Lev Kotlear, un „comisar” sovietic contra României

Aproape necunoscut istoriografiei noastre, Lev Kotlear este unul din personajele profund implicate în acțiunea subversivă pe care statul sovietic a dus-o contra României, atât în perioada „capitalistă” cât și în cea comunistă. 

Puținele date biografice arată că Lev (Lew) Evseevici Kotlear s-a născut în anul 1907 în localitatea Bălți (Basarabia). Din adolescență a intrat organizația (paramilitară) de tineret a partidului comunist, de unde a fost recrutat de către organele de securitate ale statului sovietic pentru a fi utilizat în acțiuni contra statului român. Nu reiese că personajul a urmat studii superioare. 

A intrat în atenția contraspionajului român în cursul anilor 1928-1930, ca „spion” sovietic în așa numita „Afacere Solomon-Verzaru”, considerată de organele noastre speciale drept cea mai importantă și extinsă dintre cele sovietice care au activat în perioada interbelică contra României. La proces, Lev Kotlear a primit o pedeapsă de 15 ani închisoare. A fost eliberat în anul 1940, în cadrul unui schimb de „prizonieri” cu Uniunea Sovietică.  

În mai 1942, sovieticii i-au trasat sarcină lui Lev Kotlear să se ocupe cu recrutarea, îndoctrinarea și formarea „comisarilor politici” în rândul prizonierilor români din lagărele sovietice. A activat cu precădere în „lagărul 74 de la Oranki” (lângă Gorki) și cel de la Mînăstîrka, aici pregătind „elita” politico-militară din Divizia Tudor Vladimirescu. 

După 23 august 1944, această „elită” instruită de Lev Kotlear a fost introdusă în toate compartimentele decizionale ale statului român, alcătuind „statul paralel” clandestin prin care Uniunea Sovietică a supus și controlat complet România ocupată. 

După „eroarea” produsă în anul 1958 când sovieticii și-au retras armatele de ocupație din România, Lev Kotlear revine ca soluție contra românilor. Are sarcina de a activa vechile rețele informative ale NKVD/GRU în țara noastră, în eventualitatea că membrii acestora vor sprijini o eventuală invazie militară sovietică, care să pedepsească orice tendință locală de emancipare față de Kremlin.  

Pe la mijlocul anilor 1970, în cercurile ambasadei sovietice de la București încă se considera că „Lev Kotlear este un cadru de elită în problemele românești”. 

Lev Kotlear membru în organizația de spionaj sovietic „Solomon-Verzaru”

În octombrie 1930, Mihail Moruzov (foto jos) șef la Serviciul „S”(ecret) al MStM al Armatei Române a făcut cunoscut publicului un caz de spionaj sovietic pe care presa l-a numit „Afacerea Solomon-Verzaru”¹. Parte din membrii rețelei de spionaj erau cetățeni români din rândul minorităților naționale (austriacă, germană, maghiară, evreiască), unii recrutați „sub steag străin” având astfel convingerea că „lucrau” pentru cauza statelor lor de origine și nicidecum că „activau” pentru sovietici. 

Cercetările efectuate în caz au stabilit că organizația de spionaj a avut caracter militar (Razvedupr/GRU), fiind orchestrată în România încă din anul 1928 de către rezidențele GPU (Direcția Politică de Stat a URSS) de la Viena și Berlin. 

Se constituiseră patru grupări de spionaj, conduse de: 1) Paul Solomon (conspirativ „Rudolf Wagner”), fost inginer la IAR Brașov; 2) Friederich Klauda, considerat adevăratul șef al organizației de spionaj sovietic, avea un pașaport austriac pe numele Gustav Matha; 3) Ziaristul Victor Aradi; și 4) George Semmelmann, zis Hugo Mannhöfer, zis Huppert, născut la 1 decembrie 1887, la Fischbach, Germania². 

Un personaj al rețelei sovietice era și Herbert (Belu) Sielber (conspirativ „Andrei Șerbulescu”), care din postura de „furnizor” al Armatei Române a pus la dispoziția grupei conduse de Victor Aradi mai multe informații cu caracter militar, unele privitoare la apărarea noastră națională, motiv pentru care contraspionajul român l-a socotit „informator principal pentru chestiunile militare din România”.

