Cum ar fi scris Caragiale o carte de istorie a românilor...
Muzeul Național al Literaturii Române din București păstrează un document fabulos (Dosarul nr. 10395). Este vorba despre un memoriu scris în întregime de mâna lui Caragiale și adresat profesorului Spiru Haret, ministrul Instrucțiunii Publice.
Textul, datat București, 1 iunie 1898, a fost clasat în patrimoniul național mobil prin Ordinul ministrului Culturii nr. 3418 din 26.11.2020. Având în vedere importanța sa excepțională, îl prezentăm integral:
„Domniei Sale
Domnului Ministru al Instrucțiunii Publice
Lucrarea mea literară ar purta titlul:
Patria și Neamul
– Povestiri și Icoane din trecutul Poporului Românesc –
După titlu, vedeți, Domnule Ministru, scopul meu și puteți înțelege felul lucrării mele: «Patria și Neamul» va fi o serie de ilustrațiuni literare a Istoriei Naționale.
Istoria națională, stăpânită astăzi aproape desăvârșit pe câmpul științific, mulțumită neprețuitelor investigațiuni ale savanților noștri, a fost până acuma prea puțin, prea rar, ilustrată artistic, pentru a fi accesibilă masei întregi a poporului; poeții lirici în deosebi au dat, în minunate balade și legende, fragmente istorice ca ilustrații – toate însă fără o sistemă unitară.
Ar fi, desigur, un mare noroc pentru mine să îmi pot duce la bun capăt întreprinderea la care mă gândesc de-atâta vreme ca la o încoronare a activității mele literare.
«Povestiri și Icoane din trecutul Poporului Românesc»!... Dar se poate pentru un povestitor, pentru un literat popular, un câmp mai larg, un obiect mai frumos, o sarcină mai puțin ingrată?
Povestirile ar începe de demult și icoane bogate și multe ar străluci pe întrecute unele după altele...
Iată – pe când Alexandru Machedon, după ce a răsturnat cu o suflare pe vorbăreții și iscusiții Greci, pornește ca un vârtej luminos peste Asia, nimicește pe trufașul Darie al Perșilor, îngenunche pe marele Por Împărat dela Indii, străbate în Africa, poruncind să se ridice pe drumu-i de la Indus și până la templul lui Amon din intrarea pustiului Saharei, șaptezeci de cetăți – iată că un vultur tânăr, crescut pe malurile Tibrului, începe să își întinză ghiarele și aripele și să cuprinză peninsula italică. În câțiva ani, praful s-alege de împărăția lui Alexandru, iar mica Republica Romană crește mereu până ce ajunge cea mai măreață și cea mai strălucită împărație din câte au stat vreodată pe pământ...
Iată izvorul depărtat al Istoriei poporului românesc – căci, dintr-un ou pe care l-a lăsat în Carpați aquila italică s-a născut vulturul român...
Iată apoi cum, după torente seculare de neamuri barbare, ce se năpustesc asupra unei civilizațiuni obosite, iată cum Basarab face din pieptul lui, împlătoșat cu o cruce, o stavilă împotriva potopului năprasnic al Semilunei... Iată cum, atunci când Baiazid-Fulgerul retează pădurile de lănci ale cavalerilor creștini din Europa, adunați în cruciadă cu cea din urmă desnădejde, precum retează cosașul voinic desimea fânețelor, o singură lance rămâne înaltă sus, ca o tulpină țapănă de măceș de care se sparge coasa – aceea e lancea lui Mircea cel Bătrân!
Dar apoi cel mare dintre Mușatini, Ștefan! și cel mai viteaz între viteji, Mihai? Ar putea oare ˈncăpea acele mărețe figuri în cadrul strâmt al unui prospect cum este acesta?
Dar atâtea alte nenumărate figuri, și mândre și cuvioase, atât în noroc cât și în nenoroc, în izbândă ca și în cădere, sdrobind ordiile barbare sau plecând grumazul sub securea gialatului?..
