Propaganda comunistă din România în artă și știință
La 6 martie 1945 este impus primul guvernul comunist, condus de dr. Petru Groza. Era începutul regimului comunist în România, regim ce va arunca țara într-o perioadă de izolare, de regres, de teroare și de obscurantism. După cum se știe, regimul comunist român nu a fost impus printr-un referendum sau printr-o bază constituțională, ci a fost impus cu forța de către Uniunea Sovietică, deoarece România căzuse în sfera sa de influență la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial. Astfel, elita comunistă căuta cu orice preț și prin orice mijloace să își consolideze și să își legitimeze acțiunile și existența, mai ales în vremurile de început ale regimului. Cu această ocazie, s-a început o foarte activă propagandă în domeniul artelor și științelor, menită să arate populației beneficiile, realizările și bunăvoința regimului și al prieteniei româno-sovietice.
În umbra sovietelor şi a lui Stalin
Foarte mulți artiști și savanți care activaseră în vechiul regim au fost rând pe rând înlăturați din cadrul instituțiilor unde își desfășurau activitate și mai apoi din viața publică, mulți dintre ei sfârșind în închisoare. Printre multele acuze ce li se aduceau se pot enumera verdicte precum dușmani de clasă, elemente burghezo-moșierești sau elemente naționaliste. Poate cele mai drastice schimbări au avut loc în cadrul Academiei Române, care, printr-un decret din 9 iunie 1948, devine Academia R.P.R., fiind numită ulterior Academia Republicii Socialiste România. Tot în această vreme au fost excluși din cadrul său un mare număr de membri, aceștia fiind înlocuiți cu alții, devotați partidului și clasei muncitorești, a căror pregătire și valoare a fost, nu de puține ori, contestată.
În literatură se va impune stilul realismului socialist de inspirație sovietică. Acesta evoca realizările omului nou, socialist și ale regimului. Uniunea Sovietică devine marea noastră prietenă, iar Armata Roșie devine marea noastră eliberatoare . Desigur, se omit cruzimile și nelegiuirile făcute de armată rusă pe pământul României. Se publică cărțile și articolele unora precum Lenin, Stalin, Marx, Engels, dar și articolele și cuvântările lui Gheorghiu-Dej și operele altor autori sovietici sau ruși. Concomitent, se înființează și Editura Cartea Rusă și Institutul Maxim Gorki. În fruntea acestor instituții și edituri menite să rusifice românii se afla celebra ARLUS – Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică.
ARLUS avea mai multe scopuri declarate, scopuri precum traducerea în română a unor scriitori sovietici și publicarea unor lucrări ce priveau viața și cultura sovietică. La Institutul „Maxim Gorki” se preda limba rusă, pentru ca oamenii muncii de pe tot întinsul ţării să citească operele marilor genii ale omenirii, Lenin, Stalin . Aceste opere erau distribuite şi în întreprinderi, fabrici şi uzine, opera propagandistică fiind completată de mitinguri mamut, unde ţineau discursuri personaje precum Gheorghiu-Dej, Ana Pauker sau Vasile Luca.
Nici autorii români nu s-au lăsat mai prejos în a slăvi regimul şi realizările sale. Mihail Sadoveanu, celebrul scriitor al copilăriei multora dintre noi, este un exemplu foarte bun cu opere precum Lumina vine de la Răsărit sau Mitrea Cocor. Apar noi poeţi şi scriitori până atunci obscuri:Alexandru Toma, Eusebiu Camilar, Victor Tulbure, Eugen Barbu sau Mihai Beniuc. Unele opere au titluri şi conţinuturi ce astăzi ar putea stârni râsul. Celebra Balada tovarăşului căzut împărţind Scînteia în ilegalitate de Victor Tulbure, care slăvea aşa-zisele jertfe ale activiştilor de partid, în vremea când partidul era în ilegalitate, sau Cântec pentru tovarăşul plan de Dan Deşliu, apărut ca un elogiu adus planurilor cincinale, sunt exemple dintre cele mai bune. Poeţii primeau premii şi distincţii pentru versuri precum Imperialist american / Cădea-ţi-ar bomba în ocean (Alexandru Toma).
