Participarea Principatelor Unite la Expoziţia Universală de la Paris din 1867
Cum a arătat imaginea de propagandă a Principatelor Unite la Expoziția Universală de la Paris din 1867?
Era pus în circulație un anume „specific românesc”, constituit dintr-un amestec romantic de latinitate și ruralism. Spre exemplu, înapoierea tehnologică a Principatelor, manifestă în cazul agriculturii, putea deveni, într-un alt sistem de justificări, un argument ideologic viabil; plugul țăranilor români, chiar dacă rudimentar, avea o valoare simbolică de excepție, întrucât amintea de vremurile lui Virgiliu, cum se arăta în volumul de prezentare a Principatelor la Expoziția Universală.
Tot acolo se preciza că țara era o insulă (enclavă) de latinitate între neamuri slave (ruși, sârbi, bulgari și polonezi), uraliene (unguri) și mongole (turci), păstrând de la romani costumele, tradițiile, moravurile și limba (vezi Notice sur la Roumanie sau Notice sur les antiquités de la Roumanie, 1868).
Textul de mai sus caracterizează cel mai bine profilul cultural al Principatelor Unite în anul 1867, așa cum au dorit guvernanții lor să-l popularizeze la Paris. Scenariul era complet; o insulă de latinitate (marca incontestabilă a apartenenței la o tradiție europeană ilustră) într-un spațiu dominat în special de slavi.
Viziunea insulei izolate în marea slavă sau turcă, ce nu de puține ori i-a înghițit țărmul, nu constituia decât perpetuarea în plan propagandistic internațional a unui vechi stereotip care parcurgea imaginarul cultural românesc: „cetatea asediată” (cum o numea Lucian Boia în Istorie și mit în conștiința românească). În plus, publicul francez făcea adesea confuzie între aceste populații și români, fapt ce trebuia rapid îndreptat pentru ca Principatele să nu mai fie în ochii occidentalilor o țară sui-generis, ci una cu o identitate precisă și cu o perspectivă concretă.
Alături de latinitate, oficialii de la București au stăruit și pe apartenența românilor la cultura și religia creștin-ortodoxă, ce trimitea atât la civilizația bizantină, cât și la vocația autohtonilor de „apărători ai civilizației occidentale”, imagine frecventată de literatura didactică a perioadei, de cercetările folcloriștilor (I.G. Sbierea, T.T. Burada, S.F. Marian și chiar B.P Hasdeu) și de propaganda externă. În fond, așa cum se preciza în Notice sur la Roumanie (sau în Notice sur les antiquités), preluându-se un fragment dintr-un articol al arhitectului D. Berindei, „religia a fost pentru români fundamentul pe care și-au construit existența lor națională”.
În lucrările mai sus-menționate, Alexandru Odobescu „stabilea” și vârstele de aur ale civilizației române, acestea fiind legate de numele lui Radu cel Mare, Neagoe Basarab (în special), Bogdan III, Petru Rareș (secolul al XVI-lea), iar mai târziu de cele ale lui Vasile Lupu și Matei Basarab (veacul al XVII-lea). Nu ignora nici sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui următor, panteonul său fiind întregit de domnitorii Gheorghe Duca, Șerban Cantacuzino, Dimitrie Cantemir și Constantin Brâncoveanu. Lor li se adăugau Vladislav I, Ștefan cel Mare, Radu cel Frumos, Petru Cercel sau Mihai Viteazul, ultimul fiind numit erou național și având o carieră strălucită în imaginarul socioeducațional al acelor vremuri.
Istoria Principatelor Române intra într-un con de umbră în vremea domniilor fanariote; ele renășteau după revolta din 1821. Precum mai mulți cărturari din vremea sa, comisarul general era convins că epoca fanariotă n-a produs nimic remarcabil pentru spiritul național. Concluzionând, observăm că Alexandru Odobescu privilegia în propria construcție istorico-identitară pe sprijinitorii artelor, și nu pe cavalerii în zale, astfel că vârstele istoriei sale erau eminamente culturale.
O lume rurală idealizată
Dacă aceasta era moștenirea, cine erau moștenitorii? Țăranii români, susținea Alexandru Odobescu. Pentru a contura imaginea lumii rurale autohtone moștenitoare a latinității, oficialii expoziției române de la Paris au subliniat în textele de prezentare moravurile țăranilor, obiceiurile alimentare și simbolice, calitățile lor (vitejia mai ales), mai puțin defectele, în timp ce în standuri s-au găsit mostre de costume populare, utilaje ale industriei casnice etc.
