Analfabetismul în România, la începutul secolului al XX-lea

La sfârșitul secolului al XIX-lea, România avea unul dintre cele mai ridicate nivelului ale analfabetismului din Europa, deși statul român a fost printre primele state europene care a legiferat, prin legea Instrucțiunii Publice din 1864, obligativitatea învățământului primar.

După recensământul general al populației din anul 1899, procentul total al analfabeților era de 78%, iar în mediul rural se ridica la 84% din populație, relatează adevarul.ro.

În acest context istoric și social, Spiru Haret a reformat școala, și implicit societatea românească, în cele trei perioade în care a deținut funcția de ministru al Învățământului (1897-1899; 1901-1904; 1907-1910).

În viziunea lui Spiru Haret educația, într-un stat modern, cuprinde toate categoriile de vârstă într-un cadru instituțional adecvat fiecărei vârste. Învățământul este investit ca instituție fundamentală de educație populară. Datorită deciziilor și acțiunilor sale s-au înființat mii de școli pentru adulți în România la inceputul secolului al XX-lea.

Şcolile pentru adulți erau organizate în funcție de nivelul de instrucție al populației: școli de adulți de curs primar, cursuri libere destinate a completa cultura generală, școli de adulți pentru ucenicii din fabrici, prăvălii și ateliere. Ministrul Haret a elaborat Regulamentul pentru școlile de adulți din anul 1904.

În același sens, a înființat școli pentru femeile de la țară, cărora li se transmiteau cunoștințe practice, trebuitoare despre creșterea și îngrijirea vitelor și a păsărilor de curte, bucătăria, grădinărit, pomologia, igiena, îngrijirea copiilor, creșterea viermilor de mătase, a albinelor, țesăturile, cusăturile și hainele țărănești pentru femei, bărbați și copii.

Toate acțiunile reformatorului Spiru Haret au contribuit la scăderea analfabetismului, însă la finalul mandatelor sale numărul „neștiutorilor de care” depășea în continuare 60% din populația Vechiului Regat.

„La ministerul instrucțiunii publice s-a întocmit o statistică a știutorilor de carte din întreaga țară. (...) În special e mare numărul neștiutorilor de carte la sate când e vorba de femei. Țăranii cred că femeile n-au pentru ce să învețe carte, ele urmând să fie conduse de bărbați în viața casnică. Urmarea acestei credințe e și faptul că la școlile secundare și profesionale se duc foarte puține fete de țărani. Va să zică, dacă ne raportăm la întreaga populație a țării, avem după noua statistică 40 știutori de carte și 60 neștiutori, analfabeți, la sută. Se înțelege că din numărul total al populației țării s-au scos copiii mai mici de șapte ani.

Dacă însă ținem seama de diferitele regiuni ale țării, proporția se schimbă în mod simțitor. Așa, în București sunt numai 28 la sută neștiutori de carte și 72 care știu citi și scrie. În numărul celor 28 intră servitorii și servitoarele, oameni veniți de la sate sau de peste hotare. În schimb, în Dorohoi, de pildă, numărul analfabeților e cu mult mai mare de 60 la sută. Astfel, în populația rurală a județului de la nordul extrem al Moldovei de abia sunt două femei la sută care știu carte.

În Capitală sunt cartiere mărginașe unde numărul neștiutorilor de carte e foarte mare. În fruntea acelor cartiere e Teiul, unde sunt mai mulți analfabeți decât în comunele mărginașe ale Bucureștilor. În cartierele centrale însă numai o parte din servitori și servitoare constituie numărul analfabeților; restul populației e aproape tot știutor de carte. Prin această statistică se mai constată că, în cartierele mărginașe și la sate, foarte puțini copii termină cursul primar. Marea lor majoritate sunt retrași de la școală după doi ani de studii. Părinții acelor copii presupun că e deajuns ca fiii lor să învețe a citi și scrie și cele patru operațiuni de aritmetică. Apoi acești părinți găsesc un prețios ajutor la munca lor în copiii care ajung la vârsta de zece ani. Un puternic motiv pentru retragerea copiilor de la școală înainte de absolvirea cursurilor primare e și faptul că sporesc cheltuielile pentru cărți și îmbrăcăminte. În fiecare an crește numărul cărților didactice și materialul de învățământ. Părinții care de abia au cu ce trăi fac cu greu sacrificiul de a procura copiilor materialul didactic”, preciza revista „Minerva”, la 8 octombrie 1910, conform Institutului de Studii Sud-Est Europene.

_{Foto sus: Școala
primară de băieți din Odobești, la începutul secolului XX (©
iMAGO Romaniae)}