Adevărata față a industriei grele jpeg

Adevărata față a industriei grele

Dacă stai să asculți ce mai vorbesc oamenii pe la colț de stradă sau ceea ce le inoculează tinerilor, poți să afli repede că era mai bine în comunista eră, că atunci erau locuri de muncă și statul oferea locuințe tuturor muncitorilor. Era un fel de paradis terestru în lagărul socialist. Erau falnice fabricile cu coșuri fumegânde și șiruri de autobuze aduceau angajații chiar și în trei schimburi. Astăzi sunt în ruină mândrele combinate de odinioară și românii au plecat unde au văzut cu ochii. Nu este bine ceea ce au făcut politicienii actuali, doar niște hoți ordinari. Masele au idei simple și toți conducătorii țării sunt incluși în aceeași categorie.

Istoria a consemnat că regimul comunist a investit masiv în industria grea și ramura metalurgică s-a bucurat de atenția deosebită a conducerii de partid și de stat. Banii țării au fost dirijați inițial spre capacitățile de producție de la Hunedoara și Reșița, dar acestea erau prea mici în raport cu planurile mărețe ale grupării politice unice. Au apărut apoi giganții de la Galați, Călărași și Târgoviște. Un alt metal interesant se obținea la Slatina, aluminiul necesitând un uriaș consum de energie electrică. Era foarte bine să ai lingouri metalice pe care să le transformi apoi în diferite mașini cât mai mari și mai scumpe.

 Acesta este un adevărat vis al economiștilor și al muncitorilor, dar nivelul de trai din tot lagărul socialist n-a vrut să crească peste cel din lumea capitalistă. Dimpotrivă. S-a ajuns la mâncarea pe cartelă ca-n vreme de război. Oare de ce? Explicația este una foarte simplă: regimul comunist se înarma dincolo de limitele raționalului. Adevărul este că după 1975 s-a intensificat producția militară, metalul de calitate fiind înghițit de lacoma industrie de război. Să dăm acum doar câteva exemple despre ceea ce se asambla în România socialistă. Primul model de tun a fost cel antitanc de calibrul 100 mm, sistem artileristic ce era util și pentru sprijinirea infanteriei. Totuși, puterea de foc îi era limitată și conducerea de la București a cerut ceva și mai performant. Arsenalul a început să livreze tunuri de calibrul 130 mm, arme cu cea mai mare bătaie din istoria armatei, ideale pentru contracararea artileriei inamice. Au apărut și obuziere de 152 mm, excelente pentru distrugerea fortificațiilor de campanie. Infanteria a primit aruncătoare de calibrul 120 mm, bombele de aruncător fiind temute de orice militar prin puterea suflului și prin schijele ucigătoare. Au intrat în producție și lansatoare de rachete montate pe camioane, dispozitive de luptă ce puteau satura o mare suprafață de teren cu încărcături explozive.

Se poate spune că aceste arme erau pentru apărare împotriva Uniunii Sovietice și pentru protejarea patriei socialiste de orice invadator. Absolut fals! Modelele proiectate sau fabricate în România erau variante ale tehnicii comuniste de luptă și copiau direct sau prin intermediul Chinei modele sovietice de guri de foc.

O gură de foc a artileriei este scumpă prin faptul că folosește cele mai bune metale existente în economie și acestea sunt prelucrate cu mașini speciale și cu un consum ridicat de energie electrică. Era absolut normal ca orașele României socialiste să zacă în întuneric, oficial pentru plata datoriei externe. Tunul nici nu se poate compara însă la preț cu muniția utilizată. Aici se înregistrează un ridicat consum de metal de calitate, mai ales în cazul muniției antitanc. Un singur proiectil de calibrul 122 mm putea să aibă o masă de 21,7 kg, dar cel de calibrul 152 mm ajungea la 43,5 kg. Industria chimică oferea explozibili performanți, care generau multă putere de distrugere și, foarte important, erau stabili în timp. Mai era nevoie și de încărcături de propulsie din ce în ce mai puternice. Uzina din Brașov furniza camioanele necesare tractării artileriei și așa se explică obsesia regimului de la București pentru a face rost de motoare diesel din Occident. Oamenii credeau că este spre binele lor, dar armata era concepută numai pentru războiul ideologic. Nu era o armată națională decât în aparență, propaganda de partid fiind foarte atentă cu lansarea unor lozinci care să inducă masele în eroare. 

Au fost produse fix în perioada în care românii stăteau la coadă pentru orice și n-a contat suferințele maselor populare. A crescut mortalitatea după 1975. Și ce dacă! Fabricile de armament duduiau. La fel se întâmpla în tot lagărul socialist în așteptarea războiului cu lumea capitalistă. N-ar fi contat numărul de victime și un mic exemplu este acum conflictul din Ucraina. Ar fi trebuit să fie toată lumea ocupată în urma unui conflict planetar.

Cum după 1989 s-a redus din tensiunea militară, volumul comenzilor de armament a scăzut și întreaga economie socialistă, planificată și centralizată, a fost dată peste cap. Statul a început să aibă un rol scăzut prin cantitatea comenzilor și populația nu avea nevoie de tunuri grele. Cererea s-a prăbușit și a fost absolut normal ca întreaga industrie grea să fie afectată și să dea faliment. Metalurgia și industria constructoare de mașini din lagărul comunist au fost concepute pentru revoluția mondială, pentru incendiul planetar.