Imaginea identitară a românilor se legitima, cum am mai spus, și de la strălucirea bizantină a Evului de Mijloc. Este relevant însă că acest moment era mai degrabă cultural decât eroic în viziunea lui Alexandru Odobescu. Ideea originii latine era sugerată de o serie de vestigii romane, expuse în galeria Histoire du Travail, care marcau continuitatea unei civilizații ilustre într-un spațiu teritorial și confesional naționalizat, patrimonializat (în acest context, reamintim indicațiile exprese ale lui Alexandru Odobescu adresate colaboratorului său de la Paris, Iancu Alecsandri, de a folosi sistematic titulatura de România în locul celei oficiale de Principatele Unite).
Însă mărturia cea mai consistentă referitoare la tradiția latină în Principate o aduceau românii înșiși, care aveau o „legătură directă” cu anticii romani (o temă centrală a propagandei externe a guvernelor de la București din a doua parte a secolului al XIX-lea, respectiv începutul veacului următor). Indiferent de analogiile de circumstanță cu alte populații (scoțieni, bretoni, italieni, spanioli, maghiari, slavi sau orientali) de care a uzat Comisia princiară, în opinia acesteia, țăranii români nu-și dezmințeau nicidecum originile lor romane în ceea ce privește limba, obiceiurile sau comportamentele.
„Inventarea tradiției folclorice”, „vârstele de aur” ale istoriei naționale, purismul/naționalismul lingvistic al începutului veacului al XIX-lea erau constante ale ideologiilor care cuceriseră centrul și sud-estul Europei. O astfel de atitudine politiza achizițiile științifice reale din domeniul umanist, creionând imaginea unei specificități naționale fondate pe criterii genetice, etnice, teritoriale și culturale, care avea drept scop realizarea coeziunii interne a națiunilor din acest spațiu geopolitic, dar și afirmarea lor europeană.
Dacă Fr. Palacky rememora misiunea universală a lui Jan Hus, integrând-o într-o istorie a grandorii cehilor, cărturarii eleni reflectau asupra destinului Atenei lui Pericle sau celui al imperiului lui Justinian, ca să nu mai vorbim de propaganda externă sârbă care rememora timpurile lui Ștefan Dušan ori de cea bulgară, ce stăruia asupra domniei țarului Simeon, românii, la rândul lor, își concepuseră un trecut idilic, având în prim-plan Dacia lui Traian, moment de preeminență eroică și culturală europeană.
Între Orient și Occident
Dar cum a fost receptată prezența românească la Paris? Pe de o parte, trebuie subliniat că producătorii din Principate au primit doar 85 de premii (3 medalii de aur, 9 de argint, 35 de bronz și 38 de mențiuni onorabile, adică 0,45% din totalul de 19.776 acordate cu acel prilej, depășind dintre țările europene numai Grecia, Luxemburg și Statele Pontificale, acestea fiind însă reprezentate de un număr mult mai mic de participanți. Din datele pe care le deținem, Principatele Unite au fost depășite în acest clasament de numai trei state situate pe alte continente decât cel european: Brazilia, Imperiul Otoman și Statele Unite ale Americii (A. Rasmussen, B. Schroeder-Gudehus). Din numărul de 85 de recompense, majoritatea (78) au fost atribuite exponatelor relative la ocupațiile agricole, ale exploatării primare a resurselor, respectiv ale industriei casnice (ușoare), ceea ce contura un anumit profil economic al țării.
Pe de altă parte, o serie de surse ocazionale aduceau în prim-plan și alte fațete ale imaginii identitare românești. Cele mai elogioase opinii le-a suscitat expoziția română din galeria Histoire du Travail; arheologul francez Ferdinand de Lasteyrie aprecia fără rezerve standul Principatelor de aici, iar Charles de Linas, membru al Comitetului Imperial al Lucrărilor Istorice, aprecia inspirata punere în valoare a antichităților românești, valoarea și importanța lor istorică. După Ch. de Linas, elementele de substanță ale expoziției române erau tezaurul de la Pietroasa și edificiul din Champ-de-Mars, mai precis biserica de la Argeș ce i-a servit drept model. Tezaurul era deja cunocut de lumea savantă franceză, fiind descris de Ch. de Linas în Orfévrerie mérovingienne (1864).
Referitor la edificiul românesc din Champ-de-Mars remarcăm că unii observatori au accentuat caracterul său bizar, majoritatea recunoscând fără echivoc tradiția bizantină a arhitecturii sale. Nu scăpau din vedere nici componentele orientale mai mult sau mai puțin pronunțate – spre exemplu, stilul ornamentației, care era fie hispano-maur, fie pur și simplu arab sau oriental în general. Aducea cu Sfânta Sofia, cu Kremlinul, dar și cu catedralele goticului flamboiant, după cum îi asigura pe contemporanii săi Théophile Bilbaut, un literat portughez, Cavaler al Ordinului Militar Regal al lui Cristos. Majoritatea însă subliniau că stilul pavilionului Principatelor era expresia tipică a unei arhitecturi aflate la confluența a două lumi extrem de diferite: Orientul și Occidentul. După cum spunea Léon Plée contemporanilor săi în „Le Siècle”, „pavilionul (...) și minunata reducere a bisericei de Argeșiu care a atrasu pe toți artiștii universului potu da ideiă de stilulu jumetate oriintale, jumetate europianu alu monumenteloru” (text publicat și în „Românul”).
