Arme moderne cu vechi origini
Armamentul modern devine din ce în ce mai sofisticat într-un timp din ce în ce mai scurt. Oamenii au parcurs un drum extraordinar de la săbii şi suliţe la roboţi şi vehicule fără piloţi. Unele arme moderne însă…nu sunt atât de recente precum se crede, ci au corespondente mai antice care arată că omul nu s-a sfiit să fie inventiv nici în domeniul distrugerii.
Minele terestre, dispozitivele explozive plasate în pământ şi folosite în toate zonele de conflict, au câteva precedente. În timpul invaziei mongole în China, în secolul al XIII-lea, inventatorii chinezi au venit cu o soluţie ingenioasă pentru a opri călăreţii. Tunetul subteran, cum a fost numit, speria armatele străine numai când se zvonea despre el. Minele dintr-un soi de praf de puşcă se îngropau în pământ, la suprafaţă rămâneau însă ceea ce păreau a fi vârfuri de suliţă, îndemnând duşmanii să apuce ceea ce credeau că sunt arme. Apucând aceste capete, se declanşa o reacţie chimică puternică care declanşa o explozie devastatoare.
Minele navale ştim că le-a folosit cu succes regina Elisabeta I, datorită ajutorului acordat de Ralph Rabbards, care făcuse schiţele pentru construcţia lor. Dar tot la chinezi trebuie să ne întoarcem pentru uzul lor şi mai timpuriu. În Huologjing, un manual militar, dispozitivul este descris în detaliu. Praful de puşcă era ţinut într-o băşică de bou şi fitilul de amorsare era introdus în intestin de capră ca să-l ţină uscat. Noaptea, un soldat aprindea un băţ şi îl punea în intestin, lansând mina pe apă ca să plutească spre corabia inamică. Dacă inamicul nu zărea la timp burduful dubios îndreptându-se spre el, acestea avea toate şansele să explodeze în momentul în care ajungea la carenă.
Tot chinezii sunt primii care exploatează posibilităţile prafului de puşcă, creând în secolul al X-lea tunul de mână, un tub lung din bronz sau fier suficient de mic încât să poată fi cărat de un singur soldat. Oarecum un precursor al armelor manevrabile individual.
Inventivitatea chinezilor se manifestă şi când vine vorba de armele chimice. În evul mediu, aceştia pregăteau veritabile bombe cu arsenic şi fecale umane. În timpul războiului peoponeziac, în secolul al V-lea, spartanii care asediază Plateea întrebuinţează pentru prima dată ceea ce am putea numi gaze toxice. Aceştia înmoaie lemn într-un amestec de sulf şi smoală şi aţâţă focul ca fumul să ajungă în oraş.
Tancurile. Nici ele nu sunt o idee nouă. Asirienii prevedeau catapultele cu armură în secolul al IX—lea a.Hr., iar unii generali precum Hannibal se foloseau de elefanţi de război. Ceva ce seamănă mai mult cu imaginea noastră ne furnizează însă un ceh din evul mediu. În timpul conflictelor dintre acesta şi Imperiul Roman de Naţiune Germană sau papa Martin al V-lea, Jan Ziska, un general faimos din secolul al XV-lea, ordonă inginerilor săi să acopere carele cu plăci de fier. Echipajele din vehiculele mai bine apărate lansau proiectile prin micile găuri dintre plăci. Aceste “tancuri” i-au oferit lui Ziska un avantaj imens, mica lui armată de 25.000 de oameni învingând forţe mult mai vaste.
Rachetele preced al doilea război mondial cu câteva secole, dacă luăm în considerare ceea ce se numea ‘cioara cu foc magic’. Strămoşul rachetei l-au realizat tot chinezii:un dispozitiv incendiar propulsat de patru tuburi cu praf de puşcă ataşate unor aripi. Se întrebuinţau mai multe tipuri de cap, inclusiv vârfuri de săgeată, eventual cu otravă.
Grenadele au şi ele vechimea lor. Unele dintre cele mai timpurii le foloseau bizantinii prin secolul al VIII-lea. Acestea se fabricau prin umplerea cu substanțe inflamabile ca faimosul foc grecesc a unor forme ceramice, de teracotă sau de sticlă, la care se adăuga un fitil. Inginerii musulmani din Orientul Mijlociu au folosit şi ei conceptul. Încă dinainte de secolul al XIII-lea, atelierele din Siria produceau grenade in formă de ou, din ceramică.
Mitraliera. Înainte de praful de puşcă şi gloanţe au existat arbaletele. În ciuda avantajelor uciderii inamicului de la distanţă, arbaleta se încărca destul de greu şi cu un singur proiectil. Chinezii au găsit soluţia: au inventat o adevărată ‘mitralieră’ în secolul al XII-lea, care se putea îndrepta în orice direcţie şi trăgea nu mai puţin de o săgeată pe secundă!
Torpila cu propulsie automată, inventată în 1866 de către inginerul american Roger Whitehead, era de fapt o îmbunătăţire a modelului unui austriac, Johannes Luppis, care se baza pe propulsia cu sistem de aer comprimat. Dar un exemplu şi mai timpuriu îl găsim într-un manual militar de secol XIII aparţinând unui inginer musulman, care ne descrie un fel de ou care se mişcă singur şi care arde. Se făcea referire la o torpilă incendiară propulsată de mici rachete cu praf de puşcă, ţintind o corabie inamică.
Turboreactorul. În secolul al VIII-lea, bizantinii au inventat un furtun cu pompă manuală care scuipa foc grecesc, un lichid foarte inflamabil. Chinezii realizează o versiune portabilă în secolul al X-lea, care eliberează un şuvoi continuu de flăcări bazate pe naftă, un amestec de hidrocarburi (‘uleiul incandescent’). Arma era foarte eficientă în bătaliile navale, dar o putea utilia şi infanteria. Totuşi, potrivit lui Tucidide, s-ar părea că şi grecii au folosit-o în războiul peloponeziac, când s-au gândit să pună un tub de metal într-un butuc gol, umplându-l cu smoală, sulf, naftă, cărbuni aprinşi, suflând văpaia spre zidurile inamice.
