Gheorghe Gheorghiu Dej (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 94/1945)

Asociațiile sovietice de „prietenie” – lucrate de contraspionaj în România comunistă

„Apolitică” și cu peste 6 milioane de membri, Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS) a fost instrumentul sovietic cel mai extins între cele destinate să sugrume democrația liberală din România. A acționat cu precădere în domeniul socio-cultural, controlând și influențând întreaga viață publică și privată a poporului român, indiferent de categoria profesională și statutul social al individului.

După retragerea armatelor sovietice din țară (anul 1958) și mai ales odată cu „Declarația de independență” din aprilie 1964 a „conducerii superioare de Partid și de stat” a României comuniste, contraspionajul a primit ordin de la Gh. Gheorghiu-Dej să identifice și să „neutralizeze” (și) rețelele spionajului sovietic infiltrate în ARLUS și în celelalte asociații de „prietenie” bilaterală. Decizia lui Dej a întețit și mai mult lupta internă în rândul Partidului Muncitoresc din România, între ramura comuniștilor internaționaliști (filosovietici) și cea național/naționalistă care clama „independența” față de strânsoarea „prietenească” a Kremlinului.

Pentru cititorul mai puțin avizat, amintim că în aprilie 1963, pe fondul tot mai numeroaselor divergențe româno-sovietice, ramura național/naționalistă a „conducerii superioare de Partid și de stat” din România a ordonat Securității crearea în secret în cadrul Direcției a II-a Contraspionaj (șef Neagu Cosma) a Sectorului contraspionaj țări socialiste (anti-KGB/GRU, cunoscut succesiv și ca UM 0920/A și UM 0110) cu sarcina principală de a identifica/eventual anihila rețelele informative pe care sovieticii le-au constituit în România înainte cât și după 23 august 19441.

Scurt istoric al activității ARLUS

Asociaţia Română pentru Strângerea Legăturilor (de „Prietenie”) cu Uniunea Sovietică (ARLUS) a fost înfiinţată de sovietici la 12 noiembrie 1944, când a avut loc adunarea generală de constituire. Scopul declarat al ARLUS era de a face cunoscut în ţara noastră „realităţile din URSS şi de a contribui la dezvoltarea relaţiilor de prietenie între cele două ţări”2.

După constituire, Adunarea Generală a ARLUS a trecut la alegerea organelor de conducere şi aprobarea statutului Asociației. În componenţa Consiliului General al ARLUS au fost alese personalităţi ale vieţii politice, culturale, ştiinţifice, publicişti, militari etc., o mare parte dintre aceştia au fost membri fondatori ai „Asociaţiei Amicii URSS”, înfiinţată în anul 1934 - când România a stabilit relații diplomatice cu Uniunea Sovietică.

În funcția de președinte al Consiliului General al ARLUS a fost „ales” prof. dr. Constantin I. Parhon, în funcția de secretar general sovieticii l-au plasat pe dr. Simon Oeriu și pe Sanda Rangheţ ca secretar.

Conform statutului, ARLUS era declarată „apolitică”, ceea ce a constituit o ingenioasă camuflare a intențiilor reale ale Kremlinului, căci sub sintagma „apolitism” au fost înrolate în Asociație și categoriile socio-profesionale cărora prin lege li se interzicea să facă sau să se implice în activități politice. Ca exemplu, notăm Ordinul General nr. 139 din 30 ianuarie 1945 al Cabinetului ministrului de Război (gl. Ion Negulescu – numit la 11 decembrie 1944), prin care se face cunoscut că „ofițerii, subofițerii și trupa pot face parte din Asociația română pentru strângerea legăturilor cu URSS, așa cum s-a precizat și în Ordinul nr. 107 din 4 decembrie 1944, dat de gl. Mihail Racoviță, dat fiind scopul ce se urmărește cu această Asociație, precum și faptul că nu este o asociație politică (subl.n.). Prezentul ordin va fi adus la cunoștința întregii Armate Române”.

Era „necesară” această nouă intervenție a ministrului de Război, deoarece, arăta acesta: „În ciuda Ordinului nr. 107/1944, totuși, au loc numeroase incidente între membrii Armatei Române și membrii Armatei Roșii (...). Este în interesul Patriei să fie cimentate legăturile cu Armata Roșie”.

Activitatea executivă (practică) a ARLUS era asigurată de Secretarul general Simion Oeriu, căruia ocupanții sovietici s-au îngrijit să-i pună la dispoziție un vast și complex „aparat de activişti salariaţi”. Numitul a rămas în această funcție numai în perioada noiembrie 1944 - iunie 1945, deoarece sovieticii l-au mutat la Comisia română pentru aplicarea armistițiului și apoi la Comisia de Pace, pentru a „superviza” jaful sovietic în contul „reparațiilor” de război, unde respectivul a avut rang de „ministru sub-secretar de stat”. Simion Oeriu (Schaffer) s-a născut la 19 decembrie 1902, la Iași, și a absolvit medicina la Viena. Avea legături strânse cu unii „reprezentanţi” ai Ambasadei sovietice din Bucureşti, fiind considerat „omul Moscovei”, iar „prin concesivitatea de care a dat dovadă faţă de ei a adus pagube însemnate economiei noastre naţionale” – s-a notat într-un raport al contraspionajului român3.

În perioada imediat următoare, sub ghidaj sovietic s-a organizat pe lângă Consiliul General al ARLUS o serie de secţii de specialitate (organizatorică, de propagandă, de presă, de cadre etc.) conduse de câte un Comitet format din „activişti salariaţi şi obşteşti”. S-au înființat „Biblioteca ARLUS” şi publicația „Veac Nou” ca organ central al Consiliului General al ARLUS.

Paralel, au fost organizate filiale ARLUS în unele capitale de judeţ şi localităţi, numărul lor ajungând la 165 în mai 1945. De asemenea, au fost înființate „Cercuri ARLUS” în unele instituţii, întreprinderi și comune, unde „s-au înscris numeroşi membri” şi au fost organizate primele cursuri de limba rusă.

În perioada 20-27 mai 1945 a avut loc primul Congres al ARLUS, ocazie cu care au fost alese organele de conducere şi s-a hotărât „intensificarea activităţii Asociaţiei”. Preşedinte a fost reales C-tin I. Parhon iar vicepreşedinte a fost „ales” Nicolae Popescu Doreanu, un vechi „ilegalist” și agent NKVD „revenit de la Moscova” și reactivat de sovietici în România. A fost ales un nou secretar general al asociației, Mihai Magheru, iar ca secretar a continuat Sanda Rangheţ.

Ca urmare a „indicaţiilor date de Congres”, s-au înființat filiale şi cercuri ale ARLUS în toate localităţile din ţară, întreprinderi şi instituţii, unităţi militare. S-au „organizat acţiuni cultural-politice de masă şi expoziţii consacrate popularizării URSS şi s-a extins învăţământul popular de limba rusă”.

Sovieticii au decis că creeze pe această linie și un „mecanism oficial de legătură” (control) cu Kremlinul, astfel că la 9 martie 1947 Comandamentul Trupelor Sovietice de ocupație din România a înfiinţat „Casa Prieteniei Sovieto-Române” (CPSR), în localul cinematografului „Fantazia” din Bucureşti, str. Batiştei nr. 14, folosit până atunci drept „Club al ofiţerilor sovietici”. La ședința de inaugurare, generalul sovietic I.Z. Susaikov, care îndeplinea funcția de locţiitor al Preşedintelui sovietic al Comisiei Aliate de Control în țara noastră, a ținut să evidențieze că CPSR are „scopul de a promova prietenia cu URSS”, prietenie care, „după cum a arătat Istoria României, va fi chezăşia independenţei statului român”.