Colaboratorul cel mai important al lui Paul Solomon a fost maiorul Grigore Verzaru (cunoscut și ca Vărzaru), din Regimentul de Transmisiuni București, provenit din fosta armată austro-ungară, recrutat pentru spionaj la Viena și Berlin de către agenți ai centralelor sovietice de informații secrete din aceste orașe³. Printre altele, Grigore Verzaru a sustras dosare importante de la Statul Major al Corpului III Armată (Basarabia). Dosarele erau trimise la un centru al GPU unde erau fotografiate, apoi erau returnate discret în arhiva de unde fuseseră sustrase.   

Pentru camuflarea activității de spionaj și a legăturilor cu rețeaua, organele speciale ale statului sovietic au înființat pe teritoriul României și următoarele firme comerciale: 

1) Novitas, biroul tehnic, depozitul de obiecte speciale, condus de Paul Solomon; 

2) Cassa Import Export, articole tehnico-medicale, condusă de Gustav Matha;

3) Radio Foto-Fon, atelier de fotografie, developat, depozit de aparate radio și fotografie, condus de Boris Vâlceff, ajutat de Th. Ganding:

4) Revista „Jövö Társadalma”, condusă de Victor Aradi; 

5) Comerț cu articole de artă națională, casă de export de țesături, condusă de Andrei Koscher (șef de grupă spionaj).

Activitatea organizației de spionaj sovietic a fost urmărită pas cu pas de către contraspionajul român, „reușindu-se cunoașterea dezvoltării și a ramificațiilor ei în provincie, cunoașterea metodelor conspirative folosite”. Arestările membrilor organizației au avut loc în noaptea de 16/17 octombrie 1930 și au continuat și în zilele următoare, însumând peste o sută de persoane (67 în București și 35 în Provincie). Au fost judecate 27 de persoane prezente și 24 de persoane în lipsă. Maiorul Grigore Verzaru a primit 20 de ani de muncă silnică, iar „ceilalți șefi de grupă câte 15 ani de muncă silnică”. Paul Solomon primise de la sovietici pentru rețeaua sa suma de 35 milioane lei⁴ (pentru comparație, un muncitor calificat primea atunci un salariu mediu de 2 000 lei/lună, n.n.). 

Un rol în organizația de spionaj l-a avut domnișoara Cecilia Ausländer, originară din Bucovina, doctor în chimie la Universitatea din Viena. Ea aducea fondurile pentru Paul Solomon și se ocupa cu prepararea cernelurilor simpatice pentru corespondența secretă. Arestată la „Hotelul Splendid”, presa i-a făcut și următoarea caracterizare: „Foarte frumoasă, elegantă, instruită, inteligentă, probabil sortită să ducă o viață aventuroasă și să ocupe un loc de frunte în organizație. Are o bogată cultură și vorbește perfect nemțește, franțuzește, englezește și rusește”⁵. 

Om de bază al rețelei de spionaj a fost și Izea (Albert) Averbuch. Îndeplinea rolul de „agent de recrutare” și figura ca translator la Regimentul 4 Grăniceri. A scăpat fugind din țară, sovieticii instalându-l la rezidența GPU de la Paris, sub conspirativul „Albert Moiner”, devenind se pare șeful acestei rezidențe în capitala Franței. În timpul celui de al Doilea Război Mondial a revenit în România, iar după anul 1944 era semnalat drept „colonel” la MAI unde se mai ocupa și cu facilitarea emigrării evreilor din România în Palestina/Israel⁶. Sunt indicii că ar fi fost frate cu Șeila Averbruch/Averbuch, mai cunoscută ca Vanda Nicolschi.

Lev Kotlear, personajul nostru, avea conspirativul „Katter”. Locuia în strada Știrbei Vodă, nr. 48 și făcea parte din prima grupare a organizației de spionaj „Solomon-Verzaru”, fiind șef de grupă. Era recrutor principal și asigura legătura între Paul Solomon și agenții/informatorii din provincie și cei de la unitățile militare. Folosea „cerneală simpatică” pentru a-și camufla activitățile. 

Printre cei recrutați și coordonați de Lev Kotlear se aflau: Emil (Iezus) Dobrușchin; Șmuli Brochmann; Nicolae Sadigursky; Solomon Kiper; Eveline Pritzker (studentă în București, numita ar fi fost folosită „în orb” în scop de „căsuță poștală”, n.n.); Smirn Halfin; Olea (la Bălți); Siegfried Mützer; Gh. Korotkov; Tatiana Danielova; Moritz. 

