Biserica Basarabiei, o gâlceavă de două secole între români și ruși

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Țările Române au fost teatru de război între Rusia și Imperiul Otoman. Pe lângă forța armatelor sale, țarul de la Moscova a încercat să-i supună pe români și prin intermediul bisericii ortodoxe. A reușit să desprindă din teritoriul românesc doar Basarabia, cu tot cu biserică, scrie Ilarion Țiu pentru Adevărul.

„Trădătorul" Bănulescu-Bodoni

Un personaj cu totul special în acest joc al marilor puteri a fost Grigore Bănulescu-Bodoni (1746-1821), călugărit cu numele de Gavriil. S-a născut în Transilvania, la Bistrița, dintr-o familie originară din Câmpulung Moldovenesc. A avut ocazia să studieze la Kiev și la Muntele Athos, intrând în călugărie pe când se afla la Istanbul. A cunoscut, așadar, atât lumea otomanilor, cât și pe aceea a „muscalilor" (rușilor). El s-a remarcat prin activitatea didactică, fiind profesor în Transilvania, în Moldova și în Rusia. Între 1786 și 1791 a fost rectorul seminarului teologic din Poltava.În februarie 1792, Biserica Ortodoxă Rusă l-a desemnat pe Bănulescu-Bodoni mitropolit al Moldovei. Pe fondul războaielor ruso-turce, Țările Române au intrat succesiv în posesia celor două puteri la finele secolului al XVIII-lea. Însă otomanii au recucerit Iașiul, iar domnul Alexandru Moruzi l-a arestat pe Bănulescu-Bodoni. A fost trimis prizonier la Istanbul. Răscumpărat de țar, Gavriil se întoarce în Rusia, unde este numit mitropolit la Poltava (1793-1799) și la Kiev (1799-1803). Se pensionează în 1803 și se stabilește la Odesa.Un nou război ruso-turc l-a reactivat pe Gavriil Bănulescu-Bodoni. Mai întâi este instalat „exarh" al Bisericii din Moldova și Țara Românească, la 27 martie 1808. Cele două provincii se aflau sub ocupație militară rusă. Războiul s-a încheiat cu anexarea Basarabiei, prin pacea de la București, din 1812.În anul următor, Bănulescu-Bodoni a fost numit în fruntea nou-createi Arhiepiscopii a Basarabiei, cu reședința la Chișinău. Biserica basarabeană era desprinsă astfel de Mitropolia Moldovei și se afla sub ascultarea Patriarhiei Moscovei.

Încălcarea canoanelor

Ruperea forțată a bisericilor și a mănăstirilor din Basarabia de Mitropolia Moldovei reprezintă și astăzi subiect al controverselor româno-ruse. Teologii români susțin că în 1813 s-a produs o încălcare a canonului al VIII-lea al Sinodului Ecumenic de la Efes, din 431. Conform acestuia, era interzisă trecerea forțată a unei eparhii dintr-o jurisdicție în alta.În primii ani după anexarea Basarabiei, viața bisericii a fost extrem de încordată. Unii preoți, care făcuseră seminarul la Socola (Iași), au refuzat să treacă sub ascultarea canonică a Moscovei și au fugit în Moldova. Problema calificării preoților s-a menținut până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Astfel, la 1859, în Basarabia nu existau decât 162 de preoți cu studii de seminar.Preoții fără studii, care învățau meseria din tată în fiu, nu prea înțelegeau în ce consta schimbarea legată de transferul jurisdicțiilor. Prin urmare, ani buni au slujit în continuare în graiul local și au refuzat să se adapteze rigorilor cerute de Patriarhia Moscovei. Rezistența la rusificare s-a întâlnit mai ales în mănăstiri, unde călugării, legați de comunitățile locale, nu au introdus limba rusă în cult.