Ulterior, sub administrația și comanda colonelului T. Vitruk, „Casa Prieteniei Sovieto-Române” s-a deschis şi pentru „publicul român”, organizându-se, în colaborare cu ARLUS, manifestări „cultural-artistice”.

În anul 1947, în cadrul ARLUS, sovieticii au înființat și „Institutul de Studii Româno-Sovietic”, „cu scopul de a traduce şi publica lucrări editate în URSS în diferite domenii de activitate”. Ca preşedinte al acestui institut de propagandă a fost numit Petre Constantinescu-Iaşi, vechi activist comunist care avea legături cu serviciile sovietice de informații.

În perioada 29-31 octombrie 1948 a avut loc al II-lea Congres al ARLUS. Ca preşedinte a fost reales C-tin Parhon, vicepreşedinte Iosif Bogdan, iar secretar tot Sanda Rangheţ. S-a „hotărât intensificarea activităţii Asociaţiei şi primirea de noi membri”. Prin Legea nr. 36/1948 ARLUS a devenit entitate juridică de utilitate publică.

În iulie 1949, Comandamentul Trupelor Sovietice de ocupație din România a transferat „Casa Prieteniei Sovieto-Române” către ARLUS, care în noiembrie acel an își schimbă denumirea în „Casa Prieteniei Româno-Sovietice”. Probabil că pentru a induce opiniei publice ideea că „prietenia” sovietică era cerută de partea română, iar nu impusă de ocupantul sovietic.

Noua „Casă a Prieteniei Româno-Sovietice” a intensificat și mai mult propaganda sovietică, sub egida ARLUS fiind organizate „acţiuni politice şi cultural-artistice prin care se popularizau, în mod exclusiv, realizările şi politica URSS”.

Între 3-5 noiembrie 1950 a avut loc Congresul al III-lea al ARLUS. Acesta a „constatat” o creştere considerabilă a numărului de membri, care ajunseseră la 4 milioane, cuprinşi în 20 207 cercuri. S-a hotărât „continuarea acestei acţiuni cu aceeaşi intensitate”. În organele de conducere nu s-au petrecut „schimbări deosebite”.

În anul 1951, Institutul de Studii Româno-Sovietic a fost trecut în cadrul Academiei Republicii Populare Române, „care avea mai multe posibilităţi de a-l îndruma din punct de vedere ştiinţific”. Totuși, în anul 1964, la recomandarea contraspionajului român, Institutul a fost transformat în „Centrul de Documentare al Academiei” şi „și-a schimbat profilul”.

În octombrie 1955 a avut loc al IV-lea Congres al ARLUS. De această dată a participat și „naționalistul” Gheorghe Gheorghiu-Dej. S-a constatat că numărul membrilor Asociației depășea 6 milioane! Ceea ce însemna aproape întreaga populaţie activă majoră a ţării. ARLUS devenise cea mai mare organizaţie (sovietică) de masă din ţară, dispunând de „un număr considerabil de activişti salariaţi şi importante fonduri băneşti”. Comparativ, Partidul muncitoresc/comunist avea aproximativ 1,3 milioane de membri.

Pentru a diminua din „puterea și influența” ARLUS (care devenise un fief al ramurii comuniștilor internaționaliști filosovietici), ramura națională/naționalistă a conducerii comuniste a României își manifestă nemulțumirea față de creșterea exagerată în societate a influenței ARLUS și își începe atacul la adresa Asociației chiar pe timpul desfășurării Congresului. Astfel că la finalul lucrărilor Congresul „apreciază că forma de organizare pe cercuri este depăşită şi se renunţă la ea”. De asemenea, s-a hotărât tăierea bazei de finanțare prin sistarea încasării de cotizaţii şi eliberarea unor noi carnete de membru al ARLUS.

De precizat, dacă mai era necesar, că în rândurile ramurii național/naționaliste a „conducerii superioare de Partid și de stat” din România erau destui cunoscători și practicieni ai metodelor subversive pe care Kremlinul și sale organele speciale le utilizau contra partidelor comuniste (și contra maselor) pentru a le subordona strict. Iar sovieticii nu aveau cum să ascundă sau să justifice astfel de practici față de „prietenii” români.

Evident, la ordinul Kremlinului, „oamenii sovieticilor” din țara noastră au protestat față de reducerea rolului ARLUS, astfel că după Congres s-au înfiinţat ca alternativă „Case ale prieteniei româno-sovietice”, mai ales în principalele oraşe ale ţării: Constanţa, Cluj, Iaşi, Timişoara.

În octombrie 1958 are loc al V-lea Congres al ARLUS. Preşedinte a fost reales Constantin Parhon, vicepreşedinte a fost „ales” Marin Florea Ionescu, iar ca secretar Bogdan Eugen. Ultimii erau „activişti salariaţi” ai ARLUS.

În urma acestui congres și în colaborare cu Oficiul Național de Turism (ONT), partea sovietică a „convins” partea română să inițieze „programul trenurilor prieteniei” în Uniunea Sovietică (un refuz nu era oportun în condițiile în care armata sovietică se afla în curs de retragere din țară). Înscrierile se făceau prin filialele locale ale „asociațiilor”, participanţii beneficiind de o reducere de 50% la transport. Pe itinerarul excursiei se organiza vizitarea unor localităţi şi locuri istorice, întâlniri cu cetăţeni sovietici etc.

Totuși, partea română a căutat să pună numeroase piedici acestui program de călătorii înspre și dinspre URSS, iar din anul 1961 a reușit renunțarea „la această formă de activitate” ca fiind „necorespunzătoare noii etape”.

Iar cum tensiunile româno-sovietice continuau să se agraveze, în decembrie 1963 conducerea comunistă a României a hotărât „reorganizarea” ARLUS astfel:

  • „Activitatea ARLUS urmează să se desfășoare pe baze obşteşti”, sens în care a fost redus aparatul salariat al ARLUS, la minimum necesar la nivelul Consiliului General şi în total a nivelul filialelor judeţene;
  • Reprofilarea „Casei Prieteniei Româno-Sovietice” conform „scopului pentru care a fost creată”;
  • Organizarea activităţii ARLUS pe „principiul reciprocităţii şi la dimensiunile corespunzătoare, ţinându-se cont că relaţiile de prietenie între cele două ţări nu este un atribut exclusiv al Asociaţiei”;
  • Trecerea săptămânalului propagandistic Veac Nou (oficiosul Asociației, n.n.) la „Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate”.

Practic, activitatea și influența ARLUS au fost desființate în 1964. În anul 1967, ca urmare a îmbolnăvirii lui Constantin I. Parhon şi a decesului lui Marin Florea Ionescu s-a procedat la unele schimbări în Consiliul Relaţiile ARLUS cu „asociaţii” omoloage din URSSGeneral al ARLUS. Prof. Parhon a rămas preşedinte de onoare, iar preşedinte activ a fost numit Mihail Roşianu. Aparatul Consiliului General al ARLUS s-a redus la 5 activişti salariaţi şi la 4 funcţionari administrativi.