Și, mai presus de toate, temeiul și isvorul atâtor isprăvi bărbătești – poporul acesta, cu mintea lui oricând limpede, fie-n biruință, fie-n pierzare, viteaz ca șoimii stâncilor și răbdător ca stâncile!...
Și atâtea zile de glorie și de triște luminoase ș-apoi atâta restriște și-ntunerec – de două veacuri!...
Ce poveste frumoasă – și frumoasă și adevărată – se poate spune poporului nostru despre acele mândre generațiuni de la 21 până la 59, cari, venite când era cupa amară plină, au vrut să jertfească cu entusiasm averi, drepturi și ambițiuni personale spre a întemeia aevea visul străvechi al Unirii!
Dar – joc ciudat și fericit al întâmplării! – după ce sute de ani bezna ne-a venit nouă de la răsărit, acum iată că ne răsare lumina de la apus! Iată că la Severin calcă piciorul unui tânăr soldat, copil al unei ilustre case împărătești, care-și are obârșia tocmai în pădurile de unde izvorăște Dunărea. La primul lui pas pe pământul patriei române tremură sub lespezi depărtate, în sfântă umbră de mănăstiri bătrâne, țărâna atâtor și atâtor viteji, când triumfători, când jertfiți. Este vrednicul lor urmaș! Vine, ales de norocul neamului nostru, să domnească pe tronurile unite ale lui Ștefan și Mihai! Vine să plătească în sfârșit, cu poporul său, o datorie seculară – plata cinstită și bărbătească, în câmpiile Plevnei! Vine să desăvârșească o faptă pentru care sute de ani s-au vărsat atâta sânge ș-atâtea lacrimi, să izbândească un vis care, sute de ani, a legănat viața atâtor eroi și martiri, mai mulți nepomeniți decât pomeniți: Neatârnarea Patriei și Neamului și Coroana Regală!...
Dar astea toate, Domnul meu, sunt comori nestemate!
Să fie ajutat și susținut a le scoate la iveală într-o formă originală artistică, accesibilă poporului român – mare noroc pentru un literat! Numele lui ar rămâne vecinic legat de un lucru scump unui neam întreg! Pentru o așa lucrare n-ar fi păcat, de sigur, să-și încordeze un artist prozator cea din urmă fibră a conștiinței lui profesionale.
Voi avea eu, oare, norocul să fiu însărcinat de domnia voastră cu această lucrare, de la care, nu mă-ndoesc ar atârna numele meu de literat popular? – nu știu. Mi-ar părea desigur foarte rău să nu am acest noroc, cu toată grozava răspundere ce mi-aș lua în fața publicului celui mare semnând o așa lucrare. În orice caz, fără umbră de invidie, voi felicita pe acela ce va avea un asemenea noroc; căci, desigur, Domnule Ministru, cum vă știu animat de dorința de a face începătura bibliotecii sătești, unul dintre literații noștri va trebui să aibă în curând fericirea a putea face ilustrațiunea Istoriei Naționale – Povestiri și Icoane din trecutul poporului românesc.
Vă rog, Domnule Ministru, binevoiți a lua în nume de bine oferta mea, chiar dacă nu aprobați ș-a primi asigurarea deosebitului respect cu care sunt
Al Domniei Voastre
prea plecat și prea supus
servitor
I.L. Caragiale”
... Și cum n-a scris-o
Ministrul Spiru Haret i-a aprobat pe loc cererea. Lui Caragiale i s-a oferit suma de 7.000 de lei (dintre care 3.500, „imediat”), scriitorul urmând, în schimb, să predea cel puțin două treimi din lucrare până la data de 1 octombrie 1898, iar manuscrisul integral până la 1 martie 18991.
În aceeași zi, 1 iunie 1898, Caragiale răspundea în scris:
„Domnule ministru,
Cu respect răspund că primesc condițiile stabilite de dv. pentru lucrarea de istorie populară ce v-am rugat să-mi acordați. Totodată, vă rog să binevoiți a ordona să mi se elibereze, potrivit acestor condiții, suma de 3.500 lei, ca să pot începe lucrarea.
