Modernizarea învăţământului românesc

Ca limbi străine, în şcoala românească, putem începe cu franceza, care era prezentă în programa unor şcoli bucureştene, încă din secolul al XVIII-lea. Franceză ca limbă de studiu figurează în programa şcolii de la Sf. Sava, fiind predată de Gh Ardeleanu, Simion Marcovici sau Ion Pop. După 1847, franceza devine limbă de colegiu şi va fi predată de către profesori francezi precum Monty, Varaigue sau Hurard. După 1829, limba franceză se va preda şi la Şcoala Centrală din Craiova, de către profesori francezi ca Vizamont, Gross au Doufur. Trebuie de ştiut că limba franceză s-a studiat şi la cererea părinţilor în oraşe mai mici precum Brăila, Ploieşti, Slatina sau Vălenii de Munte.

Limba franceză a reprezentat obiect de bază şi în pensioanele şi şcolile particulare de băieţi şi fete, în special în Bucureşti. De asemenea, franceza s-a predat şi la domiciliul elevilor mai înstăriţi, de către profesori francezi precum Louis Reppey, Salme etc. La Iaşi, o importantă instituţie de învăţământ cu predare în limba franceză era Gimnaziul Vasilian şi apoi Academia Mihaileană, unde profesori francezi ca Mouton sau Charles Tissot învăţau tinerii elevi să scrie şi să citească în limba franceză.

Pentru limba germanăavem şcoală de la Sf. Sava (1845) unde exista catedră separată cu predare în limba germană, de către profesorul Carl Schweder. De asemenea, limba germană se mai predă şi în pensioanele conduse de Asteriadi, T. Crapsa sau Stamatopulo. La Craiova, germana se preda în şcolile deschise de Raymond, Globaridis şi Hristodulo. La Goleşti, germana se preda în şcoala lui Dinicu Golescu. La Gimnaziul Vasilian, limba germană o predă Samuil Botezatu. De asemenea, şi limba germană se predă la domiciliul elevilor, de profesori precum Leopold Galiţianul sau Iosif Gerlich.

Tot la Academia de la Sf. Sava din Bucureşti, se preda şi limba italiană, încă din 1739. La Goleşti, italiana se preda încă din 1826, iar la Academia Mihaileană din Iaşi se preda încă din 1843, de către profesorul italian Domenico Croscelli. Italiană se preda şi în pensioanele din Brăila şi cel de fete de la Galaţi, al Celestinei Scotti.

Limba greacăapare înscrisă în programa şcolilor erudite încă din secolele XVI-XVIII, fiind o limbă de bază în perioada 1821-1848. Greaca era predată la Şcoala de la Sf. Sava de Gh. Ioanid, iar la Şcoala Centrală din Craiova, de către Mondaniotu şi Mitrancu Malici. Greaca se mai predă şi la Ploieşti, la şcoala publică de acolo, încă din 1844. Ca limbă de bază, greaca apare şi în pensioanele bucureştene conduse de Hristidi Simion şi fraţii Mihai. La Craiova, funcţionau încă din 1838, cinci şcoli în care se preda limba greacă, iar la Brăila avem patru astfel de şcoli. La Iaşi, limba greacă se preda în Gimnaziul Vasilian şi la Academia Mihaileană, de către profesori precum Gheorghe din Terapia, Atanasie, Ghenaton sau Cuculi. Greaca se preda şi în şcolile de la Miroslava, de Costache Atanasiu, sau la Bacău, Piatra Neamţ, Târgu Neamţ şi Bârlad.

Limba latinăse bucura de prestigiu în special la Academia de la Bucureşti, unde şi Petru cel Mare trimisese tineri ruşi pentru a studia latina pe meleaguri valahe. Pe la 1822, la Sf. Sava o predă Gheorghe Ardeleanu, urmat apoi de C. Moroiu şi mai târziu de Gh. Hill. Latină se mai predă şi în Şcoala Centrală de la Craiova, la şcoala publică din Slatina, la Goleşti precum şi în pensioanele deschise de N. Mitilineu, A. Tabacopulo, Asteriadi din Bucureşti, Raymond din Craiova, Tullier din Brăila sau Delianidi din Ploieşti. Pe la 1841, limba latină era predată şi la Academia Mihaileană din Iaşi, de către profesori ca Ion Albineţ, precum şi în pensioane din marile oraşe. Lecţii de latină se ofereau la domiciliu de către profesori precum Samuil Botezatu, Sostek etc.

