strada Ion Câmpineanu, lângă Teatrul Național, la parterul și subsolul casei Török, cafeneaua-cofetărie a devenit faimoasă, loc de distracție, dar și de discuții aprinse.
La începutul anului 1868, Fialkovski a dorit să-și extindă afacerea pe un teren învecinat, să construiască în aer liber un pavilion de lemn și o grădiniță cu flori, cu umbră și decorațiuni luxoase, pe o latură a pieței Teatrului Național, spre strada Știrbey Vodă, notează Arhivele Naționale ale României, pe pagina de Facebook a instituției.
El se adresa ministrului Cultelor, D. Gusti (în subordinea căruia se afla Teatrul Național): „Subscrisul, plin de dragoste și de zel pentru România, patria mea adoptivă”, amintindu-i în continuare acestuia cum contribuise pe cheltuiala sa la înfrumusețarea pavilionului României la Expoziția Universală de la Paris din 1867.
Cu ocazia călătoriei la Paris, observase „cum națiile civilisate, ca să stârpească depunerea, pe cel mai mic colț de pământ nezidit din orașe, a necurățeniilor care corump oarecum atmosfera localității, fac dintr-însul unul hygienic, plăcut la vedere și util pentru public. De acolo a venit sub-scrisului ideea să utilizeze piațetta Theatrului de aici din Capitală, partea despre strada Știrbey Vodă (unde persoanele ce merg la spectacol și trecătorii își fac acum necesitățile naturale), înființând cu a mea cheltueală un pavilion ellegant, mobilat cu canapele, scaune, messe de marmură, vase cu flori, draperii lucsoase și altele; iar împrejurul lui formând o grădiniță cu flori mirositoare, pomi, verdeață, drumulețe ascernute cu pietriș, mozaic, fiind totul seara iluminat a giorno și servind publicului în zilele de vară ca să se odihnească puțin adăpostindu-se de arșița soarelui și putând citi fellurite gazette; iar în serile de vară ca să respire aerul liber, luând și ceva răcoritor.”
El cerea, prin petiția care a primit nr. 300/23.01.1868, concesiunea locului respectiv pentru 5 ani. Pe 13 februarie, Fialkovski a revenit cu planurile construcției, cerând grăbirea aprobării pentru a avea timp să ridice și să amenajeze pavilionul și un „mic basin cu aruncătură de apă” până la sosirea verii.
Directorul General al Direcției Teatrelor, Grigore Bengescu, l-a delegat pe arhitectul teatrului, Scarlat Beneși, să facă un raport asupra propusului proiect de grădină de vară.
Raportul aprecia îmbunătățirea urbanistică pe care grădina ar fi adus-o în zonă, dar recomanda poziționarea ei mai degrabă „în lungu, decât dinainte, fiindcă atunci nu va aduce prejudiții la Passagiul intrărei Domnești” spre loja de teatru rezervată familiei regale și menținerea unui trotuar bine pavat împrejurul clădirii și a unui zid de parapet, care să nu permită scurgerea apei necesară grădinii către zidurile teatrului.
Extinderea planurilor (și, implicit, sporirea cheltuielilor) l-a determinat pe Fialkovski să solicite prelungirea concesiunii de la 5 ani fără nicio plată cu încă 5 ani, pentru care se angaja să plătească la bugetul statului o taxă 20 de galbeni, la expirarea concesiunii urmând a rămâne în proprietatea statului.
Șeful serviciului de arhitectură al Ministerului Instrucțiunii Publice și Cultelor, G. Burelli, și-a dat acordul pe 11 aprilie 1868, iar pe 24 aprilie s-a semnat contractul, în continuare solicitându-se Primăriei să mute pietrele de pavaj depozitate în zona respectivă, pentru începerea lucrărilor.
Din acel moment, lucrurile au intrat într-un blocaj administrativ.
Primăria nu a recunoscut dreptul ministerului de a dispune de acel teren, pentru că autorizarea ar fi fost de competența sa. Mai mult decât atât, s-a invocat un ordin „prin care sunt oprite construcțiunile de scânduri în ocolul I al Capitalei”.
Între timp a avut loc și o schimbare de guvern. Fialkovski a depus mai multe plângeri, prin care reclama că a făcut deja cheltuieli și solicita ministerului să obțină de la Primărie ori onorarea contractului și desfășurarea lucrării, ori despăgubirea petentului cu 254 de galbeni pentru cheltuielile ce a avut cu arhitecții și cu materialele cumpărate, care au rămas expuse intemperiilor atmosferice.
La 27 martie 1869, noul ministru, Alexandru Crețeanu, a încercat să soluționeze solicitarea petentului, sugerând două căi: fie printr-un referat către Consiliul de Miniștri prin care să oblige Primăria să consimtă la efectuarea construcției, fie la despăgubirea domnului Fialkovski cu o sumă stabilită de o comisie de persoane competente.
Dar, la 2 mai 1869 Consiliul de Miniștri constata, fără echivoc, că Ministerul a încheiat fără drept contractul cu dl Fialkovski și că nici petentul nu poate fi scuzat pentru necunoașterea legilor atunci când a cerut autorizarea de la o autoritate care nu avea dreptul să i-o dea, prin urmare pretențiile sale de a fi despăgubit se resping.
Deși nu a reușit realizarea acestui stabiliment în aer liber, afacerea lui Fialkovski a rămas un reper important în viața mondenă a Capitalei, până la 1898, prosperând de-a lungul vieții fondatorului său, firma fiind având calitatea de furnizor al Casei Regale.
Foto sus: Piața Teatrului Național din București, după 1898. Se observă că pe locul cofetăriei Fialkovski funcționau deja alte localuri, printre care Berăria Cooperativa (© Arhivele Naționale ale României, colecția Documente fotografice, F V 3290)
Mai multe pentru tine...