Binevoiți, d-le ministru, a primi asigurarea respectului cu care sunt
al d-voastră plecat servitor
I.L. Caragiale”2
La 13 aprilie 1899, dramaturgul se adresa ministerului, plângându-se că a întâmpinat mari dificultăți în elaborarea cărții și solicita prelungirea termenului de predare până la 1 iulie 1900, dar și suma de 2.000 de lei. Instituția i-a răspuns neîntârziat, acceptându-i doleanța3.
La 21 octombrie 1899, Caragiale informa că lucrarea este „aproape gata” și mai cerea 900 de lei4.
La 21 ianuarie 1903 (!), ministerul i-a trimis următoarea somație:
„D-lui I.L. Caragiale
V-ați oferit în anul 1898 a scrie o carte literară sub titlul «Patria și Neamul
– Povestiri și Icoane din trecutul Poporului Românesc», pentru înzestrarea bibliotecilor populare, cu condițiunea ca această lucrare să ne-o dați gata la 1 iulie 1899, și Casa Școalelor, după cererile dv. v-a eliberat cu ordonanțele de plată nr. 114/98, 31725 și 1101/99 suma de 7.000 lei drept premiu pentru zisa scriere, și cum d-voastră nu v-ați ținut de angajamentul luat, am onoarea a vă ruga să binevoiți ca în termen de 15 zile de la primirea acesteia să depuneți manuscrisul scrierii în cestiune”5.
Din păcate, maestrul nu s-a conformat, ministerul văzându-se nevoit să-i ceară să restituie suma de 7.000 de lei și să-i aplice și o amendă.
În acest context, este justificată întrebarea: ce l-a motivat pe Caragiale să se înhame la un demers atât de dificil? Una dintre explicații este oferită chiar de autor în memoriul înaintat ministrului Instrucțiunii Publice. De ce n-ar fi plauzibil că ar fi dorit să-și lege numele de o carte de popularizare a istoriei care putea dăinui în conștiința viitorimii? Este posibil să fi urmărit și recompensa financiară. 7.000 de lei era o sumă generoasă. Pentru comparație, în 1888, când a fost numit director general al teatrelor, primea un salariu de 380 de lei.
De asemenea, poate orgoliul l-a împins să șteargă din memoria colectivă acuzațiile nedrepte care i-au fost aduse de către unii academicieni în 1891, când a candidat pentru marele premiu al Academiei Române. Astfel, Dimitrie A. Sturdza (mare om politic liberal, vicepreședinte al Academiei, 1879-1882, președinte, 1882-1884, și secretar general vreme de trei decenii, din 1884 până la moarte, în 1914) i-a adresat aceste cuvinte usturătoare:
„Domnul Caragiale să învețe a respecta națiunea sa, iar nu să-și bată joc de ea. Academia trebuie să încurajeze tot ce poate să înalțe poporul nostru, iar nu ceea ce-l prezintă într-un mod nereal și neadevărat, și ceea ce poate contribui la corupțiunea lui”.
Ca un fapt divers, la 1 iunie 1898, când Caragiale scria memoriul către ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice Spiru Haret, Dimitrie A. Sturdza era prim-ministru.
Acest text este un fragment din articolul „Nenea Iancu și Conița Clio”, publicat în numărul 248 al revistei Historia, disponibil în format digital pe platforma paydemic.
Note:
1 Muzeul Naţional al Literaturii Române dosar nr. 10395, fila 4.
2 Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond Casa Școalelor, dosar nr. 3/1898, fila nr. 1.
3 Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond Casa Școalelor, dosar nr. 3/1898, fila nr. 2.
4 Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond Casa Școalelor, dosar nr. 3/1898, fila nr. 3.
5 Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond Casa Școalelor, dosar nr. 3/1898, fila nr. 4. Vezi și I.L Caragiale, Scrisori și acte, Editura pentru literatură, București, 1963, p.196.
Mai multe pentru tine...