În presă, totul era dominat de ziarul Scânteia, organul oficial al partidului. Aici se găseau articole despre muncitorii români, progresele colectivizării, vizite ale tovarăşilor conducători pe teritoriile altor state comuniste. Şi aici titlurile şi conţinuturile articolelor, din dorinţa de a slăvi şi a elogia cât mai mult partidul, Uniunea Sovietică şi pe Stalin, ajungeau să fie din ce în ce mai penibile. Articole precum Minerul Copetin Geza a dat mai mult de două norme într’un singur schimb sau Pentru întărirea întovărăşirii agricole din comuna Dumbrava sunt exemple ale propagandei ce se desfăşura neobosit şi neîntrerupt. Astfel de ştiri şi reportaje se puteau auzi şi vedea atât la posturile de radio, cât şi la telejurnale.
La operă, la teatru şi la Ateneu se jucau şi interpretau piese de teatru şi compoziţii ale unor clasici ruşi precum Tchaicovski sau Gorki. Celebra Privesc din Doftana prin gratii de fier a fost compusă pe linia melodică a unui cântec rusesc.
În cinematografie propaganda a fost una foarte activă. Cu ajutorul SovRom Film şi Cinexfilm se aduceau şi se difuzau filme sovietice precum Marinarii pe Baltică, care arată cum se comportă cu adevărat un revoluţionar ce cântă Internaţionala în timp ce nava sa se scufundă sau Întâlnire pe Elba. De asemenea, se proiectau filme româneşti ca Realizări din munca voluntară, Fabrica de chibrituri Bucureşti, Realizări din URSS sau Aspecte de la mitingul de la stadionul Giuleşti . Tot în cinematografie se va arăta și cum justiția comunistă lucrează pentru asigurarea păcii și ordinii în țara oamenilor muncii. Acest lucru este exprimat foarte bine printr-un film devenit celebru:Reconstituirea. Filmul, apărut în anul 1960 și regizat de către Virgil Calotescu, prezintă povestea jafului comist la 1959 asupra Băncii Naționale de către o bandă din care făcea parte, printre alții, și Alexandru Ioanid, șef de miliție, cumnat al importantului demnitar comunist Alexandru Drăghici. În film joacă chiar cei care au comis jaful, deoarece li se promisese că vor scăpa de pedeapsa cu moartea dacă joacă cum se cuvine. În acele vremuri, în România, oricine fura o sumă mai mare de 100.000 de lei era automat condamnat la moarte. Banda din care făcea parte Ioanid furase mai mult de un milion de lei, lucru de neconceput într-o societate socialistă unde se consideră că nu ai ce face cu atâția bani. În film joacă și colonei și agenți de miliție ce au luaseră parte la rezolvarea cazului însă replici și gesturile lor sunt de o falsitate extraordinară. Scena în care membrii bandei sunt judecați la tribunal este chiar judecata propriu-zisă. Toți membrii bandei au fost condamnați la moarte, afară de o femeie, Monica Sevianu, care avea copii, aceasta fiind condamnată la muncă silnică pe viață. În film, membrii bandei sunt prezentați ca niște elemente legionare și naționaliste, ca niște oameni malefici ce căutau să strice orânduirea socialistă și nu meritau titlul de om!
În arte se va elogia extrem de mult figura lui Stalin, a lui Lenin şi a oamenilor muncii, uneori apărând şi elemente din trecutul ţării. Printre opere putem enumera:Semnarea apelului pentru pace de Camil Ressu, Oţelari de Corneliu Baba, Revoluţionari încarceraţi de Constantin Piliuţă sau Şantierul de la Bicaz de Theodor Harşia. Tot la începutul epocii comuniste se va deschide şi Muzeul Lenin-Stalin, devenit ulterior Muzeul Partidului, și carea astăzi este Muzeul Țăranului Român. În acest muzeu se puteau găsi articole, imagini, documente și multe alte materiale ce îl elogiau pe Stalin și marea sa operă pentru construirea păcii și a socialismului.