În anul 1974, în locul lui Mihail Roşianu, decedat cu un an în urmă, a fost numit preşedinte al ARLUS Mihai Dalea, care era și preşedintele Consiliului Central al Uniunii Generale a Sindicatelor din România. De asemenea, sediul ARLUS a fost mutat în localul Casei Prietenei Româno-Sovietice, din str. Batiştei nr. 14.

Oficial, ARLUS a fost desființată prin Legea nr. 7 din 8 ianuarie 1998.

Relaţiile ARLUS cu „asociaţii” omoloage din URSS

În perioada 1944-1948 din partea Ambasadei sovietice la București au ţinut legătura cu ARLUS „diplomaţii” Lizikov, acoperit în funcția de „secretar I”, şi Sava Dangulov; iar în perioada 1948-1953 legătura s-a făcut prin „diplomaţii” A.V. Zotov şi M.F. Kacialov.

În anul 1944 Sava Dangulov a fost semnalat ocupând funcția de „consilier politic” la Comisia Aliată de Control, iar la deschiderea Ambasadei a fost numit „prim secretar” şi apoi „consilier” de ambasadă. Contraspionajul român avea date conform cărora după 23 august 1944 Sava Dangulov a avut misiunea de a instiga la revoltă anumite grupuri din Dobrogea românească pentru ca apoi acesta să ceară alipirea teritoriului românesc la Uniunea Sovietică.

Din Ambasadă, „diplomaţii” sovietici „menţineau o legătură permanentă cu membrii Consiliului General ARLUS, participau la şedinţele acestuia şi ale altor organe de conducere, urmărind îndeplinirea sarcinilor propuse, sprijineau procurarea de materiale de propagandă, luau parte la toate manifestările mai deosebite organizate în Bucureşti şi în Provincie, însoţeau delegaţiile sovietice care vizitau ţara”.

În anul 1958, partea română prinde curaj și insistă ca activităţile pe linia asociaţiilor de prietenie să se desfăşoare pe bază de reciprocitate, principiu ce fusese până atunci ignorat de sovietici. Românii reproșau că în URSS nu s-a creat, prin reciprocitate, o asociație cu acelaşi profil precum ARLUS.

Replica sovieticilor a fost că „nu a fost nevoie”, deoarece în Uniunea Sovietică exista deja așa numita „Asociaţia Unională pentru Legături cu Străinătatea – „VOKS”, care avea în vedere toate ţările, inclusiv o referent-ură pentru România. VOKS își trimitea periodic proprii „reprezentanţi în delegaţie pentru a menţine contacte cu ARLUS” și asta fără a notifica sau cere acordul părții române. Astfel, în anul 1953, fără știrea părții române, Asociaţia Unională pentru Legături cu Străinătatea (VOKS) l-a trimis ca „reprezentant permanent” la Bucureşti pe V.I. Belov, care pentru acoperire „lucra sub conducerea ambasadei”, însă s-a aflat că în locuința personală acesta a deschis un „Birou oficial” al VOKS. Despre Belov datele arătau că pe timpul războiului a avut gradul de maior în NKVD, calitate în care a coordonat diverse rețele de spionaj pe teritoriul României, inclusiv una la Iași condusă de „agentul” Niculae Pandelea (care făcea conspirat legătura în URSS și cu Ana Pauker), devenit colonel pe timpul ocupației sovietice a țării4.

Tot unilateral sovieticii l-au înlocuit pe Belov cu Ivan Artemlovici Maximovski ca „reprezentant permanent” al VOKS în România. Acesta din urmă a fost semnalat că „din 8 septembrie 1944 lucrează acoperit în cadrul Ambasadei sovietice din București”.

Partea română insistă și continuă să ceară VOKS să-și retragă „reprezentantul permanent” de la București, fapt care va fi executat.

Dar sovieticii nu se lasă și în acel an au înființat la Moscova „Uniunea Asociaţiilor de Prietenie şi Legături Culturale cu Străinătatea” („UAPLS”), adică o asociație cam cu același „profil”. Sub controlul UAPLS s-a constituit „Asociaţia de Prietenie Sovieto-Română”5 (APSR), care a fost „dotată” cu „filiale” în mai multe republici şi localităţi sovietice ce urmau să ţină „legătura” directă cu România și să sporească acțiunile propagandistice ale ARLUS. Practic, sovieticii își multiplicau și diversificau liniile informative îndreptate contra României, ceea ce a enervat și mai mult Bucureștiul.

Asemenea VOKS, APSR a propus „trimiterea unor reprezentanţi permanenţi în capitalele celor două ţări”. Partea română a replicat că „nu sunt necesari”. Ca urmare, sovieticii au fost nevoiți să revină la vechiul sistem prin care legătura între cele două asociaţii să se ţină direct, cât şi prin intermediul ambasadelor.

Totuși, la 22 aprilie 1959 a fost semnată o Convenţie de colaborare între ARLUS şi Asociaţia de Prietenie Sovieto-Română (APSR). Pe baza acestei convenţii s-au întocmit planuri anuale pentru „activitățile” ce urmau a fi desfășurate, iar din anul 1972 s-a trecut la planuri bianuale în care s-au prevăzut, pe bază de reciprocitate, manifestări ce vor fi organizate de fiecare asociaţie, schimburi de delegaţii şi expoziţii etc.

Concluzia ofițerilor români de contraspionaj a fost că „măsurile luate după anul 1955 şi mai ales în anul 1963 privind reorganizarea ARLUS şi reducerea activităţii sale la limite normale, corespunzător cu scopul şi rolul pentru care a fost creată, au fost primite cu reticenţă de către sovietici, deoarece le încurcau planurile de promovare în România a intereselor proprii. În numeroase ocazii au reproşat desfiinţarea cercurilor din întreprinderi şi instituţii, sistare a primirii de membri, punerea activităţii ARLUS pe baze obşteşti şi reducerea activităţii de până atunci. Sub pretextul necesităţii dezvoltării continue a relaţiilor de prietenie dintre cele două ţări, APSR a insistat mult, în perioada următoare, pentru lărgirea activităţii ARLUS la dimensiunile anterioare şi chiar depăşirea scopului pentru care a fost creată. La întocmirea planurilor de colaborare, partea sovietică a propus de fiecare dată mărirea numărului de manifestări şi delegaţii faţă de planul anterior, deşi unele dintre ele nu se îndeplineau sau se îndeplineau formal. Prin acest procedeu s-a ajuns ca în anul 1972 numărul delegaţilor sovietici să crească de la 3 în 1964 la 10 delegaţi şi 3 lectori. De asemenea, s-a propus introducerea în activitatea ARLUS a unor forme şi metode de activitate care nu corespundeau profilului sau depăşeau posibilităţile de organizare, cum sunt de exemplu: Săptămâna tineretului, Săptămâna ştiinţei şi culturii etc., precum şi reluarea unor forme vechi, care nu mai corespundeau etapei actuale cum sunt Trenurile prieteniei. APSR a insistat şi insistă să se realizeze legături directe pe linie de asociaţii între diferite întreprinderi, instituţii, localităţi şi judeţe (regiuni) din cele două ţări, motivând că va da posibilitate să se înlăture formalismul şi întârzierile în acest domeniu. Din proprie iniţiativă, atât unii diplomaţi cât şi delegaţi sovietici s-au oferit să ajute cu aparatură şi material de propagandă pentru Casa Prieteniei Româno-Sovietice din Bucureşti şi din unele localităţi din ţară”.

