Bancuri, sport și muzică: începutul sfârșitului în societatea iugoslavă a anilor '80
Destrămarea Iugoslaviei este cel mai adesea explicată prin decizii politice și lideri. Totuși, semnele rupturii apar mai devreme, în viața de zi cu zi: în sport, în cultură și în umor. Anii 80 au devenit astfel cheia înțelegerii unui proces lent de fragmentare identitară. Fără a ignora dimensiunea politică, analizată pe larg în alte lucrări, acest articol își propune să surprindă transformările din societate care au precedat izbucnirii conflictelor sângeroase care au marcat Balcanii în ultimul deceniu al secolului trecut.
I. Eșecul ideii de națiune iugoslavă
Apărut ca idee încă din primele decenii ale secolului XIX, iugoslavismul a reprezentat ideea a unirii slavilor de sud într-un singur stat și într-o identitate comună, dincolo de diferențele lor istorice și religioase. Încă de la începutul punerii în practică a ideii după Primul Război Mondial acest proiect a fost marcat de dificultatea de a crea o identitate comună, mai ales în contextul disputelor dintre sârbi și croați. După 1918 croații aflați în noul stat au încercat în permanență să ceară autonomie, în timp ce sârbii se considerau principalii eliberatori ai acestui spațiu, un rol similar cu cel al Prusiei în cadrul statelor germane din secolul al XIX-lea. Perioada interbelică nu a rezolvat aceste tensiuni, mai degrabă accentuându-le prin două asasinate politice de răsunet (al liderului croat Stjepan Radić și al regelui iugoslav Alexandru I) în timp ce acordul între liderul sârb Dragiša Cvetović și cel croat Vladko Maček a venit prea târziu pentru a stabiliza statul în ajunul declanșării celei de-a doua conflagrații mondiale. Războiul nu a reprezentat la rândul său decât o serie de răfuieli, crime și orori ce aveau să fie readuse în atenția publică jumătate de secol mai târziu.
Sub conducerea lui Josip Broz Tito, conflictele etnice au fost ținute sub control cu o mână forte, dar nu eliminate. În anii 60 ele au reapărut, eliminarea lui Aleksandar Ranković, a slăbit însă tendințele de afirmare a oricărui potențial naționalism sârb. A urmat la începutul anilor 70 eliminarea tentativelor de afirmare națională prin fenomenul „primăverii croate”.1 Putem concluziona astfel că liderul comunist iugoslav a încercat să elimine din fașă orice tip de naționalism sârb sau croat.
Schimbările decisive au venit în anii 70, o dată cu Constituția din 1974 ce a transformat Iugoslavia într-un stat aproape confederal, acordând autonomie extinsă republicilor și dreptul la autodeterminare, inclusiv secesiune națiunilor componente. În același timp, provinciile Voivodina și Kosovo au primit prerogative largi, slăbind coeziunea statului. Crizele petrolului din aceeași ani și dificultățile economice aveau să accentueze aceste tensiuni, moartea liderului suprem în 1980 avea să dea lovitura de grație unității iugoslave.
O replică târzie împotriva a ceea ce se numise „primăvara croată”, a apărut la intelectualii sârbi ce au inițiat încă din 1970 un program național, pe care l-au publicat în 1986 după moartea lui Tito sub numele de „Memorandumul Academiei Sârbe de Știință și Artă”. Acesta a reprezentat pentru mai târziu un material de propagandă care s-a resimțit la nivelul mai multor medii din Serbia și mai târziu și între grupurile minoritare din celelalte republici iugoslave. Memorandumul formula problema națională sârbă ca pe o problemă de stat, care nu putea fi rezolvată decât prin crearea unui nou stat, pe temelia vechii Iugoslavii. Teza de bază o reprezenta faptul că sârbii nu vor putea trăi ca o minoritate în Croația sau Bosnia după o tot mai probabilă destrămare a federației. În timp ce chestiunile croate și musulmane au fost percepute ca anti-sârbe de la început, se specifica despre sârbii din Croația că se află într-un plin proces de asimilare.2
Anii 80 au reprezentat, astfel, creuzetul tensiunilor interetnice care aveau să izbucnească violent în războaiele sângeroase din deceniul următor. Vom încerca în cele ce urmează să surprindem modul în care aceste tensiuni s-au acutizat, marcând trecerea de la idealul iugoslav exprimat prin ideea „frăției și unității” la un alt mit al ostilității reciproce din prezent.