Campanie de rusificare

Din punct de vedere instituțional, biserica Basarabiei era organizată într-o singură eparhie, a Chișinăului și Hotinului. Periodic, a funcționat și un vicariat pentru județele din sudul Basarabiei. Însă, de-a lungul secolului al XIX-lea, cele trei județe au aparținut succesiv Rusiei și Principatelor Române, fiind obiectul unor interese politice.Patriarhia Moscovei a căutat să-i atragă pe ierarhii locali prin diferite avantaje. Inițial, parohiile au fost înzestrate cu pământuri și case parohiale. Cu timpul, în patrimoniul arhiepiscopiei au intrat un hotel, o tipografie, o fabrică de lumânări, un atelier de icoane, păduri și podgorii de vie.Ierarhii basarabeni nu dădeau semne că apreciau bunăvoința Patriarhiei Moscovei. Corespondența se ținea în continuare în limba română sau bilingv. În tipografii s-au tipărit și cărți în limba română.Campania de accentuare a rusificării a debutat în 1870, fiind condusă de arhiepiscopul Pavel al Chișinăului. Acesta a desființat tipografia și a dat ordin ca toate documentele bisericești, precum și corespondența să fie redactate exclusiv în limba rusă. 169 de preoți parohi au fost retrogradați ca preoți auxiliari. În locul lor au fost instalați preoți aduși din toate colțurile Rusiei. Peste 300 de biserici și-au închis porțile, mai ales în mediul rural, unde persista rezistența față de rusificare.Arhiepiscopul Pavel s-a preocupat ca preoții să aibă studii de specialitate. Astfel, ierarhii existenți sau tinerii interesați au fost îndrumați spre seminarul teologic de la Odesa. Politica de rusificare a bisericii a dat roade. Astfel, în 1882, numărul preoților cu studii de seminar ajunsese la 521. Existau și nouă ierarhi cu studii superioare.

Revoluțiile ruse și biserica

După revoluția rusă din 1905, bisericile basarabene au recâștigat dreptul de a ține serviciul divin în limba română. S-a înregistrat și o creștere a publicațiilor în română. Călugărul Gurie Grosu s-a remarcat în această etapă de renaștere națională. Însă elanul i-a fost tăiat curând de Serafim, arhiepiscop al Chișinăului. Acesta și-a dat seama de pericolul pe care-l reprezenta renașterea națională în Basarabia.Revoluțiile din anul 1917 au dat posibilitatea bisericii basarabene să-și reafirme identitatea. După revoluția „burghezo-democratică" din februarie, arhiepiscopul Anastasie Gribanovski a convocat la Chișinău un congres al preoților. Ierarhii au cerut autonomia bisericii Basarabiei și constituirea unei mitropolii cu două episcopii. Cererile lor au fost confirmate de Congresul Bisericesc Panrus, organizat în august 1917 la Moscova. Conform rezoluției acestuia, biserica basarabeană devenea autonomă.Revoluția „bolșevică" din octombrie 1917 a reconfirmat bisericii basarabene dreptul la autonomie. În ianuarie 1918, arhiepiscopul Anastasie a convocat o comisie bisericească. Ierarhii și-au reafirmat dorința să administreze problemele locale fără intervenția Moscovei.După unirea Basarabiei cu România, în martie 1918, clericii basarabeni au intrat în conflict cu Mitropolia de la Iași. Românii doreau unirea deplină, inclusiv cea bisericească. Mitropolia Moldovei nu recunoscuse niciodată desprinderea Basarabiei de sub ascultarea ei canonică. În aceste condiții, Anastasie Gribanovski s-a refugiat la Belgrad și i-a lăsat pe ceilalți ierarhi basarabeni să decidă soarta Arhiepiscopiei Chișinăului.

Răzvrătiții de la Chișinău

Unirea Basarabiei cu România, în martie 1918, nu a fost întâmpinată cu entuziasm de clerul basarabean. Arhiepiscopia Chișinăului ar fi dorit autonomie. Controversele au avut atât cauze religioase, legate de caracterul rus al cultului, cât și economice, provocate de administrarea bunurilor arhiepiscopiei.