Un alt element de propagandă, utilizat intens de către regimul comunist, a fost istoriografia, domeniu pe care l-au manipulat și l-au manevrat după bunul plac, alterând adevărul istoric pentru a coincide cu planurile și dorințele lor. Această operă de alterare a fost cu succes condusă de celebrul Mihail Roller, personaj obscur, școlit la Moscova, și care, până la moartea sa, în 1958, a fost practic cel care controla tot în domeniul istoriei. Cele mai celebre lucrări ale sale au fost vestitul manual Istoria României:manual unic pentru clasa a VIII-a secundară, apărut la Editura de Stat din București în 1947 și Istoria RPR, apărută în 1956. În ele apar elemente antiromânești și de defăimare a multor personalități istorice și ale culturii românești. Este accentuat foarte tare rolul slavilor în formarea poporului român, monarhia este atacată (paraziți de drept divin cum le zicea Petru Groza), Școala Ardeleană este redenumită Școala Latinistă și membrii ei sunt numiți agenți ai puterilor Occidentale și ai Vaticanului!
Peste tot, în toate lucrările istoriografice ale vremii, apar referințe și citări din Stalin, Marx, Lenin și Engels. Printre istoricii care activau în numele partidului i-am putea enumera pe Barbu T. Câmpina, Vasile Maciu sau Petre Constantinescu-Iași. Mulți istorici ai vechiului regim au fost încarcerați sau alungați din funcțiile pe care le dețineau. Este cazul unor istorici de o valoarea foarte mare precum Constantin C. Giurescu, încarcerat între 1950 și 1955 la Sighet, sau Gheorghe I. Brătianu, mort în închisoarea de la Sighet în 1953. Un caz aparte l-a prezentat cel al istoricului P.P. Panaitescu, care deși fusese simpatizant al mișcării de extremă dreaptă în perioada interbelică, nu a fost încarcerat, ci doar alungat din pozițiile sale din cauza faptului că era slavist. Totuși, multe lucrări ale sale au fost cenzurate și nepublicate, deoarece nu corespundeau cu viziunea partidului.
Se scrie şi iese la lumină Istoria Romîniei în patru volume, o uriaşă lucrare de sinteză istorică, necesară, după gândirea istoricilor vremii, însă plină de alterări ale adevărului istoric. Se observă abandonul frazei Istoria românilor în favoarea frazei Istoria Romîniei, probabil pentru a demonstra tendinţele anti-şoviniste şi anti-imperialiste ale României.
Propagandiștii partidului erau bineînțeles premiați pentru eforturile lor prin diferite medalii și distincții. Mihail Sadoveanu va primi titlul de Erou al Muncii Socialiste, la fel ca mulți alți scriitori și artiști devotați partidului. Pentru versurile sale Alexandru Toma fusese numit cel mai mare poet contemporan.
Printre temele abordate de către propaganda de partid, pe lângă cele amintite mai sus, se mai regăseau elogiile aduse activiștilor din perioada de ilegalitate a partidulu, beneficiile canalului Dunăre-Marea Neagră sau grevele de la Grivița din 1933. Acestea din urmă au dat naștere mitului lui Vasile Roaită, muncitorul ucis de către Siguranță după ce trăsese sirena în timpul manifestațiilor. Legendele despre grevele din 1933 de la Grivița erau alimentate și de cultul personalității lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, membru activ în acele manifestări. După moartea sa mitul acesta avea să pălească, locul său fiind luat de activitățile și meritele lui Nicolae Ceaușescu. La fel, după moartea lui Stalin, cultul personalității sale va fi uitat încetul cu încetul, iar destalinizarea țării va însemna și sfârșitul acelor instituții ce jigneau poporul român, instituții precum Editura Cartea Rusă sau Institutul Maxim Gorki.
Propagandă prin cultul personalităţii
În vremea lui Nicolae Ceaușescu lucrurile se schimbă foarte mult și tocmai de aceea propaganda din vremea sa merită o secțiune diferită.
După moartea lui Dej în 1965, și venirea lui Ceaușescu la putere, va lua ființă, încetul cu încetul, național comunismul, care va în centru figura dictatorului. Legendele și miturile din vremea lui Dej vor fi uitate, iar locul lor va fi luat de realizările regimului Ceaușescu. Se observă la început o oarecare liberalizare, lucru care îngăduie şi apariţia unor noi lucrări artistice şi ştiinţifice. Însă, după vizita lui Ceauşescu în ţările asiatice, impresionat de elogiile pe care oamenii de acolo le aduceau conducătorilor lor, va începe epoca cultului personalităţii lui Ceauşescu, iar propaganda a explodat practic.