În acest context, sportul și cultura populară, cu un accent deosebit pe fotbal și muzică, au devenit spații privilegiate de exprimare a tensiunilor identitare. Departe de discursul oficial, acestea au reflectat și transformările profunde ale societății iugoslave, anticipând fragmentarea ce avea să urmeze
Urbanizarea accelerată din perioada socialismului a determinat o ruptură între mediul urban și cel rural, generând un nou tip de tensiuni sociale așa cum vom vedea mai jos. Migrația către marile orașe a adus în spațiul urban populații cu mentalități diferite, iar cea către marile centre industriale a determinat aici un amalgam etnic instabil.
În același timp, deteriorarea situației economice, creșterea șomajului și criza generală începută încă de la nivelul anilor 70 au creat un teren fertil pentru renașterea naționalismului. În acest context, identitatea socială a fost treptat înlocuită de cea națională.
II. Olimpiada de la Sarajevo 1984- ultimul moment al solidarității iugoslave
Organizarea Jocurilor Olimpice de iarnă de la Sarajevo 1984 a reprezentat, probabil, ultimul moment de afirmare autentică a unei identități comune. Evenimentul a fost perceput atât intern, cât și internațional, ca o dovadă a federației de a funcționa ca un stat unitar și eficient. Sarajevo, oraș simbolic pentru diversitatea etnică, a devenit scena unei solidarități aparent intacte. Participarea comună, succesul organizatoric și imaginea pozitivă a primei țări socialiste ce găzduia o astfel de olimpiadă a consolidat pentru scurt timp, sentimentul de apartenență colectivă la o națiune. Din păcate această imagine de moment avea să fie puternic afectată de atrocitățile ce se petreceau pe aceeași scena un deceniu mai târziu.
III. Fotbalul- spațiul emergenței conflictului
Un reper esențial pentru înțelegerea relației dintre sport și naționalism în Iugoslavia târzie îl reprezintă lucrarea lui Richard Mills, The politics of Football in Yugoslavia, în care autorul arată foarte clar că, dincolo de politică, stadionul a fost unul dintre locurile unde Iugoslavia a început să se destrame cu adevărat.
La nivelul anilor 80 fotbalul a devenit unul dintre principalele canale de manifestare a identității naționale. Importanța socială a acestuia era atât de mare, în anumite cazuri, încât retrogradarea unui club local era percepută ca o tragedie mai mare decât pierderea locurilor de muncă într-o întreprindere.3
Primele semne ale radicalizării au apărut aici încă de la începutul deceniului. În 1982, sute de tineri fani ai echipei Partizan au atacat un hotel din Belgrad în care erau cazați jucători ai echipei Hajduk Split, în același timp a fost lovit cu pietre autocarul echipei croate. Fotbaliștii au fost nevoiți să se refugieze pe podeaua vehiculului în timp ce multe ferestre au fost sparte. Un jucător a fost rănit ușor iar doi dintre atacatori au fost arestați, meciul a avut însă loc într-un val de scandări naționaliste. 4
Ulterior, violențele s-au multiplicat, atât pe plan intern, cât și în competițiile europene. Stadionul a devenit un spațiu de exprimare relativ liber, unde lozinci naționaliste, interzise în alte contexte, puteau fi rostite fără consecințe imediate. Naționalismul a intervenit la început ca o formă de umor. Când suporterii echipei Hajduk Split au scandat pentru prima dată: “Noi suntem croați” galeria celor de la Steaua Roșie le-a oferit ca răspuns: „De ce vă plângeți?”.
Chiar și rivalii cu o identitate națională comună au folosit ironic provocări etnice și politice pentru a se provoca reciproc. Evocând sterotipurile orașului port croat Rijeka drept pro comuniste, suporterii echipei Dinamo Zagreb și-au insultat gazdele cu cântări de tipul: „Crvena, crvena, Rijeka je Srbija!” (Roșii, roșii, Rijeka e Serbia!). Ca răspuns suporterii din Rijeka, pe o peluză acoperită cu steaguri națioanle croate, au cântat ode către Mareșalul Tito și au scandat ironic numele Serbiei. În ultimii ani ai deceniului opt, conform studiului cercetătorului Dražen Lalić: La Torcida (galeria celor de la Hajduk Split) un sfert dintre cântecele și cântările înregistrate aveau să fie de natură politică sau naționalistă. 5
Revistele cu profil sportiv au început să dedice o serie de pagini și istorisirilor suporterilor, adeseori aceștia făcând referință la activități precum consumul de alcool, infracțiuni, lupte cu adversarii și violență. Una dintre aceste publicații a fost revista belgrădeană Ćao tifo, conținând numeroase fotografii și articole ale unor diverse grupuri de cititori. Adeseori aceasta a fost criticată deoarece dedica mult prea mult spațiu grupurilor sârbești în comparație cu cele din restul republicilor.