Lupta pentru statutul de mitropolie

Ultimul arhiepiscop de Chișinău, Anastasie Gribanovski, a fugit la Belgrad cu câteva luni înainte de unire. Mitropolia Moldovei a refuzat să numească un ierarh local în fruntea bisericii basarabene. Astfel, la Chișinău a fost trimis Nicodim Munteanu, viitor patriarh (1939-1948), episcop de Huși. Șederea lui Nicodim în Basarabia a fost un eșec al dialogului confesional. Nu s-a înțeles deloc cu ierarhii locali, care doreau neapărat autonomia. Nicodim a plecat de la Chișinău la sfârșitul anului 1919, fără să ofere explicații oficiale.În cele din urmă, mitropolia de la Iași a acceptat să numească în fruntea arhiepiscopiei Chișinăului un ierarh local. La 31 decembrie 1919, Gurie Grosu este desemnat „provizoriu" pe locul vacant lăsat de Nicodim Munteanu.Pe 21 februarie 1920, la Chișinău s-a ținut un Congres Extraordinar Eparhial, care l-a ales pe Gurie arhiepiscop de Chișinău și Hotin. Însă Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nu a recunoscut legitimitatea Congresului Extraordinar Eparhial. Oficial, Gurie Grosu era socotit în continuare delegat al Arhiepiscopiei Chișinăului și Hotinului. A fost nevoie de intervenția factorului politic pentru aplanarea scandalului. Prin intervenția lui Alexandru Averescu (prim-ministru) și a lui Octavian Goga (ministrul Culturii), Gurie Grosu a fost investit oficial arhiepiscop la 29 martie 1921.Lupta basarabenilor cu ierarhia de la București nu s-a încheiat aici. Deși Arhiepiscopia de la Chișinău a cerut statut de mitropolie, i s-a refuzat acest drept în 1925, când s-a adoptat noua lege de organizare a Bisericii Ortodoxe Române. Abia în anul 1927, Sântul Sinod a ridicat Arhiepiscopia Chișinăului la rang de mitropolie. A fost nevoie de mai multe memorii către autoritățile laice și ecleziastice ale României Mari.Mitropolit a fost desemnat tot Gurie Grosu. Însă cu ocazia ceremoniei de înscăunare s-a consumat un nou scandal. Mitropolitul a apărut având pe cap o camilafcă albă, asemenea celor purtate de ierarhii ruși. Gestul a fost interpretat ca o provocare, Gurie fiind acuzat de „bolșevism".

Cearta pe averea bisericii basarabene

Conflictele dintre ierarhii de la Chișinău și cei de la București aveau drept cauză principală problema administrării averilor Arhiepiscopiei basarabene. Patrimoniul acesteia consta în clădirea seminarului ortodox, fabrica de lumânări, hotelul „Suisse" din Chișinău, tipografia eparhială, vinăria eparhială cu viile aferente, banca clericilor ortodocși etc.În anul 1922, aceste bunuri au fost trecute în administrarea Uniunii Clericilor Ortodocși din Basarabia (cuprindea 92% din cler!). Preoții se temeau că averile Arhiepiscopiei ar fi urmat să fie trecute în proprietatea statului.Viziunea Uniunii față de autoritățile de la București nu era deloc pozitivă. Într-un memoriu către Ministerul Cultelor, adresat în 1923, Uniunea Clericilor Ortodocși din Basarabia constata:„Am văzut, cele ce nici părinții noștri sub jugul străin n-au văzut:preoți arestați și purtați sub baionetă pe străzile orașelor și satelor;preoți pălmuiți și puși la închisori fără judecată și fără orice înțelegere cu autoritățile bisericești;preoți vizitii la ofițeri;clerici înhămați la cotigă pentru a căra apă la posturile jandarmilor".Mitropolitul nu a împiedicat activitatea Uniunii. El nu putea trece cu vederea că, pe lângă problema patrimoniului, preoții protestau și din cauza faptului că nu-și primiseră salariile de luni bune.În iunie 1924, Sfântul Sinod a decis însă că Uniunea Clericilor Ortodocși din Basarabia nu avea dreptul să administreze averile Arhiepiscopiei. Patrimoniul a fost trecut în responsabilitatea „Euforiei locale". În componența acesteia intrau atât clerici, cât și laici. Drept răspuns, Uniunea a scris un nou memoriu Ministerului Cultelor, în care susținea că „jugul de frate e mai greu de suportat decât jugul de străin".

