Frontiera româno-iugoslavă – cea mai sângeroasă graniță din Europa, la sfârșitul anilor ‘80
Deși în mentalul colectiv român, Serbia este cel mai prietenos vecin, relațiile dintre România și Iugoslavia (din 2006, Republica Serbia) nu au fost mereu cele mai bune. Bazate pe o colaborare istorică ce durează din secolul al XIX-lea și care s-a concretizat inclusiv printr-o alianță matrimonială între Casa Regală a României și cea a Iugoslaviei, relațiile dintre cele două state au oscilat după Al Doilea Război Mondial în funcție de contextul internațional.
Astfel, în condițiile rupturii dintre Stalin și liderul iugoslav Iosif Broz Tito din 1948, România lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a luat deschis partea lui Stalin, condamnând „trădarea” lui Tito. În acest context, granița României cu Iugoslavia a fost fortificată, iar pe cele două maluri ale Dunării a început războiul de propagandă.
Ruptura dintre cele două țări a durat până după moartea lui Stalin, atunci când succesorul acestuia, Hrușciov, a decis reluarea legăturilor cu Tito în 1955. Din acel moment, România și Iugoslavia au fost din nou țări prietene, cei doi conducători ai României comuniste, Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu, colaborând cu Tito în realizarea celui mai mare baraj de pe Dunăre, cel de la Porțile de Fier. Mai mult, în contextul „disidenței” antisovietice din 1968, Ceaușescu a căutat sprijinul lui Tito, acceptând invitația acestuia de a se apropia de mișcarea țărilor „nealiniate”, fondată de liderul iugoslav. După moartea lui Tito în 1980, relația dintre Ceaușescu și conducerea Iugoslaviei a rămas prietenească până în 1989.
Noua conducere politică ce i-a succedat lui Ceaușescu, sub președinția lui Ion Iliescu, a dus aceeași politică de apropiere, sprijinind Belgradul în conflictul desfășurat în anii 1990 în spațiul iugoslav, deși oficial a respectat Rezoluția Consiliului de Securitate al ONU prin care era impus embargoul asupra Serbiei. În 1996, guvernele de la București și Belgrad au semnat Tratatul cu privire la relațiile de prietenie, bună vecinătate și cooperare între România și Republica Federală Iugoslavia.
O modificare radicală în relațiile dintre România și Serbia a intervenit în 1999, atunci când președintele Emil Constantinescu a autorizat accesul NATO în spațiul aerian al României pentru a interveni în Iugoslavia. După înlăturarea lui Slobodan Milosevic de la conducerea statului sârb, relațiile pot fi catalogate ca fiind de bună vecinătate, România sprijinind demersurile Serbiei de aderare la Uniunea Europeană, în schimbul angajamentului Serbiei de a proteja statutul „vlahilor” de pe teritoriul ei.
Trecerea frontierei înainte de 1990
Până în 1947, cu excepția războiului, trecerea Dunării nu era o problemă pentru rezidenții regiunii, care aveau legături de ambele părți ale fluviului, în special între români și „vlahii” din Serbia. Conform localnicilor, înainte de Al Doilea Război Mondial exista un trafic intens, similar contrabandei, care nu era supus controlului de stat1.
Această situație s-a schimbat în 1948 odată cu ruptura dintre Tito și restul lagărului comunist. Granița a fost închisă și s-au construit fortificații pe malul românesc. În vara lui 1951 a avut loc deportarea populației din Banat în Câmpia Bărăganului. Dintre cei 40.320 de oameni vizaţi de Securitate pentru deportare, 1.054 au fost catalogaţi drept „titoiști”. Cu acest prilej au fost deportați, conform planului Securității, cetățeni străini, basarabeni, macedoneni, persoane care colaboraseră cu armata nazistă, germani, persoane cu rude fugite în străinătate, persoane care ajutaseră rezistența anticomunistă, „dușmani ai orânduirii socialiste”, chiaburi, moșieri, burghezi, criminali condamnați. În acest fel a fost eliberată o fâșie de 25 de kilometri adiacentă graniței cu Iugoslavia de persoane a căror prezență în zonă era considerată o amenințare2.