În octombrie 1989, revista sportivă Tempo a publicat o scrisoare colectivă a soldaților din armata iugoslavă, ce solicitau să introducă ceva care să îi adune pe susținători indiferent de naționalitate. În același timp într-un număr ulterior comitetul de redacție făcea referire la atitudinea politicienilor ce a generat euforiile naționaliste pe stadioane și nu inversul situației.
Până la sfârșitul anilor 80, mulți suporteri au putut observa liniile care divizau anumite cluburi ca niște granițe etnice dure, ceea ce a dus la o omogenizare a fanilor. Cu toate acestea, minoritățile ce nu locuiau în republica lor națională, au motivat adesea prin originea lor decizia de a sprijini un club din „statul mamă”. În unele părți din Croația și Bosnia cu populație majoritar sârbească se găseau numeroși suporteri ai echipelor Steaua Roșie și Partizan Belgrad. Același lucru s-a întâmplat cu suporteri ai Hajduk Split și Dinamo Zagreb în alte regiuni locuite de croați ale Bosniei. Relevante în acest sens au fost comentariile unor suporteri croați referitor la suporterii Stelei Roșii:
“Îi putem observa după haine și încălțăminte, pentru că în principal ei nu provin din Belgrad, ci din Knin (Croația) și Bosnia. S-au îmbrăcat ca ciobanii, înțelegeți? Pot recunoaște acest tip de fani ai Stelei Roșii din avion. Și voi imediat veți înțelege că nu sunt din Split, trebuie să îi identificați să îi încercuiți apoi să îi loviți.”.6
Interesant este că la început doar sârbii și croații considerau fidelitatea cu anumite cluburi ca o expresie a apartenenței etnice. Din păcate această percepție a determinat pierderea sprijinului celor care nu au împărtășit-o. La începutul anilor 80 încă nu era neobișnuit ca albanezii kosovari și musulmanii bosniaci să sprijine cluburile de la Belgrad, până când acest lucru a început să se schimbe odată cu evoluția culturii fanilor. Lucrarea menționată prezintă momente în care un grup numit Torcida Novi Pazar (regiune cu populație musulmană din Serbia) își arăta sprijinul pentru echipa din Split. Simbolurile și cântecele naționaliste ale celor din galeriile sârbe și croate au dus mai târziu la îndepărtarea celor de religie musulmană. Acest lucru ilustra cel mai bine situația din țara aflată într-o instabilitate etnică ce urma să degenereze în război.7
În cele din urmă, merită reținută interpretarea personală propusă de autorul Richard Mills, care relativizează importanța cunoscutei confruntări de la Maksimir dintre fanii Stelei Roșii și cei ai echipei Dinamo Zagreb din 13 mai 1990. În viziunea sa, episodul a fost ulterior mitologizat, în timp ce un moment precum arderea drapelului iugoslav în fața stadionului din Split în același an, a exprimat mai clar ruptura simbolică față de Iugoslavia. Dincolo de aceste repere, esențial a rămas faptul că o parte dintre suporterii implicați aveau să ducă mai departe logica confruntării prin intermediul adeziunii la trupe paramilitare, rivalitățile de pe stadion fiind urmate de tragicele confruntări armate de pe teritoriul Bosniei și Croației.
Un ultim paradox l-a reprezentat însă momentul în care tensiunile atingeau cote ridicate iar echipa Steaua Roșie Belgrad câștiga în 1991 Cupa Campionilor Europeni, devenind prima și singura echipă din spațiul iugoslav ce reușea această performanță. Lotul era, în mod simbolic unul profund iugoslav, reunind jucători din diferite republici ale federației.