La inițiativa GPU, Lev Kotlear solicitase autorităților și obținuse cetățenia română, calitate care i-a permis să deschidă o „firmă de comerț cu ace, șireturi, butoni și lame de ras”⁷, acoperire care îi „justifica” contacte și dese deplasări interne și externe, fără a atrage suspiciuni asupra sa.  

Soția lui Lev Kotlear, o anume Maria Stamer (conspirativ „Tatiana Danielova”?), medic, austriacă de origine, era și ea agentă a spionajului sovietic, subordonându-se rezidenței GPU de la Praga. Prin anul 1970, o anume Jenia era semnalată ca fiind soția lui Lev Kotlear.

Lev Kotlear, în „calitate” de șef de grupă al organizației de spionaj sovietic, a primit o pedeapsă de 15 ani „muncă silnică” la închisoarea Doftana. După război, Kotlear arăta apropiaților fotografii din detenție cu el și Chivu Stoica, Al. Moghioroș etc. 

Lev Kotlear în perioada celui de al Doilea Război Mondial

Lev Kotlear a ieșit din închisoare în cursul anului 1940. A făcut parte din lotul de comuniști pe care statul român l-a dat sovieticilor la schimb pentru un lot de militari și oameni politici luați prizonieri de sovietici⁸ în timpul evacuării forțate a Basarabiei, în urma ultimatumului sovietic din iunie 1940. 

La Moscova Lev Kotlear a fost răsplătit cu cetățenia sovietică, iar NKVD l-a trimis la școala de spionaj pentru a-l pregăti „comisar politic” în „chestiunea românească”.  

Apoi NKVD l-a repartizat pe Lev Kotlear la „lagărul 47/1 Oranki” (regiunea Gorki), unde erau deținuți o parte din prizonieri români căzuți pe Frontul de Est. 

Sarcinile lui Lev Kotlear erau identificarea și atragerea ofițerilor prizonieri la „mișcarea comunistă”, recrutarea din rândul acestora de informatori și colaboratori pentru organele de securitate sovietice, obținerea de informații secrete, crearea de comandouri pentru misiuni clandestine etc. Lucra alături cu alți „comisari” care executau aceeași activitate în celelalte lagăre de prizonieri români, printre ei nume grele: Ana Pauker, Vasile Luca, Gheorghe Stoica (născut Moscu Cohn)⁹, Dumitru Coliu, Zina Brîncu (n. Haia Grinberg), Orban Tamara (Mira), Jean Coler, Mitu Alexandru, frații Boris și Mihail Bălteanu (foști Colcher, au locuit la Bălți – ca și Kotlear), Aurel Stancu, Ida Felix, Iacob Bulan, Romanescu, Wanda Wasilievska¹⁰, col. „Tulceanu” (născut la Tulcea, nume real L.I. Saratovschi), maiorul Skoda (originar din Fălticeni), Daniel Lazăr, lt. Constantin Ciobanu („Ceban”), Isac Birman (cadru NKVD), Mihail Boico, Grigore Naum, frații Răutu; Șeila Averbruch etc.

În aceste lagăre cu prizonieri români sovieticii au pregătit avangarda ce urma devină interfața între România și ocupanții sovietici. Parte din cei selectați în lagăre de Lev Kotlear urmau școala sovietică de spionaj de la Krasnogorsk, lângă Moscova, condusă de colonelul Ianski „profesor de filosofie”. Erau instruiți comisari din toate și pentru toate naționalitățile. La Secția română a acestei școli erau trei clase, conduse de Gheorghe Stoica, Zina Bîncu și Romanescu¹¹. 

Mai țineau conferințe la această școală: Petrescu Dumitru, Vasile Luca (care se prezenta în uniformă de maior sovietic), Ana Pauker, Pick Vilhelm, Wanda Wasilievska. Printre elevii acestei școli s-au numărat: Arhip Floca, Ion Jelev, Vasile Chiper, George Nichiti, Nistor Lungu, George Filipescu, Ioachim Mihu, Aurel Ardeleanu, Iane Soldra, Nicolae Pavelescu, Brănașu, Vasile Naum etc. 