După reconcilierea dintre Gheorghiu-Dej și Tito, la mijlocul anilor 1950, celor care fuseseră deportați li s-a îngăduit să se întoarcă. Restricțiile de frontieră s-au relaxat, iar cei doi conducători au stabilit în 1964 declanșarea unui proiect de modificare a Defileului Dunării prin construirea unei hidrocentrale al cărei lac de acumulare urma să acopere parțial sau total mai multe localități, inclusiv vechea vatră a orașului Orșova și satele Tișovița, Plavișevița, Ogradena, Vârciorova, Gura Văii, Orșova, Eșelnița, Dubova și Svinița, dar și insula Ada Kaleh, locuită de o comunitate turcă. Locuitorii de acolo au fost strămutați în alte orașe din țară. Hidrocentrala Porțile de Fier I a fost inaugurată în 1972 în prezența lui Ceaușescu și a lui Tito. O nouă hidrocentrală în aval, Porțile de Fier II, a fost construită la inițiativa lui Ceaușescu și inaugurată în 1984.
România și Iugoslavia în perioada comunistă
Relaxarea restricțiilor de frontieră a fost reală doar pentru cetățenii din Iugoslavia, care avea o politică mai deschisă în ceea ce privește călătoriile în străinătate. Putem spune că iugoslavii au fost inițiatorii bișniței, aducând în România produse dinspre Vest și preluând de aici tipuri diverse de mărfuri (atât timp cât s-au găsit în magazinele românești): alimente, stofe, confecții, pături, plăpumi, lenjerie, anvelope de autoturisme, biciclete. Traficul lor se făcea fără restricții vamale3.
Pentru cetățenii români, trecerea frontierei era mult mai dificilă, având în vedere și deschiderea Iugoslaviei spre Occident. De multe ori, trecerea în Iugoslavia însemna primul pas spre emigrare, deși autoritățile iugoslave, la rugămintea celor române, trimiteau înapoi către România cetățeni români care solicitau azil peste graniță. Numărul „evadărilor” cetățenilor români, către sfârșitul anilor 1980, cuprindea 40.000-50.000 de plecări reușite în fiecare an4. În ceea ce-i privește pe cei care au eșuat, cotidianul „Vecernie Novosti” din Iugoslavia estima numărul celor uciși la peste 2.000 pentru granița româno-iugoslavă, considerată în 1988-1989 cea mai sângeroasă graniță din Europa5.
Din acest motiv, obținerea unui permis de trecere a frontierei de la Direcția Pașapoarte din România era aproape imposibilă. Aplicantul trebuia să completeze formulare detaliate în care să prezinte toate detaliile biografiei, familiei și locuinței. După 1975 (anul semnării de către România a Actului pentru Securitate și Cooperare în Europa) s-a renunțat la formular, iar obținerea unui pașaport a presupus prezentarea unei „liste de intervenție” din partea oamenilor de afaceri sau politicienilor străini6.
Acest text este un fragment din articolul „Trafic și bișniță la granița româno-iugoslavă“, publicat în numărul 36 al revistei „Historia Special”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 27 septembrie - 20 decembrie 2021, și în format digital pe paydemic.com.
Note:
1. Cosmin Radu, Crossings and Dwellings, or the Impossibility of the Black Box: The Romania-Yugoslavia Border’s Closings and Openings, 1940’s to 1980’s,
https://www.research.manchester.ac.uk/portal/files/66047416/FULL_TEXT.PDF
, p. 100, accesat pe 23.08.2021
2. Dennis Deletant, Romania under Communist Rule, Civic Academy Foundation, Bucharest, 1998, p. 107
3. Ion Gornoviceanu, Bișnițar în Yugoslavia, Editura Mondo-Ec, 1991, p. 37
4. Brândușa Armanca, Frontieriștii: istoria recentă în mass-media, Editura Curtea Veche, București, 2011 apud Cosmin Radu, op. cit., p. 107
5. Marina Constantinoiu, Istvan Deak, FRONTIERIȘTII. Cum fugeau românii de comunism și cine le-a frânt aripile,
https://miscareaderezistenta.ro/frontieristii/frontieristii-comunism-romania-26432.html
accesat pe 23.08.2021