În anul 1974, o delegaţie a APSR a propus construirea de către URSS în România a unui Centru de popularizare şi difuzare a ştiinţei sovietice în valoare de peste 2 miliarde ruble (sumă uriașă, n.n.), care urma a fi administrat în comun de cele două asociaţii având câte 5 reprezentanţi în organul de conducere. Sovieticii căutau să convingă partea română că „din această iniţiativă va avea de câştigat numai ţara noastră care va beneficia de rezultatele ştiinţei şi tehnicii sovietice”. Evident, „conducerea superioară de Partid și de stat” (național/naționalistă) a simțit pericolul acestui „cal troian” și a refuzat ferm oferta sovieticilor.

Analizând situația acestor „asociații de prietenie” inițiate de sovietici, „atât direct cât şi prin intermediul altor asociaţii de prietenie din alte ţări”, rapoartele contraspionajului român semnalau „conducerii superioare de Partid și de stat” că APSR a încercat să atragă ALRUS la unele manifestări internaţionale, cu participarea asociaţiilor de prietenie cu URSS din unele ţări socialiste, care nu concorda cu profilul său de asociaţie cu caracter bilateral. Astfel, „în anul 1973 Asociaţia de prietenie RDG-URSS a invitat ARLUS să trimită o delegaţie la o astfel de întrunire, organizată la Berlin, cu caracter teoretic, care dezbătea probleme ale integrării socialiste. În anul 1974, Asociaţia de prietenie bulgaro-sovietică a trimis o astfel de invitaţie pentru participarea la o conferinţă cu tema: Revoluţia socialistă din Bulgaria şi prietenia bulgaro-sovietică şi la o întâlnire a absolvenţilor bulgari ai institutelor de învăţământ superior din URSS, iar Asociaţia de prietenie mongolo-sovietică a invitat ARLUS la o întâlnire la Ulan-Bator a reprezentanţilor asociaţiilor de prietenie cu URRR din unele ţări socialiste. La a III-a Conferinţă a Uniunii asociaţiilor de prietenie şi legături culturale cu străinătatea, care a avut loc la Moscova în decembrie 1974, unde a participat şi o delegaţie ARLUS, preşedintele asociaţiei, Nina Popova, a scos în evidenţă importanţa acestor acţiuni pe plan internaţional. Ea a arătat că în condiţiile când se realizează din ce în ce mai mult o integrare economică şi politică a ţărilor socialiste este necesară o coordonare foarte strânsă a activităţii asociaţiilor de prietenie cu URSS din ţările socialiste. În acest context, Popova şi-a exprimat regretul că ARLUS nu a participat la întrunirea de la Ulan-Bator şi a mulţumit Asociaţiei de prietenie RDG-URSS pentru iniţiativa de a convoca o conferinţă internaţională a tuturor asociaţiilor în anul 1975. (...) Definind rolul asociaţiilor de prietenie cu URSS, Nina Popova a reamintit afirmaţia lui Leonid Brejnev din cuvântarea ţinută la Budapesta în anul 1972, la întâlnirea cu activul Asociaţiei de prietenie ungaro-sovietică, care a spus: Asociaţiile de prietenie cu URSS din ţările socialiste sunt ajutoarele noastre de seamă în dezvoltarea relaţiilor de prietenie cu aceste ţări”. Evident, contraspionajul român și „conducerea superioară de Partid și de stat” interpretau diferit afirmațiile liderului sovietic.

Principalele forme şi metode utilizate de organele speciale sovietice sub umbrela ARLUS

Rapoartele contraspionajului român au semnalat că organele de informaţii ale statului sovietic utilizau Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS) și Asociaţia de Prietenie Sovieto-Română (APSR) în scopul „obţinerii de informaţii, menţinerea şi întărirea influenţei sovietice asupra unor persoane, răspândirea unor concepţii care nu concordă cu punctele de vedere ale PCR” etc. Că „formele şi metodele sub care s-a desfăşurat activitatea (informativă) pe linia ARLUS s-au schimbat şi au evoluat în funcţie de etapele în care se afla ţara noastră şi caracterul relaţiilor dintre cele două ţări (...). Până în anii 1955-1956, au existat unele forme cum sunt cursurile populare de limba rusă, activităţile pe paza cercurilor din întreprinderi, instituţii, sate, unităţi militare”, care „nu au mai fost aplicate în noua perioadă, deoarece nu mai corespundeau noile condiţii. La fel s-a întâmplat şi cu trenurile prieteniei organizate în perioada 1959-1961”.

Aceleași rapoarte au consemnat că „principalele forme şi metode ce se folosesc în activitatea ARLUS sub umbrela cărora organele speciale ale statului sovietic par a fi extrem de active în România”, prin prezența unor „reprezentanți”, „delegați”, „consilieri”, „diplomați” etc. erau următoarele:

  • Adunări festive, organizate de ARLUS ori în colaborare cu alte organizaţii obşteşti cu ocazia unor evenimente din viaţa şi istoria URSS, atât la Bucureşti cât şi în provincie;
  • Conferinţe, organizate în întreprinderi, instituţii sau la case ale prieteniei româno-sovietice pe teme politice, culturale, tehnico-ştiinţifice, unde „expun lectori sovietici veniţi în cadrul planului de colaborare”;
  • Expoziţii de fotografie sau diverse exponate primite de la APSR (Asociaţia de Prietenie Sovieto-Română) sau filiale ale sale cu ocazia marcării unor evenimente din URSS;
  • Primirea unor delegaţii ale APSR sau filialelor, cu ocazia unor evenimente sau schimb de experienţă. Delegaţiile fiind formate din oameni cu profesii diferite cărora li se propuneau program de vizite în Bucureşti şi provincie, de întâlniri;
  • Primirea unor grupuri de excursionişti sovietici de către conducerea centrală a ARLUS sau la filialele judeţene;
  • Primirea unor „delegaţii” sovietice venite pe alte linii sau pe cont propriu de către conducerea ARLUS când aceştia solicitau;
  • Participarea activităţilor ARLUS la unele manifestări organizate de Ambasada sovietică (cocteiluri, recepţii, filme, întâlniri), precum şi la expoziţii şi târguri organizate pe alte linii. De regulă, la adunările festive, conferinţe, expoziţii, primirea delegaţilor, erau invitaţi și diplomaţi sovietici ai ambasadei. De asemenea, s-a stabilit că „unele delegaţii sunt însoţite în vizitele pe care le efectuează în provincie de către diplomaţi sovietici. Diplomaţii sovietici când fac deplasări în provincie includ, de regulă, în programul lor şi întâlniri cu activişti ARLUS de la filialele judeţene sau la casele prieteniei româno-sovietice”. De exemplu, o notă semnalează că „în ce priveşte judeţele din raza circumscripţiei Consulatului General Sovietic din Constanţa, consulul general se interesează îndeaproape de activitatea pe linie de ARLUS şi participă la toate manifestările organizate pe această linie pe plan local”.