Limba rusăera cuprinsă în programa Şcolii de la Sf. Sava, încă din 1832, şi era predată de către profesorul Cunischi. Se mai predă de asemenea şi la Craiova, de către profesorul I.Lipoveanu sau în gimnaziul de la Iaşi de către Vasile Peltechi. La Academia Mihaileană era obiect facultativ.

Limba slavonăse predă la Şcoala de la Sf. Gheorghe-Vechi şi în cea de la Colţea din Bucureşti. Începând cu 1831 se preda şi la Şcoala de la Sf. Sava.

Limba bulgarăse predă la şcoala din Alexandria, sub conducerea lui Cristache Zlatovici, şi la şcoala din Brăila.

Limba maghiarăse preda alături de cea germană în şcoala de la Bărăţie din Bucureşti şi în şcolile mixte de băieţi şi fete de la Tg. Jiu. De asemenea, maghiara se mai predă şi în pensionul lui Frederic Gros din Botoşani.

Limba polonezăse predă la Iaşi în pensionul lui I.Hmielovschi (1844) precum şi la domiciliu, de către un profesor galiţian.

Limba englezăse preda particular, la Bucureşti de către Maria Rosetti. În gazeta “Punctul Român” aflăm informaţia că sumele încasate din aceste lecţii cu predare în limba engleză erau depuse pe “altarul patriei”. În pensionul lui I.Hmielovschi, engleza figura ca obiect de studiu. Începând cu 1838, aflăm că engleza se putea preda şi la domiciliu, de pildă la Iaşi, de către profesori precum I.Kruger.

Limba armeanăse preda în şcolile armeneşti de băieţi şi fete din Bucureşti şi Iaşi.

Despre limba turcaaflăm că aceasta se predă la Şcoala de la Sf. Sava.

Modernizarea învăţământului românesc după cucerirea independenţei de la 1878

Politica şi legislaţia şcolară

În perioada 1878-1888 va avea loc o primă etapă în modernizarea învăţământului românesc, ce se va resimţi în special în mediul rural. Învăţământul secundar şi cel superior erau destinate păturii conducătoare. Cele două universităţi de la Iaşi şi Bucureşti aveau ca scop pregătirea personalului necesar pentru a ocupa funcţii administrative în noul stat. Acest fapt a avut loc datorită dezvoltării comerţului şi industrializării accentuate. În urma acestor procese, vor fi necesare cadre calificate pentru prestarea diverselor funcţii în noul aparat administrativ.

Nevoia unei reforme şcolare era puternic resimţită pentru a se face faţă transformărilor social-economice. Pentru rezolvarea acestor probleme se vor stabili o serie de măsuri oficiale, cum ar fi introducerea prin lege a prevederii ca profesorii secundari să fie recrutaţi numai dintre cei cu studii universitare (1879) sau înfiinţarea şcolilor normale superioare (1880), precum şi o serie de decrete şi regulamente pentru bună funcţionare a şcolilor primare şi secundare.

Legea învăţământului primar şi normal-primar din 1893 (legea Take Ionescu) stabilea obligativitatea şcolară pentru vârste între 7 şi 14 ani. În primul capitol al acestei legi se vorbeşte despre amenzile pe care le vor suporta părinţii copiilor ce refuza să-i trimită la studii. De altfel, se mai precizează că obligativitatea se va aplica de preferinţă băieţilor.

Învăţământul primar era împărţit în:

-Şcoli de cătun

-Şcoli primare inferioare

-Şcoli primare superioare

-Cursuri primare suplimentare şi de repetiţie

De asemenea se va introduce şi lucrul manual şi munca în ateliere specializate. Durata cursurilor în şcolile normale de învăţători este stabilită la cinci ani. Legea se ocupa de şcolile normale, atât pentru formarea învăţătorilor şi învăţătoarelor cât şi a institutorilor şi institutoarelor. Pe lângă şcolile normale se vor institui şi şcoli de aplicaţie. Prin legea asupra învăţământului primar şi normal-primar din 1896 (legea Poni) se va deschide accesul la învăţământ al unor cercuri tot mai largi ale populaţiei. Legea se baza pe suportul statului faţă de învăţământ.

Între anii 1901-1904, Spiru Haret, în calitate de ministru al instrucţiunii publice, va îmbina activitatea şcolară cu cea extraşcolară. Şcoala primară va deveni un centru de activitate culturală ce va mobiliza învăţătorii şi ţăranii. Legea învăţământului secundar şi superior din 1898 cuprindea 114 articole, repartizate în cinci capitole. Se va stabili că învăţământul secundar se va organiza pentru băieţi în gimnazii şi licee iar pentru fete în şcoli secundare de fete de gradele I şi ÎI. Învăţământul superior se va organiza în universităţi.