IV. Baschetul ultima iluzie a unității iugoslave
Un alt domeniu în care iugoslavii au excelat a fost baschetul. Inițial aici ideea de unitate a continuat să funcționeze până târziu. Echipa națională în care evoluau jucători precum Dražen Petrović și Vlade Divac, simboliza încă un „noi” comun, construit pe performanță și solidaritate sportivă. Un moment relevant al apogeului îl reprezintă tocmai ultimii ani ai Iugoslaviei, adică intervalul 1987-1990. Dacă la Campionatul European din 1987 echipa Iugoslaviei obținea argintul, doar trei ani mai târziu la Campionatul FIBA din 1990, aceeași echipă ajungea la maturitate și cucerea titlul mondial.
Totuși această unitate s-a dovedit fragilă, iar destrămarea ei a fost surprinsă sugestiv într-un binecunoscut documentar cu titlul Once Brothers:
Filmul urmărește ruptura relației dintre croatul Petrović și sârbul Divac, buni prieteni deveniți ulterior simboluri ale unor tabere opuse odată cu izbucnirea conflictului, ilustrând la nivel personal ceea ce s-a petrecut la nivelul întregii societăți iugoslave: trecerea de la colaborare și încrede la suspiciune, distanțare și în cele din urmă separare definitivă.
V. Umor stereotipuri și începutul unei fracturi identitare
Nu putem însă să nu observăm și la nivelul acestei societăți existența unor diferențe etnice marcate prin circulația în perioada iugoslavă a unor bancuri referitoare la națiunile componente. E drept că la început peste 80% dintre acestea erau despre bosniaci așa cum a observat politologul Srdjan Vučetić într-o cercetare asupra umorului interetnic din Iugoslavia.8
Este interesantă și evoluția acestor glume. Așa cum vom vedea, de la simple ironii ele se vor radicaliza din ce în ce mai mult la sfârșitul anilor 80 ajungând să își atingă apogeul în timpul războiului. Un exemplu relevant referitor la mitul frăției și unității a fost reprezentat de un banc apărut imediat după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. O glumă neagreată de regim, dar relevantă a fost următoarea:
Un sârb îi spune unui croat: „Suntem amândoi iugoslavi”, frăția și unitatea ne unește mai mult decât ne desparte. Croatul îl întreabă apoi: „Tu ce vezi când te uiți în oglindă?” „Un iugoslav” îi răspunde sârbul. „Aici este problema, eu văd un iugoslav de naționalitate croată!”9
Așadar sârbii erau văzuți din nou exponenții unui regim centralist prin care Belgradul deținea toate pârghiile puterii în timp ce croații ilustrau tipologia cetățeanului ce dorește să își accentueze autonomia etnică.
În cazul probabilității tot mai apropiate a decesului liderului de la Belgrad un banc ce circula la sfârșitul anilor 70 era următorul:
„Cum se va numi Iugoslavia după moartea lui Tito? Titanic!”
Se subînțelege încă de aici fragilitatea statului fără controlul strict al unui lider suprem.
Lucrurile aveau însă să degenereze din ce în ce mai mult pe fondul schimbărilor din anii 1980, atunci când, după moartea lui Tito tensiunile inter-etnice aveau să iasă la suprafață, prefigurând schimbările violente din deceniul viitor. Bancurile se centrează inițial pe critici aduse asupra sistemului economic:
„Un sârb și un muntenegrean găsesc o grămadă de bani în mijlocul pădurii. Sârbul: „Să îi împărțim pe baza frăției și unității”. Muntenegreanul obiectează: „Nu, mai bine să îi împărțim în jumătate”. Era criticat așadar felul în care fondurile erau distribuite inechitabil la nivelul republicilor de către puterea centrală.10
Stereotipurile erau legate îndeosebi de întinderea redusă a Sloveniei, naivitatea musulmanilor bosniaci sau lenea proverbială a muntenegrenilor. O caracteristică interesantă o reprezintă numărul redus al bancurilor despre croați. Unul dintre acestea îi arată în ipostaza de permanenți doritori ai autonomiei sau ai unui statut diferit față de Iugoslavia, de amintit că în societatea croată s-a perpetuat tot timpul mitul non apartenenței la spațiul balcanic sau al unei poziții rezervate ce merge până la ruperea statului după cum urmează:
„Copiii scriu la școală un eseu cu tema «45 de ani de întuneric sub Tito». Micul Perica termină lucrarea și în câteva minute părăsește sala. Profesorul în timp ce îi citește lucrarea exclamă: «La naiba, cine a stins lumina?»”