În același timp, în mod conspirat organele speciale ale statului român au luat o serie de declarații de la membri vechi și noi ai „asociațiilor de prietenie”, parte din ei „foști agenți sovietici” (FAS). S-a efectuat reconstituirea faptelor și s-a concluzionat că „principalele căi, forme şi metode” folosite de sovietici în acest scop au fost și încă erau:

Infiltrarea în aparatul ARLUS a unor persoane, cetăţeni români, dovedite sau suspecte că au colaborat cu organele de informaţii sovietice. Astfel „primul secretar general al ARLUS de la înfiinţare până în mai 1945, respectiv dr. Oeriu Simion, s-a dovedit ulterior că a colaborat cu organele de informaţii sovietice”. Declarațiile unor „martori” arătau că la „sfârşitul anului 1945, la recomandarea unor persoane influente din Partid și a unor consilieri sovietici, au fost încadrate în aparatul ARLUS o serie de persoane din rândul foştilor prizonieri şi emigranţi politici din URSS, prioritate având-o cei care au absolvit Şcolile antifasciste, sub motiv că ei cunosc direct realităţile sovietice”.

Ataşarea pe lângă ARLUS a unor cetăţeni sovietici („consilieri”, n.n.) care să „ajute” în organizarea „activităţii” sale. Astfel, în aprilie 1945 a sosit din URSS o misiune de „profesori” de limba rusă, cunoscători ai limbii române, cu scopul de a elabora un sistem unitar de predare a limbii ruse. „Această misiune a rămas în ţara noastră mai mult de un an, timp în care a pregătit profesori de limba rusă, a elaborat manuale, a participat la organizarea de cursuri populare de limba rusă în întreprinderi şi instituţii, ocazii cu care a făcut multe cunoştinţe în rândul cetăţenilor români şi au cunoscut o serie de aspecte ale vieţii politice, economice şi sociale din ţara noastră” (nedestinate publicității, n.n.). În anul 1947, Comandamentul Trupelor Sovietice din România a recomandat Consiliului General al ARLUS un „grup de ofiţeri sovietici” care să-l sprijine în activitate: „aceşti ofiţeri au participat la îndeplinirea planurilor de muncă, au ţinut conferinţe şi au prezentat filme în întreprinderi şi instituţii din Capitală şi provincie, au predat lecţii la şcolile de cadre ale ARLUS” etc. Despre unii dintre ofiţerii care au făcut parte din acest grup s-au stabilit următoarele:

  • Iacob Bulan, a devenit cetăţean român şi a fost încadrat în Armata Română fiind înaintat la graful de general. În anul 1964 s-a stabilit că „a colaborat cu organele de informaţii sovietice”6;
  • Nikolai Antosiak, originar din Bucovina, a activat („comisar politic”) în „Divizia Tudor Vladimirescu”, în Comisia Aliată de Control (sovietic) şi în aparatul politic al trupelor sovietice de ocupație din România până în anul 1950. Apoi a fost numit colonel și cercetător la Institutul de Istorie Militară al Ministerului Apărării din URSS. În decursul anilor a fost folosit de către Asociaţia de Prietenie Sovieto-Română pentru a „conferenția” la diferite manifestări organizate cu prilejul Zilei Naţionale a României, „prezentând denaturat evenimentele din august 1944 din ţara noastră. Aceste concepţii au fost expuse într-o carte intitulată În luptele pentru eliberarea României, editată în anul 1974, care a fost răspândită de el şi de Ambasada sovietică în rândul unor cetăţeni români”. În anul 1974 a participat la reuniunea Societăţii de studii sud-vest europene ţinută la Bucureşti şi a făcut parte din delegaţia militară sovietică invitată cu prilejul „Zilei de 23 august”;
  • Dimitri Diev, colonel, şef de secţie în Direcţia Politică Superioară a Ministerului Apărării al URSS, ocupându-se, după afirmaţiile sale, cu traduceri din limbi străine a unor cărţi cu specific militar. A stat în România cu armata sovietică de ocupație până în anul 1958, fiind mutat în aparatul politic al trupelor sovietice din Constanţa, unde avea gradul de maior. A făcut parte din delegaţia APSR invitată la „23 august” 1972. Cu acest prilej a fost semnalat că „s-a interesat de situaţia unor foşti ofiţeri superiori români cunoscuţi de el în perioada cât a stat în România, în obiectivele vizitate cerea informaţii amănunţite despre tot ce vedea, despre oamenii cu care se întâlnea, făcându-şi notiţe. A avut convorbiri cu generalul Alexei Dementiev, şeful reprezentanţilor CFAU la București (Comandamentul Forțelor Armate Unite – Organizația Tratatului de la Varșovia, n.n.), şi col. Alexandr Muşatov, ataşatul militar. Când a fost întrebat de un diplomat dacă şi-a rezolvat problemele pe linia sa, a răspuns afirmativ, adăugând că a şi vorbit cu col. Muşatov”.

Încadrarea în aparatul VOKS (Asociaţia Unională pentru Legături cu Străinătatea), apoi al APSR (Asociaţia de Prietenie Sovieto-Română), a unor persoane care prin activitatea şi comportartamentul lor erau suspecte de a fi cadre sau agenţi ai organelor de informaţii sovietice. Printre aceste persoane erau menționate și:

  • Victoria Pavlovna Zarembo, fostă „referentă” a VOKS pentru România până în anul 1954. În această „calitate” a făcut dese deplasări în ţara noastră, luând contact cu diverşi „activişti” ARLUS. În perioada 1954-1958 a funcţionat ca profesoară la Şcoala de Securitate din Moscova, unde au fost trimişi la perfecţionare şi grupuri de ofiţeri de Securitate români. După această dată a fost transferată în aparatul CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc) din Moscova, participând ca translatoare la o serie de întâlniri ale acestor organisme. A venit frecvent în ţara noastră cu ocazia unor delegaţii CAER şi la târgurile internaţionale din anii 1967, 1970, 1972, continuând să se întâlnească cu unele din multiplele „cunoştinţe” pe care le avea în România. În aprilie 1973 a fost întâlnită în Bucureşti în compania numitei Victoria Tabacopol, al cărei soţ a lucrat la Moscova mulţi ani. În anul 1974 a venit ca „translatoare” cu un ansamblu sindical din Ulianovsk şi a însoţit delegaţia ARLUS care a participat la A III-a Conferinţă naţională a Uniunii Asociaţiilor de Prietenie şi Legături cu Străinătatea (UAPLS).
  • Natalia Artemievna Rovnaia, fostă „referentă” în VOKS pentru România în perioada 1949-1958, ocazie cu care a făcut dese deplasări în ţara noastră, luând legătura cu ARLUS. După aceea a fost numită la agenţia de presă Novosti ca redactor şi director adjunct. A venit în România aproape în fiecare an în cadrul unor delegaţii pe linie de presă şi la unele târguri internaţionale, contactând diverse „legături”.
  • V.I. Belov, „reprezentant permanent” al VOKS în România în perioada 1953-1956. A lucrat în cadrul ambasadei, dar avea şi un birou personal la locuinţa sa.
  • Iuri Voronţov, fost secretar al APSR în anii 1964-1971 când a fost transferat la Inturist. Știa foarte bine limba română. A vizitat de multe ori România, dându-se drept prieten al poporului român, vizita frecvent Ambasada română din Moscova intrând în relaţii cu unii diplomaţi români cărora le furniza diferite informaţii, în schimbul unor date. Inta Krumina, secretara filialei letone a APSR l-a caracterizat ca „un om nesincer la adresa prieteniei sale faţă de România, informând eronat cu privire la aspectele din ţara noastră”. În anul 1973, F.A. Horohordin, vicepreşedintele UAPLS (Uniunii Asociaţiilor de Prietenie şi Legături Culturale cu Străinătatea), care-l prezenta ca un om de bază, a pus problema trimiterii lui Voronţov ca reprezentant permanent al APSR în cadrul ambasadei din Bucureşti, însă s-a renunţat, „fără a se cunoaşte motivele”.
  • F.A. Horohordin, numit în 1973 vicepreşedinte al UAPLS având în răspunderea sa şi coordonarea activităţii APSR. Până la această dată a fost „consilier” la Ambasada sovietică din Cehoslovacia.
  • Zina Vasilevna Suvorova, din anul 1968 secretară a Asociaţiei de Prietenie Sovieto-Română (APSR). A vizitat de mai multe ori ţara noastră în cadrul unor delegaţii sovietice şi a însoţit unele delegaţii ARLUS.
  • Aida Samoilovna Sadeţkaia, membră în conducerea centrală a APSR, profesoară la Institutul de Limbi Străine din Moscova. Originară din Brăila şi cunoştea limba română. S-a semnalat că soţul ei „a desfăşurat activitate ilegală în cadrul mişcării muncitoreşti din România înainte de 1940”. Sadeţkaia a efectuat mai multe vizite în România, având contacte printre cetăţenii români. Existau indicii „este suspectă de a fi agentă a organelor de informaţii sovietice”.
  • Anna Ghenadievna Țurkanova, prim vicepreşedinte al APSR din anul 1958, „profesoară” de Ştiinţe sociale la Şcoala Superioară de Partid de pe lângă Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Semnalată că avea „numeroase cunoştinţe în rândul cetăţenilor români dintre cei care au absolvit şcoala de partid la Moscova, sau întâlniţi cu ocazia diverselor delegaţii”.
  • Vladimir Andreevici Pavlov, a lucrat între anii 1960-1963 ca secretar al APSR după care a fost numit ca „diplomat” în cadrul Ambasadei sovietice din Bucureşti, unde a ţinut legătura cu ARLUS. În anul 1965 a fost rechemat de la post, deoarece „prin comportarea sa a lezat interesele ţării noastre” (fiind compromis într-o „acțiune” de către contraspionajul român, n.n.) şi a fost numit „redactor şef adjunct” la ziarul Seskaia Jizni. În mai 1974 revine la București ca „reprezentant permanent” al APSR, sub acoperire de diplomat al ambasadei sovietice, după ce anterior îl cooptase în conducerea centrală a APSR. În octombrie 1974 a fost rechemat de la post la insistenţele ambasadorului sovietic (fiind iar compromis de către contraspionajul român, n.n.). În perioada 1965-1974, cât a fost retras la Moscova, a venit de mai multe ori în România cu diverse delegaţii pe „linie de presă” şi APSR. Contraspionajul român îl considera „cadru al organelor de informaţii sovietice”.
  • Igor Aleksandrovici Cerkasov, şeful Secţiei Ţări socialiste europene din UAPLS. În 1974 a venit cu o delegaţie a APSR care a fost însoţită de Vladimir Pavlov, prezentându-l ca „membru în conducerea centrală a APSR, care are ca sarcină să ajute ARLUS”.
  • Ghenadi Boguliubov, secretar general al APSR. S-a semnalat că în noiembrie 1974 a venit ca membru al unei delegaţii APSR dar „s-a comportat ca adevăratul conducător al delegaţiei”, ținând permanent legătura cu consilierul sovietic Matiutin şi secretarul II Evgheni Grişin.
  • Rafael Mihailovici Samsonov, preşedintele filialei APSR din Armenia, profesor de filosofie la Universitatea din Erevan. Afirma că este foarte bine informat despre situaţia din România şi că URSS este nemulţumită de poziţia României în diverse probleme internaţionale, cum sunt cele din Orientul Apropiat, din Chile etc. A „povăţuit” către partea română: să aveţi grijă să nu păţiţi ca cehii şi polonezii ... învăţaţi din experienţa altora, căci nu se ştie.

Introducerea în unele delegaţii APSR (Asociaţia de Prietenie Sovieto-Română) care ne-u vizitat ţara a unor persoane cu comportare suspectă. Dintre aceste persoane, contraspionajul român i-a remarcat pe:

  • Tadeus Isipovici Malinovski, „director adjunct ştiinţific” al filialei din Chişinău a Institutului de Fizică al Academiei URSS, venit cu o delegaţie APSR în decembrie 1972. Cu această ocazie el a fost recunoscut de Mihail Roşianu că a lucrat în cadrul Comandamentului din Craiova al trupelor sovietice de ocupație, fapt care „l-a surprins” pe sovietic. În final, a fost nevoit să recunoască că în perioada 1944-1946 a fost locţiitorul lui Voroşilov, comandantul Garnizoanei sovietice din Craiova şi că a lucrat în Comisia Aliată de Control (partea sovietică).
  • Inta Petrovna Krumina, secretar al filialei letone a APSR. Respectiva a mărturisit către o „sursă” (evident, controlată de contraspionajului român) că în timpul vizitei din august 1973 în țara noastră a fost primită de ambasadorul sovietic Vasili Ivanovici Drozdenko, care „a cerut un ajutor mai substanţial din partea APSR în pregătirea viitorilor diplomaţi sovietici pentru România, deoarece nu are suficient personal calificat pentru a cunoaşte viaţa intimă a românilor (...), acest lucru fiind foarte important pentru Ambasadă care ar putea folosi oamenii de acest fel. A sugerat APSR să facă viitorilor diplomaţi sovietici cunoştinţă cu cât mai mulţi români care vin în URSS, iar după venirea lor la post să continue relaţiile cu ei”.

Folosirea „liniei asociaţiilor de prietenie” și de către „diplomaţi” ai Ambasadei Sovietice din Bucureşti

După sciziunea „național/deviaționistă” din anii 1963-1964 a Bucureștiului, în urma căreia aproape că a fost desființat mecanismul sovietic reprezentat de ARLUS, Kremlinul a decis să treacă Ambasadei sale la București legătura pe această linie informativă.

Imediat contraspionajul român a raportat că: „diplomaţii sovietici din Bucureşti își folosesc relaţiile pe linia asociaţiilor de prietenie pentru rezolvarea unor sarcini specifice în domeniul obţinerii de informaţii, cunoaşterea unor cetăţeni români, promovare a unor interese proprii” etc.

Din rapoartele vremii reiese că printre „diplomaţii” sovietici de la București care au ţinut legătura cu „ARLUS și asociațiile omoloage” s-au remarcat: Vladimir Pavlov, „ataşat” (1963-1965); Alexandr Papkin, „secretar II” (1965-1969); Viktor Ciukov, „secretar III” (1969-1970); Vladimir Kulakov, „secretar I” (1970-1972); şi Evgheni Grişin, „secretar II” (1972-1974), Vadim Tikunov, „consilier”; Nikolai Netiasov, „consilier”; Nikolai Iakovlev, „consilier” etc.