Liceele care aveau şapte clase până atunci, vor avea opt, fiind împărţite în două cicluri. Cursul superior de liceu urma să aibă trei secţii:clasică (limbi străine precum franceză, germană, greacă şi latină) reală (italiană sau engleza) şi o secţie intermediară, modernă său clasică-modernă, fără greacă, cu accent pe limbile moderne.

Şcolile secundare de fete aveau cinci ani de studii pentru gradul I şi patru ani de studii pentru gradul II. Se prevedea ca anul V să fie consacrat în special studiilor necesare femeilor, cu noţiuni de igienă, farmacie şi creşterea copiilor. În secţiunea a II-a a legii sunt menţionate condiţiile de numire a directorilor.

Şcolile normale superioare de băieţi erau desfiinţate. Universităţile erau întreţinute de stat, facultăţile urmând a fi împărţite pe secţii. Universităţile acordau două feluri de diplome, pe două niveluri de pregătire:licenţe (trei ani de studii şi practică) şi doctorat (după cinci ani de studii). Legea mai prevedere ca pe lângă fiecare universitate să se organizeze câte un seminar pedagogic, cu scopul de a pregăti personalul didactic pentru învăţământul secundar. Legea învăţământului superior din 1912 prevedea sporirea autonomiei universitare şi preciza drepturile organelor de conducere ale universităţilor, organizarea acordării diplomelor şi vieţii studenţeşti.

Pentru mediul rural, avem legislaţia lui Simion Mehedinţi din 1918. Această lege propunea pregătirea copiilor din mediul rural pentru munca în economia sătească, urmând să introducă “şcoala muncii” numai pentru copii din mediul rural. Astfel, învăţământul rural se va diferenţia considerabil de cel urban. O altă lege a lui Simion Mehedinţi, tot din 1918, urmărea realizarea unui învăţământ rural prin intermediul căruia să obţină mobilizarea tuturor energiilor ţărănimii, în condiţiile grele de atunci. Odată cu sfârşitul războiului, aceste legi s-au dovedit inadaptabile la noul stat numit România Mare, datorită nevoii de reorganizare a sistemului de învăţământ.

Titu Maiorescu, ca ministru al Cultelor şi Instrucţiei Publice, a dorit să dea învăţământului o nouă direcţie. În proiectul său de învăţământ, se prevedea un număr sporit de şcoli normale, gimnazii reale şi şcoli politehnice şi stabilirea unor cerinţe mai înalte pentru cei ce doreau să devină cadre didactice.

Singura instituţie de învăţământ pentru copii cu deficienţe, care funcţiona şi înainte de Războiul de Independenţă, era Şcoala pentru copii surdo-muţi de pe lângă orfelinatul Sf. Pantelimon. În perioada războiului activitatea acesteia este întreruptă, urmând a fi reluată imediat după. Pe la 1895, orfelinatul şi şcoala s-au mutat la Focşani. Aici, elevii cu deficienţe învăţau să scrie şi să citească, aritmetică, ştiinţe naturale şi chiar istorie. Pe lângă aceste discipline de bază, ei mai practicau şi o meserie, ce putea fi de pildă cea de cizmărie pentru băieţi şi croitorie pentru fete. În anul 1914, şcoala de la Focşani avea 98 de elevi. Începând cu 1900, conducerea şcolii fusese subordonata noului director Mihai Ionescu, care se specializase în surdopedagogie la Paris, ca bursier al statului. În 1901 s-a înfiinţat pe lângă orfelinat şi o şcoala pentru orbi, urmând a se tipări în acelaşi an primele manuale în limba română pentru orbi, în sistemul Braille.

În Timişoara, învăţământul pentru copii cu deficienţe, a beneficiat de un învăţător remarcabil, şi nume C. Schaffer. Acesta înfiinţase o şcoala particulară în 1885, ce se va transforma în 1886 într-o şcoala orăşenească maghiară, având trei clase cu câte 20 de elevi. Aceasta va deveni în 1893, “Institutul pentru surdo-muţi din Timişoara”, în cadrul căruia funcţionau un ciclu de învăţământ elementar, cu durata de 8 ani, unul pentru ucenici şi altul pentru adulţi. Ucenicii urmau la şcoală 7 ore de cursuri pe săptămână. Din 1904, Schaffer a organizat şi cursuri pentru bâlbâiţi şi alte deficienţe. Şi în Cluj s-a înfiinţat în 1888 un institut pentru educarea surdo-muţilor, iar în 1900 o şcoala pe lângă Aşezământul de asistenţa a orbilor. Alte centre de studiu pentru persoanele cu deficienţe, se găseau la Bucureşti, Cernăuţi sau Ineu (Arad). Procentajul deficienţilor şcolarizaţi era mic, în 1914 numai 90 din 3499 de orbi erau educaţi.