Unor jurnaliști francezi li se părea de neconceput ca un popor latin să opteze pentru Biserica de rit grec, „schismatică” (F. Ducuing), indiferent de vicisitudinile istorice, insistent clamate de propaganda românească și în bună măsură recunoscute de francezi. Alții nu vedeau în expoziția română sau în tot ce purta sigla Principatelor decât culorile țipătoare cu care statele din Orient, fie ele chiar din zona europeană, încercau să-și ascundă „mizeria intelectuală și materială”; remarcau totodată languroasele moravuri orientale și frumusețea incitantă a femeilor din Principate. În privința bărbaților, trebuie să spunem că unii oaspeți ai expoziției române îi considerau deopotrivă luptători curajoși în vremuri tulburi, dar și muncitori harnici ai ogoarelor la ceas de tihnă. Aceste stereotipuri, la care adăugăm noi și pe cel al ospitalității tradiționale românești, aveau o istorie de cel puțin câteva decenii; R. Perrin, J.A. Vaillant, A. de Carlowitz, Appert, Hénoque-Meleville sau G. Le Cler, care vizitaseră Țara Românească și Moldova în perioada 1830-1867, le-au adus la cunoștința publicului francez.
Principatele Române: o „curiozitate”, dar și o identitate politică certă
O cu totul altă semnificație aveau gravurile din „Le Monde Illustré” care-i figurau pe români în vecinătatea „curiozităților expoziției”. În aceeași categorie intrau și asiaticii sau africanii, percepția asupra celor din urmă fiind generalizată ca atare la nivelul opiniei publice, întrucât aparțineau unor spații excentrice, exotice, sinonime cu un mod de existență ieșit din canoanele culturale europene.
Tradiția latinității nu era o enigmă pentru o bună parte a spațiului public (intelectual și politic) francez. Însă dialogul cultural dintre Roma și Principatele Unite, favorizat de Expoziția Universală din 1867 (standurile celor două state se găseau unul în fața celuilalt în Galerie des Machines), dezavantaja net statul român. Privindu-le, dr. Kaempfen, directorul muzeului Luvru din acea vreme, evalua în termeni duri standurile Principatelor Unite: „Roma, numai hazardul a făcut să privească România, care i-a împrumutat numele, dar nu a păstrat nimic din magnificența imperiului. Expoziția română este aproape sălbatică, blănuri grosolane, eșantioane împăiate ale faunei pădurilor și munților, veșminte bărbătești de piele, puțin brodate, de lână în culori diverse, câteva rochii de femei, unde deja suntem în Orient și cam aste e tot...” (Paris-Guide, 1867).
România aparținea, așadar, lumii răsăritene, orientale, fiind descrisă în presa și ocazionalele manifestării din 1867 alături de țări ca Maroc, Siam sau Turcia. Era fie un Orient sălbatic, fie o civilizație a contrastelor și ambiguităților identitare determinată de melanjul artistic al Orientului și Occidentului; părea să fie în același timp un tărâm al grației feminine, „al voluptății și al fanteziei, al originalității poetice”.
Așadar, o artă hibridă și o identitate națională care nu-și găsiseră încă expresia. Totuși, Principatelor li se recunoștea o identitate politică certă, pe care prințul Carol de Hohenzollern le-o conferise, după cum spunea Th. Bilbaut. Rămânea ca națiunea română, considerată foarte tânără, având o mare dorință de afirmare și o energie debordantă, dar mai ales cu un viitor extrem de promițător pe Bătrânul Continent, să confirme așteptările europenilor. Dar aceasta însemna, în opinia lui Victor Cosse, asumarea unui destin practic, mai puțin grandios, e adevărat, precum și o completă detașare de istorie, așa cum o făcuseră deja țări ca Belgia (România a fost etichetată în epocă și cu numele de „Belgia Orientului”) sau Elveția. Astfel, Principatele puteau deveni pentru Europa un mare centru de producție.
Acest text este un fragment din articolul „Participarea românească la expozițiile universale”, publicat în numărul 276 al revistei „Historia” (revista:276), disponibil în format digital pe platforma paydemic.
Foto sus: Vedere panoramică a salonului expozițional, pe malul Senei (© Profimedia)
Mai multe pentru tine...