A urmat critica asupra naționalismului sârb tot mai prezent la sfârșitul deceniului și la începutul anilor 90:
Un sârb vine la bibliotecă și îl întreabă pe bibliotecar: „Scuză-mă, unde pot găsi cărți despre Serbia Mare?” Iar bibliotecarul spune: „Tinere, basmele sunt la etajul doi!”
Diferențele între cele două naționalități pot fi văzute și prin experiența avută la sfârșitul anilor 80 de către autorul american Robert D. Kaplan într-o călătorie prin regiune:
”La o cafenea vizavi de Catedrala din Zagreb, un prieten catolic îmi explica: „Atunci când am intrat în armata iugoslavă am cunoscut sârbi pentru prima dată în viață. Mi-au spus că o nuntă tradițională sârbească durează patru zile. Patru zile de rugăciuni și petrecere. Cine are nevoie de așa ceva? O zi este suficientă. După aceea ar trebui să te întorci la muncă. Sârbii m-au șocat, mi s-au părut ciudați, iraționali, ca țiganii (romii). Chiar le plăcea armata. Cum îi poate plăcea cuiva armata? Pentru sloveni și croați, armata înseamnă pierdere de timp. În tot timpul acela am fi putut să facem bani. Cine vrea să meargă la Belgrad? Belgradul este lumea a treia. Mă simt mult mai apropiat de Viena!”11
O teorie interesantă a fost ilustrată în anii 80 și de către unul dintre cei mai mari balcaniști croați și anume Ivo Banac, în cadrul lucrării sale The National Question in Yugoslavia, acesta vine cu o argumentare pertinentă privind originea vlahă a sârbilor din regiunile locuite de croați și Bosnia. Există numeroase toponime, dar și surse istorice care confirm această teorie: Sfântul Vlaho-protectorul Dubrovnikului, localități precum : Vlasenica, sau muntele „Romania” aflate în Bosnia, Biserica Vlahilor din Muntenegrul apropiat cât și existența unor monumente funerare ale acestora cu numele de stećci.
În același timp, putem observa folosirea în limbajul actual al croaților și bosniacilor a termenului de „vlah” cu sens peiorativ, ce desemnează în special o persoană ce trăiește în mediul rural și are ocupații pastorale și nicidecum una de origine nobilă. Nu vom deveni apărătorii unor teorii pseudoistorice prin care vom pune semnul egal între aceștia și populația românească actuală însă, după venirea slavilor, ca populație eminamente agricolă, trebuie să ținem cont și de conviețuirea acestora cu populația latinofonă marcată de teritoriul situat între nordul Dunării și linia Jireček.12 Aceasta din urmă reprezentând o teorie a slavistului ceh Konstantin Josef Jireček, conform căreia de-a lungul Balcanilor propriu-ziși (Stara Planina) și al centrului Peninsulei Balcanice ar exista o linie imaginară ce desparte zonele aflate sub influența limbii grecești în sud și a latinei în nord.13
Pe fondul izbucnirii conflictelor inter-etnice și a naționalismului croat și sârb atacurile asupra celeilalte etnii s-au radicalizat. Un desen animat de la televiziunea croată din 1990, ne prezintă un peisaj idilic, marcat de existența la orizont a unei biserici catolice, pe acest fond își fac apariția un grup de trei sârbi (caracterizați prin bărbi lungi, goliciune și mizerie) ce transportă un buștean (cu referire la primele operațiuni ale sârbilor separatiști de blocare a drumurilor), apoi urmează un masacru și o beție generală la finalul căreia într-un peisaj schimbat dominat de cenușiu și negru, pe ritmurile unui dans sârbesc se plantează o plăcuță cu textul „Ovo je Srbija!” (Aici este Serbia)14. Nici bancurile nu și-au încetat existența, unul care a circulat intens în perioada războiului a fost acela în care un reporter îl întreabă pe un locuitor al Zagrebului: „Ce este șovinismul?” Respondentul spune: „Când urăști un sârb mai mult decât în mod normal”.
