Armata Română, dotată cu armament modern de infanterie în anul 1942

Anul 1939 a adus declanșarea unui nou război mondial prin ceea ce părea să fie un mic conflict între Germania și Polonia. Vârtejul a cuprins marile puteri, dar a atras și România, o țintă favorită pentru că avea în adâncuri importante resurse de petrol. A fost catalogată drept o țară agresoare și a fost pedepsită la sfârșitul ostilităților, dar și dacă ar fi fost condusă de sfinți tot ar fi ajuns în marele masacru. Ambele tabere doreau să controleze sursele de combustibil lichid sau să le distrugă pentru a nu fi utile inamicului.

Conducerea de la București a fost obligată să lupte împotriva unui adversar într-o epocă în care numai armele vorbeau și principala problemă consta în acumularea de armament, mașini și muniții. Sursele interne erau absolut insuficiente pentru punerea pe picior de război a unei oștiri numeroase și dotată modern. Colaborarea cu singura forță ce domina Europa era absolut obligatorie și s-a trecut la importul de tehnică de luptă în schimbul unor produse vitale precum petrolul. Ofițerii din epocă și istoricii din deceniile care au urmat până-n prezent au plâns permanent din cauza faptului că trupele române n-au avut armament din belșug și nici de putere mare. Oare să fie adevărată această credință?

Armata Română avea la începutul campaniei din 1942 puști moderne Z.B. ce erau copii ale celei germane ce se afirmase în precedenta conflagrație mondială. Erau 650.000 de guri de foc și alte 30.000 s-au adăugat până la 1 septembrie. Gloanțele de calibrul 7,92 mm aveau o puternică putere de perforare și rănile produse corpului uman scoteau luptătorii pentru mult timp din acțiune. Existau trăgători de elită, dar aceștia erau puțini în raport cu necesarul unui front vast.

Se utilizau și armele Mosin-Nagant de captură. Tirul pușcașilor nu prea era apreciat de ofițeri din cauză că foarte mulți militari nu puteau să tanctreacă de bariera morală a uciderii unei ființe umane. În plus, nu era suficient de precis pentru că trebuia mânuit închizătorul după fiecare tragere și astfel se pierdea linia de ochire. Cum antrenamentul soldaților era unul destul de sumar și cu puține exerciții de tragere, era normal să fie o precizie limitată. Soluția consta în aducerea de armament automat, mitralierele fiind capabile să tragă aproape continuu și cu o precizie criminală.

Focul încrucișat făcea ca orice asalt în timpul zilei să fie o adevărată sinucidere în masă și se știe că Linia Maginot a fost concepută în special pentru a executa un tir concentrat de mitraliere asupra unităților trimise la asalt. Au fost asigurate 9.168 la începutul campaniei și apoi au mai fost achiziționate 1.250. Erau suficiente pentru a înarma după standardele sovietice din 1941 circa 62 de divizii de infanterie, ceea ce România nu-și putea permite financiar și uman. Ar fi fost o adevărată ruină.

Pușca-mitralieră nu putea să tragă rafale lungi, dar focul automat era perfect pentru blocarea unor unități militare mai mici. Erau disponibile la începutul campaniei 27.864 de exemplare, ceea echivala cu dotarea a 71 de mari unități sovietice de infanterie. Alte 1.053 au fost achiziționate din surse interne și externe până la 1 septembrie.

Armamentul de infanterie

Armata Română stătea bine la capitolul armament de infanterie și începea să apară și pistolul-mitralieră. Militarii ce primeau misiuni secundare ca importanță erau dotați cu fostele puști de calibrul 6,5 mm recalibrate pentru a se utiliza muniția standard de 7,92 mm. Era perfect înarmată pentru un mic stat normal, dar conducerile de la București din perioada interbelică nu și-au propus niciodată să ducă un război de cucerire la scară continentală. Nici nu existau resursele umane pentru o astfel de aventură.

Organismul militar a fost dotat numai pentru un conflict cu micile state vecine, înfruntarea colosului roșu de peste Nistru nefiind de dorit. A fost imposibil să se strângă chiar armament de infanterie pentru a se face față consumurilor din timpul confruntărilor la scara unui război mondial. Conflictul era unul industrial și cantitatea a copleșit forța întregii Axe. România era condamnată la înfrângere indiferent de câtă tehnică de luptă ar fi strâns.

Puștile și mitralierele erau arme ce imprimau micilor proiectile metalice o traiectorie razantă și pentru neutralizarea inamicului adăpostit erau necesare dispozitive moderne pentru tir curb. Mintea omului este iscoditoare și au fost proiectate aruncătoarele de mine după o idee a afaceristului francez Brandt, militarii din întreaga lume grăbindu-se să cumpere sau să producă sub licență aceste tunuri ale săracului.

Erau și-n dotarea diviziilor românești 2.035 de calibrul 60 mm și 812 de 81,4 mm, cele din urmă fiind un coșmar pentru orice infanterist. Au mai fost achiziționate până-n septembrie 1.500 de calibrul 60 mm și 360 de calibrul 81,4 mm. Puterea de foc a companiilor sporea în mod semnificativ și nu era recomandat atacul în plină zi împotriva liniilor de rezistență fără un sprijin serios, masiv, din partea tancurilor.

Chiar în timpul luptelor de la Stalingrad au fost unități românești care au rezistat unui inamic superior cât a existat muniție, problemele de aprovizionare fiind provocate de ofițerii germani ce respectau ordine superioare privind retragerea mulțimii de căruțe și cai pentru a nu cădea victimă raidurilor aeriene.

Conflictul mondial a însemnat în primul rând dezvoltarea de mașini de luptă cât mai impresionante prin masă, puterea motoarelor, rază de acțiune și, cel mai important, putere de distrugere. Ţările Axei au încercat câte ceva pentru dezvoltarea arsenalului performant, dar cursa era pierdută încă înainte de începerea ostilităților pentru că startul a fost dat târziu și n-au fost luate măsuri pentru trecerea industriei pe picior de război cu zece ani înainte de declanșarea ostilităților.

România nu avea ce de să participe la ostilitățile conflagrației și conducătorii de la București din perioada interbelică n-au plănuit operațiuni militare speciale de invadare a vecinului de peste Nistru. Numai din dorința lui Stalin s-a ajuns la un măcel fără precedent în istoria contemporană. Armata română a fost întotdeauna concepută pentru lupte pe teritoriul propriu sau în apropierea frontierelor, dar evenimentele au evoluat până când s-a ajuns ca marile unități militare să fie angajate tocmai în Caucaz și la Stalingrad.