Iată ce arată o notă a contraspionajului referitor la Nikolai Alexandrovici Iakovlev: „consilier la Ambasada URSS din Bucureşti, sosit la post la 11 decembrie 1969. De profesie inginer, a lucrat ca profesor la Institutul Politehnic din Leningrad. A fost în România în timpul războiului, trecând frontul. Este rănit la mâna stângă. Cunoaşte bine limba română însă ascunde acest lucru. Suspect pentru culegerea de informaţii tehnico-ştiinţifice, economice, politice şi militare în favoarea statului sovietic. Ține legătura cu unii specialişti şi diplomaţi sovietici pe diverse linii, pe care îi instruieşte cu privire la discuţiile pe care trebuie să le poarte, comportament, după care face rapoarte de activitate. Însoţeşte delegaţii sovietici în Bucureşti şi Provincie, face vizite unor instituţii. A plecat definitiv din ţară la 19 august 1973”.

În mai 1974, după episodul care l-a avut iar ca protagonist pe „diplomatul” Vladimir Pavlov, numit „reprezentant permanent” al APSR sub acoperirea diplomatică de „secretar I” și apoi „retras” din România, „legătura” directă APSR cu ARLUS a fost reluată prin Ambasada sovietică din București, prin „diplomatul” Evgheni Grișin.

În general, supravegherea informativă a organelor speciale ale statului român a evidențiat că „diplomații” sovietici în România utilizau în scop informativ de ARLUS, activitate în care au folosit frecvent și următoarele procedee:

  • vizite la conducerea ARLUS, sub pretextul rezolvării unor probleme din acest domeniu, dar „în realitate îi interesează alte probleme”;
  • invitarea „activiştilor” ARLUS la unele manifestări organizate de Ambasadă şi iniţierea de discuţii cu aceştia pe diferite teme. Aici „sunt curtaţi de diferiţi diplomaţi sovietici care printre diverse discuţii banale strecoară unele întrebări care fac obiectul lor de interes”;
  • însoţirea de către diplomaţi a delegaţiilor APSR la unele întâlniri şi vizite, prilej de a cunoaşte locuri, obiective, oameni etc.;
  • vizitarea de către diplomaţi a consiliilor judeţene ARLUS şi a Caselor de prietenie pentru a le „cunoaşte” activitatea.

De amintit că Ambasada sovietică de la București edita și revista de propagandă „Aurora”, care apărea încă de la înființarea ARLUS. Spre furia sovieticilor, în anul 1963 autoritățile române au limitat drastic răspândirea ei în rândul „cititorilor”.

Dar, în februarie 1983, Viaceslav Kransnov („reprezentant” al agenției de presă Novosti la București) a lăsat să se înțeleagă că „Aurora” urma a fi relansată, având și „o nouă orientare a tematicii care se va axa mai mult pe problema relaţiilor sovieto-române, relaţii politice, economice, culturale, artistice”, aceasta fiind „o nouă politică sovietică faţă de România” a mai precizat sovieticul. Cum prețul revistei era destul de mare (fixat și de „distribuitorul” român – tocmai pentru a-i limita accesul), sovieticii au surprins anunțând decizia de a distribui gratuit revista. Ba mai mult, „datorită cererii ridicate”, sovieticii au făcut cunoscut că sporesc și tirajul revistei de la 10-12 000 de exemplare, cât era atunci, la circa 25 000 exemplare!

Krasnov s-a dat de gol dezvăluind unei „surse” că „în spatele acestei gratuităţi a revistei Aurora pentru cititorii români se ascund mari sume financiare pe care statul sovietic le acordă pentru a lega prietenia sovieto-română”. Evident, contraspionajul român bănuia că „sumele financiare” reprezentau și o modalitate pentru plata în țara noastră a „informatorilor” „loialiștilor” „celor în adormire” etc. , astfel că Bucureștiul a decis să suspende apariția revistei „Aurora”, fapt executat prin Legea nr. 23/din august 1983.

La 26 ianuarie 1984, contraspionajul a raportat că Alexandr Nichiforovici Slabînko („cunoscut cadru al KGB”) a criticat faţă de o „sursă” decizia autorităţilor române de a suspenda apariţia revistei „Aurora. „Reprezentantul” sovietic a devoalat că Legea nr. 23 a făcut obiectul unei analize la nivelul Ambasadei sale, ajungându-se la concluzia că „partea română prin directorul Editurii Litera consideră buletinul Aurora o publicaţie ostilă guvernului român şi la fel şi activitatea agenţiei Novosti”. Slabînko şi-a argumentat aceasta prin faptul că „nicăieri în Legea 23 nu scrie că publicaţiile unui stat socialist, posturile de radio ale acestuia, sunt interzise cetăţenilor români”. El a continuat susținând că „cetăţenilor români le este interzis contactul cu ziare, posturi de radio şi altele care sunt ostile guvernului român. Or, Aurora apare în România în baza unui acord între guvernele român şi sovietic. Este primul caz în lume când o publicaţie Novosti este suspendată de guvernul unei ţări şi aceasta este cu atât mai regretabil cu cât este vorba de un stat socialist, vecin şi prieten cum este România”.

Întrebat dacă prin aceasta trebuie înţeles că relaţiile între ţările noastre trec printr-un punct critic, Slabînko a replicat că „nu este vorba de aşa ceva în momentul de faţă ci numai de nişte neînţelegeri minore în domeniul propagandei”.

S-a semnalat că în septembrie 1983 Slabînko a fost la Moscova, la CC al PCUS, pentru a prezenta cazul „Aurora”, fiind trimis acolo și de ambasadorul Evgeni M. Tiajelnikov. Concomitent, Moscova a intervenit în cazul „Aurora” la Ministerul Afacerilor Externe al României, dar fără rezultat.

Concluzie

La nivel oficial, ARLUS alături de celelalte „asociații de prietenie” româno-sovietice și sovieto-române au fost înființate „cu scopul cunoașterii reciproce între România și URSS și strângerea legăturilor de prietenie între aceste două țări”, în „vederea popularizării realizărilor din URSS prin organizarea de conferințe, simpozioane, filme, expoziții și diverse manifestări cultural-artistice”. În realitate, conform rapoartelor contraspionajului român, toate cele de mai sus s-au dovedit a fi și adevărate oficine de spionaj sovietic în România acelor vremuri.

Foto sus: Gheorghe Gheorghiu Dej (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 94/1945)

Note:

1. Vezi pe larg: Sorin Aparaschivei, UM 0110 – Contraspionaj țări socialiste (anti-KGB). Înființarea și primii ani (1963-1973), disponibil pe: https://historia.ro/sectiune/general/um-0110-contraspionaj-tari-socialiste-567294.html.

2. Pentru detalii: Inventarul nr. 1773, Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu URSS, Arhivele Naționale ale României.