Inițial în ciuda apelurilor naționaliste, nici croații obișnuiți, nici cei mai mult de șase sute de mii de sârbi din Croația nu au fost receptivi la acțiunile de acest fel. Totul până a intervenit din ce în ce mai mult politicul. Așa cum am văzut în Serbia, Milošević începuse o campanie de propagandă încă din 1987 și a ajuns să stârnească agitații în regiunile predominant sârbe din Croația. Dar răspunsul nu a fost dur. Scânteile nu i-au prins automat pe toți sârbii, și nici pe croații care au coabitat cu sârbii mai mult sau mai puțin amiabil de generații, cu excepția violențelor majore din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Aproape fiecare municipalitate cuprindea un număr de sârbi ce se ridica la 11 procente din populație. 15
Sârbii, cu siguranță, au fost reprezentați excesiv în birocrația locală, poliție și partid. Dar croații nu au suferit dezavantaje substanțiale. Sârbii din Croația ce locuiau în orașe erau bine integrați în structurile urbane, mulți făcând parte din familii mixte. Chiar și în mai multe zone rurale din Croația Centrală, așa numita regiune Krajina unde existau concentrații mari de sârbi se vorbea același dialect alături de croați, cele două etnii aveau gastronomii similare și frecventau aceleași școli.
Situația avea să se schimbe însă odată cu apariția unor lideri politici care au înțeles rapid potențialul mobilizator al naționalismului într-un context de criză economică și de slăbire a autorității federale de după moartea lui Tito. În Iugoslavia anilor 80 discursul oficial al „frăției și unității” începea să își piardă credibilitatea, anumite tensiuni existente încă din perioada interbelică și a ultimului conflict mondial își făceau din nou apariția, iar lideri precum Slobodan Milošević și Franjo Tuđman au exploatat vidul de putere pentru a își consolida propriul cult bazat pe naționalism.
VI. Muzica: între iluzia unității și începutul separării
Înainte ca fisurile să devină evidente, scena muzicală iugoslavă și în special cea rock a oferit o muzică de calitate net superioară altor state socialiste. Nimic nu ilustrează mai bine acest lucru decât succesul trupei Bijelo Dugme, devenită în anii 70 un adevărat fenomen cultural ce a trecut granițele Iugoslaviei. Unul dintre momentele definitorii a fost concertul din 1977 de la Hajdučka Česma, loc situat în apropiere de Belgrad, unde zeci de mii de tineri s-au adunat pentru a-i asculta. Imaginea este extrem de sugestivă: un adevărat Woodstock Balcanic. O mulțime venită din toate republicile, cântând aceleași versuri, într-un spațiu în care diferențe etnice desigur că erau irelevante.
În anii 80, unitatea iugoslavă melodia unui spot turistic „Od Vardara pa do Triglava” (de la Vardar la Vârful Triglav) a devenit unul dintre cele mai cunoscute hit-uri din Iugoslavia transmis până în zilele noastre, inclusiv printr-o variantă în limba română. Versurile ce făceau trimitere la întinderea simbolică a statului, de la râul Vardar la Vârful Triglav, și de la Marea Adriatică la Defileul Dunării (Đerdap) sugerau ideea unei comunități pașnice sud-slave. Privită retrospectiv, ea capătă o notă profund nostalgică, devenind una dintre expresiile culturale emblematice ale unei țări care avea să dispară la doar un deceniu distanță.
Tot aceeași ani 80 aveau să determine pe parcursul democratizării din întreaga Europa și o reflecție critică asupra societății. Un exemplu elocvent este sârbul Đorđe Balašević, artist care își începe cariera solo în 1982 și dezvoltă treptat stilul unui trubadur modern în linia lui Leonard Cohen sau Bob Dylan. Spre finalul deceniului, Balašević devine una dintre cele mai lucide voci ale epocii, implicându-se în discursul anti-război și criticând ascensiunea naționalismului republicilor. În 1987, piesa „Samo rata ne bude” (Doar nu va fi război) devine un adevărat șlagăr, exprimând o teamă colectivă tot mai prezentă, iar un an mai târziu, piesa „Soliter” exprima metafora Iugoslaviei ca un bloc cu mai multe etaje, a cărui fațadă ascunde o structură instabilă, cu vecini ce au obiceiuri diferite, surprinzând perfect fragilitatea statului.
În paralel, în orașul Sarajevo, cunoscut atât prin diversitatea etnică și religioasă cât și prin centru al rock-ului iugoslav, cultura urbană produce una dintre cele mai inteligente forme de critică socială prin emisiunea Top lista nadrealista. Un umor absurd și skatch-uri aparent inofensive aceasta ironiza birocrația, propaganda și contradicțiile sistemului, reușind în același timp să sugereze și tensiunile dintre republici. Sub masca comicului, emisiunea avându-i printre protagoniști și pe celebrul star punk Nele Karajilić anticipa într-o formă subtilă, conflictele ce aveau să urmeze.