Îndepărtarea lui Gurie Grosu

Curând după instalarea pe tron a regelui Carol al II-lea, în 1930, monarhul a făcut o vizită la Chișinău. Intrând în catedrala mitropolitană, Gurie i-a spus că se bucură de prezența sa „împărătească", însă l-ar fi bucurat s-o vadă alături și pe „împărăteasă". Era o aluzie la faptul că regele trăia cu Elena Lupescu.Și-a făcut un dușman în plus. În 1934, Gurie Grosu a devenit ținta unor noi atacuri. Era acuzat că numise și destituise abuziv preoți, dar și că gestionase defectuos averile eparhiale. Mitropolitului i s-a imputat un deficit în valoare de 11.500.000 de lei. Chemat la Ministerul Cultelor, a avut de ales între două opțiuni. Fie renunță la postul de mitropolit și se retrage la o mănăstire. Fie se prezintă în fața Înaltei Curți de Casație pentru proces. A ales ce-a de-a doua opțiune, mitropolitul ajungând în fața justiției.La 11 noiembrie 1936, Gurie Grosu a fost suspendat temporar din funcția de mitropolit al Basarabiei. Nu a reușit să-și câștige dreptatea. Justiția a evitat să înceapă o anchetă serioasă, iar Gurie a decis să încheie scandalul. În anul 1941 și-a făcut cerere de pensionare. A murit la București, pe 14 noiembrie 1943. A fost înmormântat la mănăstirea Cernica.

Două ortodoxii în Republica Moldova

După Al Doilea Război Mondial, biserica ortodoxă basarabeană a continuat tradiția din perioada 1813-1918. Chișinăul și-a pierdut statutul de mitropolie, devenind arhiepiscopie a Patriarhiei Moscovei. Multe biserici au fost închise. În locul preoților fugiți în România au fost instalați clerici din Rusia (unii KGB-ști sub acoperire). Seminarul și facultatea de teologie de la Chișinău au fost închise. Preoții s-au specializat, în general, la Odesa și la Kiev.După declararea independenței față de URSS (1991), în Republica Moldova au început discuțiile privind desprinderea canonică de Moscova. Cel mai activ a fost Petru Păduraru, episcopul de Bălți. Pentru acțiunile sale, Vladimir, arhiepiscopul Chișinăului, l-a destituit în august 1992.Pe acest fond tensionat, în decembrie 1992 au apărut două mitropolii ortodoxe în Republica Moldova. La 19 decembrie, Petru a fost recunoscut mitropolit al Basarabiei de Patriarhia Română. Românii au considerat că reactivează fosta mitropolie de la est de Prut. Patriarhia Moscovei a răspuns cu aceiași monedă. La 21 decembrie 1992, Vladimir Cantarean, arhiepiscopul de Chișinău, a fost ridicat la rangul de mitropolit.Mitropolia Basarabiei a reușit cu greu să câștige recunoașterea autorităților. Guvernul de la Chișinău a legiferat existența ei abia în anul 2002, ca urmare a unei decizii a CEDO! Paradoxal, mitropolia a intrat în legalitate în timpul mandatului Partidului Comuniștilor.Însă nici credincioșii ortodocși de la est de Prut nu sunt încântați să adere la mitropolia Basarabiei. Rănile timpului își spun cuvântul. Locuitorii Republicii Moldova înclină să se supună canonic patriarhului Moscovei. Conform unui raport din 2007 al Serviciului de Stat pentru Problemele Cultelor de la Chișinău, Mitropolia Moldovei avea în subordine 1.255 parohii, în timp ce Mitropolia Basarabiei doar 219 parohii!