Organizarea primelor grădiniţe de copii

În 1881, la iniţiativa profesorului Barbu Constantinescu, se constituia “Asociaţia română pentru grădini de copii” (şcoli frobeliene). În acelaşi an, ia naştere la Bucureşti, prima grădiniţă de copii din ţară, administrate timp de 10 ani de Barbu Constantinescu.

Grădiniţa era sprijinită cu fonduri de la Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor şi de Primărie.

La 1896, se mai înfiinţează secţia frobeliana de la Azilul “Elena Doamna”, iar în 1902 este autorizată funcţionarea, tot la Bucureşti, a primei şcoli frobeliene particulare, în care copii învăţau germană şi franceză.

Din 1902, Ministerul Instrucţiunii Publice a organizat “Concursul pentru aptitudini pedagogice de a deschide grădiniţe pentru copii”. Candidatele trebuiau să aibe studii secundare, să prezinte un certificate de bună conduită şi o declaraţie activitatea de după terminarea studiilor. În 1909, intra în vigoare “Legea pentru şcolile de copii mici”, iar în 1910 apare “Programa de învăţământ pentru şcolile de copii mici” cu îndrumări pedagogice inspirate de concepţia Frobel. În 1909, existau 133 grădiniţe, în special în judeţele Bacău, Roman şi Ilfov.

Învăţământul de arhitectură

La cererea Societăţii Arhitecţilor Români, Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, a aprobat în 1892, funcţionarea unei şcoli particulare de arhitectură. Prima şcoala de arhitectură românească îşi va începe activitatea cu 40 de elevi, fiind condusă de I.N. Socolescu şi G. Sterian. Această şcoală avea corp didactic format din 13 profesori. În 1897, a luat fiinţă Şcoala Naţională de Arhitectură, adoptând programe şcolare de la Şcoala Societăţii Arhitecţilor. Învăţământul era împărţit în trei secţii:

1. Secţia pregătitoare, cu doi ani de studio

2. Secţia mijlocie (punea accentul pe latura tehnică arhitecturală)

3. Secţia superioară

În 1904 a fost întemeiată Şcoala Superioară de Arhitectură, sub conducerea lui Ermil Pangrati, având un cadru didactic format din opt profesori. Durata studiilor era de cinci ani, din care primii doi formau o secţie pregătitoare, iar ceilalţi trei reprezentau “secţia arhitecţilor”. Sub îndrumarea lui Ion Mincu a fost promovat studiul unei arhitecturi de forme naţionale.

Învăţământul muzical

În 1907 se va întocmi noul Regulament al Conservatorului. Printre iniţiatorii acestui proiect, îşi va avea meritul şi directorul conservatorului bucureştean D. Popovici-Bayreuth. Se vor înfiinţa noi catedre de studii muzicale, în special instrumentale (pian, vioară) dar şi vocale (canto clasic). În Cluj, îl avem pe compozitorul şi profesorul Edmund Farkas, ce va îndeplini funcţia de director al conservatorului din Cluj. Printre elevii săi s-au aflat N. Bretan, Iustin Juga, Delly Szabo Geza etc. Printre membrii de onoare ai conservatorului din Cluj, se vor găsi artişti precum Fr. Liszt şi J. Brams. Un alt conservator muzical se afla la Iaşi.

Teatrul

Primele teatre se aflau la Bucureşti şi Iaşi. Oameni precum Constantin Nottara au pregătit actori ca Vladimir Maximilian, Tony Bulandra sau Constantin Tănase.

Datorită interesului în domeniul teatral a lui Nottara, acesta va cere instituirea unei catedre de literatură şi limba română, respectiv franceză. De asemenea, el a cerut să fie predate elevilor psihologia şi estetică, aplicate domeniului teatral. Acesta a mai cerut şi introducerea studiului istoriei teatrale şi mitologiei. Prin regulamentul de la 1914 deveneau obligatorii cursurile speciale de Declamaţie şi Artă dramatică, cu o durată de 4 ani, şi auxiliare, cele de Istoria literaturii dramatice şi a costumelor, precum dansul şi scrimă.

Bibliografie:

Anghel Manolache şi Gh. Pârnuţă, Istoria învăţământului din România(vol. I şi II),

Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1993.