Un episod devenit emblematic pentru această atmosferă a avut loc în 1984, atunci când într-un concert la Rijeka, același Nele Karajilić liderul trupei Zabranjeno pušenje rostește o replică devenită celebră: „Crk’o maršal” (A murit mareșalul), scuzându-se apoi că s-a referit la firma amplificatorului său și nu la un „anumit mareșal” ce condusese țara până în 1980. Aluzia la Tito a fost însă imediat înțeleasă, iar relația autorităților a arătat cât de fragil devenise echilibrul dintre umor și politică.
Spre finalul deceniului, muzica începe să fie reinterpretată tot mai frecvent în cheie națională. Concertul trupei Prljavo Kazalište din 1989, din Piața Republicii din Zagreb (Azi Ban Jelačić), este adesea invocat ca începutul reafirmării identității croate, în special prin piesa „Ruža hrvatska” (Trandafirul Croat). Deși liderul formației a explicat că melodia era dedicată mamei sale decedată recent, presupusa oprire a concertului prin simularea unei pene de curent de către autoritățile iugoslave evidențiază modul în care evenimentul a fost perceput și reinterpretat până în zilele noastre ca o renaștere a statalității croate. Muzica nu mai era doar un spațiu comun de expresie, ea devenea treptat și un teren al afirmării identitare.
Finalul acestui parcurs muzical capătă însă o notă cu totul diferită dacă privim spre Sarajevo, locul care nu cu mult timp înainte, simbolizase unitatea iugoslavă. În 1991 un concert al trupei Crvena Jabuka, desfășurat într-un moment în care tensiunile erau deja evidente pare astăzi mai degrabă un adio decât o celebrare.
Atmosfera, încărcată de emoție și speranță, printre tineri ce încă flutură drapele iugoslave contrastează puternic cu ceea ce avea să urmeze. În unul dintre comentariile unui participant la acest concert se regăsește poate cea mai sinceră concluzie:
„Din păcate, concertul a eșuat în scopul său. Sala a ars, iar orașul a fost asediat timp de peste 4 ani, cu bombardamente zilnice și focuri de armă de lunetiști. Din păcate, 30 de ani mai târziu, naționaliștii sunt încă la putere, iar statul este trasat cu linii nefirești. Totul trebuie resetat și readus la starea inițială”.
VII. În loc de concluzii
De mai bine de zece ani studiez fenomenul iugoslav, deși am parcurs și utilizat sute de lucrări în elaborarea unei teze de doctorat, cauzele războiului și ale fragmentării spațiului iugoslav rămân, în multe privințe dificil de redus la o formă simplă. Dincolo de bibliografie, experiența prin călătorii în toate țările moștenitoare și contactul nemijlocit cu oamenii, precum familiarizarea, fie și parțială cu limba utilizată mi-au oferit o înțelegere mai nuanțată, confirmând că relațiile acestui spațiu nu pot fi pe deplin cuprinse doar în anumite clișee.
În spațiul public, explicațiile privind destrămarea Iugoslaviei sunt adesea reduse la câteva stereotipuri comode. Unii susțin că vina aparține exclusiv sârbilor, acuzați că au centralizat puterea la Belgrad. Fără a nega rolul politicilor promovate de lideri precum Slobodan Milošević, o astfel de interpretare ignoră contribuția elitelor din celelalte republici, inclusiv proiecte naționaliste articulate la Zagreb de Franjo Tuđman și la Sarajevo de Alja Izetbegović precum și de dinamica internă a federației. Alții invocă religia drept cauza principală, reducând conflictul la opoziția dintre ortodocși, catolici și musulmani. În realitate diferențele religioase au fost mai degrabă instrumentalizate politic decât generatoare autonome de violență (s-au întâlnit cazuri de sârbi ce au contribuit la apărarea orașului Sarajevo sau musulmani ce au luptat împotriva regimului lui Izetbegović). În fine, există și perspectiva conform căreia doar marile puteri au fost de vină, având un plan ocult de a dezmembra Iugoslavia. Deși influențele externe au contat într-o oarecare măsură, o asemenea viziune riscă să minimalizeze responsabilitatea actorilor locali și complexitatea tensiunilor acumulate în interiorul federației. Reducerea procesului istoric atât de complicat la cauze simpliste ar trebui să țină totuși cont mai mult de nuanțele acestui spațiu.