În septembrie 1943 Lev Kotlear și compania au „organizat” Congresul Prizonierilor Români din URSS, ținut la Planernaia, la sud de Moscova. Congresul a avut rolul de a „solicita aprobarea” guvernului sovietic pentru ca „prizonierii români” să „aibă voie” să înființeze Divizia Tudor Vladimirescu! Iosif Stalin a „acceptat” și a promis că îi va sprijini ca împreună cu Armata Roșie să „elibereze” România. 

Astfel a început organizarea celebrei Divizii. Guvernul sovietic i-a numit la comanda Diviziei pe „colonelul Tulceanu” și pe un anume Romanescu (col. Nicolae Cambrea a fost „numit” comandant al DTV doar în scop propagandistic, „de fațadă”, n.n.). „Colonelul Tulceanu se afla de multă vreme în armata sovietică”, fiind născut la Tulcea. Numele său adevărat era L.I. Saratovschi, iar în anul 1970 încă domicilia la Moscova. 

A fost construit și aparatul de contrainformații și contraspionaj al Diviziei TV, la regimente, unități de divizie și Marile Unități. O vreme, șef al Serviciului de Contrainformații al Diviziei TV a fost lt.-col. sovietic Riabțev, subordonat colonelului Maslov. 

Eugeniu Bucheru, prizonier român în lagărul sovietic de la Oranki și care refuzase să se înscrie în Divizia Tudor Vladimirescu, amintește de rolul lui Lev Kotlear și activitatea sa în rândul prizonierilor, făcându-i următoarea caracterizare: „Fără îndoială că în toate lagărele din Uniunea Sovietică au fost emisari deosebit de pricepuți în torturarea morală a deținuților, dar nu s-au ridicat prea mulți la nivelul unui oarecare Kotlear (...). [Avea] îndatorirea de a pune bazele unor unități de voluntari recrutați dintre ei. În acest scop lucra cu Ana Pauker, venită în același lot cu dânsul. Camuflarea sub lozinci patriotarde a luptei împotriva propriei patrii a făcut mai târziu eroi din pandurii diviziei Tudor Vladimirescu. (...) Dibaci să manevreze suferințele, slăbiciunile și pasiunile oamenilor de reeducarea cărora se ocupa, numitul Kotlear (...) pregătea cadre de nădejde pentru Ana Pauker. (...) Dezbinând și învrăjbind, politrucul reușise să împartă prizonierii români în două tabere care se urau de moarte și amenințau să se sfâșie reciproc, sau mai exact: aceea dintre ele care se bucura de protecția lui încerca să o suprime pe cealaltă. Chiar mai înainte de a fi repatriat grosul prizonierilor, politrucul a fost trimis ca atașat la Ambasada sovietică din București cu gradul de colonel”¹². 

Rolul și activitatea lui Lev Kotlear după invazia politico-militară sovietică în România

După invazia militară a Uniunii Sovietice în România, acțiunea subversivă a organelor securității acestui stat a fost camuflată în cadrul Comisiei Aliate de Control, ambasadei (din august 1945), consulatelor și comandamentelor militare de ocupație din teritoriu. 

Ambasada sovietică a fost încadrată cu „cadre de informații”, printre ele: primul consilier Nicolai Pavlovici Sutov, consilierii S.S. Spandarian și Elcibecov, primul secretar Sava Dangulov, consulul Smiornov etc. 

Lev Kotlear făcea parte din această elită sovietică în România. Avea statut diplomatic, fiind numit „consilier de ambasadă” și „secretar” al delegației sovietice din cadrul Comisiei Aliate de Control (CAC) în țara noastră. 

CAC era compusă din delegații Uniunii Sovietice, ai Statelor Unite ale Americii și ai Marii Britanii, președinte fiind șeful delegației sovietice, care la început a fost generalul V.N. Vinogradov, iar mai târziu generalul I.Z. Susaikov. 

În anii 1946-1950, Lev Kotlear ar fi ocupat și funcția de secretar de partid în cadrul Ambasadei sovietice la București, ceea ce reprezenta una dintre cele mai înalte poziții în ierarhia „diplomaților” sovietici în țara noastră. 