3Raport din 29 septembrie 1964 (MAI, Direcţia a II-a/Contraspionaj): Din verificările făcute asupra numitului Simion Oeriu (Schaffer), a rezultat că încă de la vârsta de 16 ani a intrat în mişcarea muncitorească. În anii 1918-1919 a organizat prima întrunire socialistă în cartierul Păcurari, Iaşi. În anul 1920 a luat parte la organizarea grevei generale. După greva generală s-a înscris în Partidul Socialist. În anul 1921 a plecat la Viena pentru a-şi continua studiile liceale şi a urma facultatea. Acolo a participat la mişcarea comunistă studenţească, apoi în anul 1924-1925 s-a înscris în Partidul Comunist din Austria, de unde a fost expulzat în anul 1930 de autorităţi pentru activitate comunistă. A revenit în România, unde a lucrat până în anul 1940 ca laborant la Centrul militar TBC Institutul Cantacuzino. A intrat în PCR, primind sarcina de instructor pe liniile intelectualilor, Arsenalului şi evreilor. Într-o autobiografie a sa (notă), afirmă că în anii 1935-1936 a predat Ambasadei Sovietice o substanţă (toxică de luptă, n.n.) împreună cu modul de preparare, iar în anul 1941 a predat aceleiaşi ambasade un antiseptic de război, manifestându-şi astfel ataşamentul faţă de „dezrobirea lumii asuprite”. În decembrie 1942 a fost arestat de Siguranţă (română) şi condamnat în procesul „Arsenal-Wolf” la 23 ani muncă silnică. Imediat după 23 august 1944, Oeriu Simion a acţionat pe linia Uniunii Patriotice ca responsabil cu „defascizarea” asociaţiilor profesionale. După aceasta, s-a ocupat cu organizarea ARLUS-ului şi a Sindicatului salariaţilor publici, organizaţii în care a ocupat funcţia de Secretar General. În anul 1945 a fost numit ministru sub-secretar de stat la Comisia română pentru aplicarea Armistiţiului şi apoi la Comisia de Pace, funcţie pe care a îndeplinit-o până în 1948, când s-a desfiinţat Comisia. Din anul 1946 a cumulat şi alte funcţii ca: director de secţie la Institutul Cantacuzino până în 1956; profesor la Institutul Medico-Farmaceutic, ca şef al catedrei de biochimie. Din anul 1948 a devenit membru corespondent al Academiei Române. A publicat lucrări ştiinţifice privind biochimia aerului, a proceselor de îmbolnăvire etc.

4. În perioada înainte de 23 august 1944, Niculae Pandelea a avut ca misiune de la sovietici să pregătească ter4 În perioada înainte de 23 august 1944, Niculae Pandelea a avut ca misiune de la sovietici să pregătească terenul pentru o eventuală anexare a Moldovei dintre Prut și Carpați la RSS Moldovenească. Noua republică sovietică urma să fie condusă de guvern condus de Ana Pauker. După 23 august 1944, așteptând să vadă cum evoluau evenimentele în regiune, sovieticii și-au numit propriile autorități (paralele) în județele românești de pe frontiera cu Basarabia, timp în care NKVD-istul Niculae Pandelea a fost plasat de sovietici ca șef al Poliției și șef al Siguranței în Bârlad. Alte detalii despre Niculae Pandelea a se vedea și la: Nicolae Ioniță, Fișe biografice ale șefilor direcțiilor regionale de securitate de la sfârșitul anilor 1950, în: „Caietele CNSAS”, anul III, nr. 1(5)/2010, p. 39 și următ.; disponibil și pe: http://www.cnsas.ro/documente/caiete/Caiete_CNSAS_nr_5_2010.pdf .enul pentru o eventuală anexare a Moldovei dintre Prut și Carpați la RSS Moldovenească. Noua republică sovietică urma să fie condusă de guvern condus de Ana Pauker. După 23 august 1944, așteptând să vadă cum evoluau evenimentele în regiune, sovieticii și-au numit propriile autorități (paralele) în județele românești de pe frontiera cu Basarabia, timp în care NKVD-istul Niculae Pandelea a fost plasat de sovietici ca șef al Poliției și șef al Siguranței în Bârlad. Alte detalii despre Niculae Pandelea a se vedea și la: Nicolae Ioniță, Fișe biografice ale șefilor direcțiilor regionale de securitate de la sfârșitul anilor 1950, în: „Caietele CNSAS”, anul III, nr. 1(5)/2010, p. 39 și următ.; disponibil și pe: http://www.cnsas.ro/documente/caiete/Caiete_CNSAS_nr_5_2010.pdf .

5. A nu se confunda cu „Casa Prieteniei Sovieto-Române” (n.n.).

6Bulan Ştefan Iacob, născut la 6 octombrie 1912, com. Lunga, raionul Dubosari (tatăl lui se numea Driga Ştefan, Iacob a primit numele după mamă - Bulan). Bulan Iacob a fost consătean cu Alexandru Bîrlădeanu. Bulan avea ca studii Facultatea de artă dramatică din Odessa, a lucrat la teatrul din Tiraspol până în 1936 când a fost încorporat, la Şcoala divizionară de subofiţeri de cavalerie de la Novograd-Volînsc (Ucraina), în anul 1937. Ofițer în armata sovietică în perioada 1936-1948, a fost folosit pe linie informativă, lucrând şi ca redactor la gazeta „Moldova Socialistă”. În anul 1941 a fost numit instructor la Direcţia Politică a circumscripţiei militare Kiev, apoi la Direcţia Politică a Armatei 37 pe Frontul de Vest. În octombrie 1943 a fost trimis la Riezan pentru a participa la formarea „Diviziei Tudor Vladimirescu”, ca locţiitor politic. În decembrie 1943 a fost rechemat la Comandamentul armatei sovietice şi trimis cu misiuni speciale în cadrul detaşamentelor de partizani ce acţionau în Crimeea în spatele frontului german. Pe lângă alte misiuni a avut-o şi pe aceea de a redacta şi difuza diferite manifeste şi afişe adresate militarilor români ce luptau în Crimeea. În mai 1944 a fost rechemat la Moscova şi trimis să lucreze ca propagandist secretar de redacţie la gazeta „Grai Nou” care se edita de către Direcţia Politică a Frontului II Ucrainean şi se adresa populaţiei din România. În anul 1948, gazeta şi-a încetat apariţia, iar Bulan Iacob a fost trecut în rezervă din armata sovietică cu gradul de maior şi trimis în România unde a fost introdus pe lângă CC al PCR. După venirea în România i s-a acordat gradul de colonel şi a fost numit locţiitor politic (consilier) la Comandamentul Trupelor de Securitate, iar la 23 august 1949 a fost avansat la gradul de general-maior la excepţional și apoi numit la Comandamentul Trupelor de Grăniceri. În iunie 1952 a fost schimbat din funcţie şi numit şef al Academiei Militare Politice, funcţie pe care a deţinut-o până în februarie 1956. În decembrie 1958 a fost numit locţiitor al Comandantului Apărării Antiaeriene a Teritoriului, încredinţându-i-se conducerea sectoarelor spate, financiar şi construcţii, iar din martie 1961 a fost numit şeful spatelui C.A.A.T. Însă în aceeași lună a fost trecut în rezervă. Bulan Iacob era căsătorit cu numita Leabis/Isidor Tatiana, născută în 1912 în oraşul Bălţi, de profesie publicistă. În anul 1933, numita a a fost infiltrată în mişcarea comunistă din România, unde la un moment dat a devenit soția liderului comunist Ștefan Foriș. În anul 1940, Tatiana a plecat în Basarabia şi a lucrat la Chişinău până la începerea războiului, când a fost chemată la Moscova pentru a lucra în Comitetul executiv al Internaţionalei a III-a Comuniste a Tineretului. În decembrie 1943, NKVD a trimis-o cu o grupă operativă în Crimeea la detaşamentele de partizani cu misiuni speciale. La întoarcere a fost numită şefă de secţie la ziarul „Grai Nou”. În anul 1948 a venit împreună cu soţul (Bulan) la Bucureşti. Tatiana Bulan a îndeplinit un timp funcţia de secretar general apoi adjunct şi consilier la Ministerul Învăţământului, apoi a lucrat la Şcoala Superioară de partid „Ştefan Gheorghiu” (n.n.).

Mai multe pentru tine...