Se vor scrie poezii şi povestiri, se vor compune cântece şi balade şi se vor picta tablouri impresionante care vor alimenta cultul personalităţii dictatorului.
Conţinuturile acestor lucrări îl arătau pe Ceauşescu ca cel mai iubit fiu al poporului, ca un vlăstar ce ţinea dreaptă întreaga societate şi cultură română, ca un erou al ţării, ca un continuator al marilor personalităţi ale istoriei româneşti precum Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza sau Nicolae Bălcescu. Ca poezii am putea enumera celebrele Eroul păcii sau Omagiu.
Lui Ceauşescu i se aduceau titluri precum marele tribun al neamului, cârmaci înţelept, eroul naţiunii, simbol viu al năzuinţelor şi nebosit erou.
I se tipăresc şi lui cuvântări şi articole sau aşa-zise cărţi scrise de el, cu tematică filosofico-istorico, Ceauşescu fiind prezentat ca un adevărat filosof al istoriei şi teoretician prin excelenţă. Printre “opere” sale putem menţiona Comerţul exterior şi cooperarea economică internaţională (1980) sau Concepţia tovarăşului Nicolae Ceauşescu privind rolul clasei muncitoare în lupta pentru transformarea revoluţionară a societăţii, pentru construirea socialismului.
În artă cultul personalităţii întrece orice măsură, devenind total penibil şi iraţional. Cele mai celebre picturi, şi totodată şi cele mai iraţionale, sunt Aniversare de Dan Hatmanu şi Eroii neamului de Constantin Piliuţă. În tabloul Aniversare, Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt prezentaţi ciocnind un pahar cu Ştefan cel Mare (!), iar în Eroii neamului Ceuşescu este prezentat vorbind la o tribună, în spatele său fiind prezentaţi Decebal, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Alexandru Ioan Cuza şi Nicolae Bălcescu.
Nu o putem uita nici pe Elena Ceauşescu, căreia i se dedicau poezii, povestiri şi elogii, fiind numită savant de talie mondială sau întăia doamnă a ţării.
Toate aceste grandomanii erau completate de mitingurile mamut organizate pe stadionele şi în pieţele ţării. Aici, Ceauşescu ţinea discursuri menite să înflăcăreze spiritul naţionalist român, pentru construirea socialismului pe pământul patriei. Mitingurile de ziua naţională (23 August), şi cele dedicate zilelor de naştere ale dictatorului (26 ianuarie) erau incredibil de fastuoase şi pline de reprezentaţii dintre cele mai animate şi diverse, pe stadioane strigându-se în gura mare Stima noastră şi mândria / Ceauşescu, România . La telejurnal și la radio se difuzau doar știri referitoare la Ceaușescu și la vizitele și activitățile pe care le făcea.
Și în istoriografie lucrurile o iau din nou spre zări fanteziste. Se lasă deoparte elogiul adus slavilor, dar apare ideea statului dac și al celui român ca un continuator al civilizației dacice. Se organizează manifestări și congrese în cinstea a 2000 de ani de la făurirea primului stat dac centralizat, se fac cercetări și se scriu studii cu privire la lupta de clasă a dacilor. Istoriografia o ia pe calea naționalismelor. Dar toate îl aveau în centru pe Nicolae Ceaușescu. În studii încep să apară referințe și citații din operele lui Ceaușescu. Pe pagina de gardă a multor cărți, la fel și pe coperți și în interiorul cărților apar cuvântări ale dictatorului. Printre ele, de exemplu, se găseau remarci precum istoria trebuie redată așa cum a fost sau fir neîntrerupt de existență românească, remarcă care amintea faptul că poporul român ar fi fost continuator al celui dac.
Printre istoricii care au servit regimul ceaușist îi putem enumera mai ales pe Miron Constantinescu, Ion Popescu-Puțuri și Petre Constantinescu-Iași. Au existat, însă, și mulți istorici de o mare valoare, iar istoriografia românească a făcut și progrese în timpul comunismului.
Acest cult al personalității se va termina odată cu executarea lui Ceaușescu și sfârșitul regimului comunist în România, însă urmele sale se mai văd și astăzi. La fel se văd și urmele propagandei din vremurile de început ale comunismului. Artele și știința vor rămâne pentru multă vreme marcate de influența negativă a acestei perioade care, practic, a aruncat societatea românească în obscurantism și în izolare.