O posibilă cheie de interpretare o reprezintă suprapunerea unor zone istorice și culturale diferite: linia de fractură dintre influența habsburgică și cea otomană, rădăcinile mai vechi ale Marii Schisme, dar și decalajele economice dintre regiuni. Aceste diferențe nu au dispărut în perioada iugoslavă, ci au fost, mai degrabă, estompate temporar de un proiect politic care a funcționat atât timp cât a existat un pol de putere capabil să îl susțină prin titoism.
Și totuși, dincolo de aceste explicații structurale, experiența directă în teren complică și mai mult imaginea. În multe dintre aceste spații am întâlnit oameni care vorbesc, în esență, aceeași limbă, chiar dacă o numesc diferit. O remarcă aparent banală pe care am întâlnit-o a fost „vorbești bosniaca, dar ca un sârb” spune, de fapt, totul despre această ambiguitate identitară. Cultura cotidiană rămâne profund comună: aceleași melodii, aceleași gusturi muzicale, aceleași feluri de mâncare. Nu este neobișnuit să auzi în localurile din Sarajevo muzică sârbească, să găsești produse croate în Belgrad sau să recunoști același ritual al cafelei, servită din fildžan, o micuță ceașcă însoțită de un ibric cu cafea fierbinte și un cub de zahăr în orice capitală ce reprezintă astăzi „Iugosfera” (moștenitoarea spațială a Iugoslaviei).
În acest context, analiza fenomenului iugoslav nu poate rămâne limitată la nivel politic sau instituțional. Așa cum am văzut, fisurile încurajate de politic apar mai întâi în spații informale: la stadion, în bancuri, societate și muzică. Acolo unde identitățile sunt trăite, nu doar declarate. Tocmai de aceea, destrămarea Iugoslaviei nu poate fi înțeleasă ca un fenomen brusc, ci ca rezultat al unui proces lent, în care o societate începe treptat să se privească diferit.
Poate că cea mai dificilă concluzie este tocmai aceasta: că, în ciuda tuturor diferențelor invocate, există încă o lume comună, recognoscibilă în gesturi cotidiene, în limbaj și în cultură. Dar între această lume și o eventuală reconciliere se află, deocamdată un trecut prea apropiat al violențelor pentru a fi uitat și prea dureros pentru a fi ușor depășit.
Foto sus: Steagul Iugoslaviei, în orașul Mostar (© anjči / Wikimedia Commons)
Note:
1 Pentru mai multe detalii citiți numărul Historia Special din 36 septembrie 2021, „Mai sunt Balcanii butoiul cu pulbere al Europei?”
2 Alemka Lisinski, Yugoslavia: chapter 1980-1991, Helsinki Commitee for Huan Rights in Serbia, p.570
3 Richard Mills- The Politics of Football in Yugoslavia: Sport, Nationalism and the State, I.B. Taurus, London 2018, p.167
4 Ibidem p. 172
5 Dražen Lalić, Torcida, Ed. HGM, Zagreb 1993, p.207 apud Richard Mills op cit p. 186
6 Richard Mills, op. cit p.192
7 Ibidem.
8 https://rememberingyugoslavia.com/podcast-yugoslav-humor/ accesat la data de: 27.1.2023
9 Darie Cristea, Balcanii, memorie și geopolitică, Ed. Economică, București 2005 p. 175
10 https://rememberingyugoslavia.com/podcast-yugoslav-humor/ 27.1.2023
11 Robert D. Kaplan, Fantomele Balcanilor p.42
12 Vlahii din Peninsula Balcanică în lumina izvoarelor literare bizantine, Remus Mihai Feraru, data 9.10.2021
13 https://www.scribd.com/document/339419226/Harta-linia-Jirecek# Accesat la data de 9.07.2023
14 https://www.youtube.com/watch?v=ipKMc0LsdW4&ab_channel=SocialistRepublicofMacedonia Accesat la data de 10.02.2023
15 Sabrina P. Ramet, Balkan Babel: The Disintegration of Yugoslavia from the Death of Tito to the Fall of Milošević, 4th ed., Boulder: Westview Press, 2002, pp. 31–45
Mai multe pentru tine...