Înarmat cu aceste „calități”, Lev Kotlear avea telefon direct, prin centrala secretă a Președinției Consiliului de Miniștri a României, cu personalitățile din Partidul Comunist și guvernul român. Cele mai strânse relații le întreținea cu Ana Pauker și Simion Oeriu (fost Schäffer). 

În iunie 1945 la solicitarea gl. Vinogradov, Simion Oeriu a fost numit ministru subsecretar de stat în cadrul Comisiei Române pentru aplicarea Armistițiului. A îndeplinit funcția până în anul 1948, la desființarea Comisiei. Anterior, fusese secretar general al ARLUS¹³, adică responsabilul cu comunizarea în masă a românilor. Cei care au lucrat în cadrul Comisiei numeau perioada lui Oeriu „perioada marelui jaf”, „deoarece atunci s-a acordat sovieticilor tot ceea ce ei au solicitat, de multe ori nerespectându-se prevederile Convenției de Armistițiu”¹⁴. 

O altă sarcină îndeplinită de Lev Kotlear a fost identificarea și transportarea în Uniunea Sovietică a bunurilor germane din România, socotite „captură de război”, inclusiv capturarea arhivei fostului reprezentant diplomatic german la București, ministrul Manfred von Killinger. Arhiva era depozitată în casa lui von Killinger de la Predeal, fiind „confiscată” de maiorul Akimov din NKVD, „care la acea dată era ministru de externe într-o republică din URSS”. 

După retragerea armatei sovietice de ocupație din România, Lev Kotlear a fost „plantat” cu sarcini de propagandă la Radio România, unde cumula și funcția de corespondent Agerpres la Moscova. 

De precizat că toată această acțiune dirijată de statul sovietic în scopul anexării sau subordonării țării noastre a fost ținută în cel mai mare secret. Erau puțini cei cunoșteau mecanismul. Unii lideri ai ramurii „naționale” din PCR/PRM bănuiau sau aveau unele cunoștințe de aceasta, însă nimeni nu îndrăznea să pună întrebări sau să protesteze. Armata Roșie „eliberatoare” era la „datorie” pe teritoriul nostru național. 

Schimbarea radicală se produce începând cu anul 1958, după ce trupele sovietice de ocupație sunt retrase din România. O eroare strategică, au conchis sovieticii apoi.  

Era foarte riscant pentru sovietici să continue activitățile clandestine în țara noastră cu aceleași metode și la aceeași intensitate. Ca soluție, ei au mizat pe întărirea rezidențelor KGB/GRU în cadrul Consiliul Economic de Ajutor Reciproc și Organizația Tratatului de la Varșovia (prin CFAU – Comandamentul Forțelor Armate Unite). 

Însă partea română, care avea și un anume sprijin extern, amenința cu scoaterea țării din CAER și OTV, ceea ce îngrozea conducerea de la Kremlin. 

Comuniștii români merg mai departe și în mai 1963, în cadrul Direcției Contraspionaj din MAI, au ordonat înființarea Sectorului contraspionaj țări socialiste. Această structură secretă avea ca scop „prevenirea, descoperirea și contracararea oricărei acțiuni ce ar putea aduce prejudicii politicii interne și externe promovată de Partidul și statul român”¹⁵. După câteva luni de investigații, contraspionajul a prezentat „conducerii superioare de Partid și de stat” o cunoaștere de ansamblu a ceea ce însemnat ocupația sovietică și prezența clandestină a organelor statului sovietic pe teritoriul țării noastre. 

În noul context, Lev Kotlear reintră în scenă. Sovieticii se interesau de marea sa creație din timpul războiului: cadrele Diviziei Tudor Vladimirescu. Era vital pentru sovietici să fie activate vechile rețele clandestine de spionaj și crearea unor noi linii în România „rebelă”. 

Bucureștiul are indicii că Lev Kotlear, cu sprijinul unor „specialiști” din diversele reprezentanțe ale statului sovietic în România, a început munca de identificare a foștilor săi „elevi” din Divizia TV. Un interes special era acordat celor care aveau funcții înalte în Partid și aparatul de forță și apărare a statului român. 

Contraspionajul român îl percepea pe Lev Kotlear ca fiind acum „ofițer de legătură” cu „ilegalii”¹⁶. Era ajutat de alți „ofițeri de legătură” care lucrau pe această linie, precum Zoti Iuri, Anatole Trofimovski, Mihai Gurevski și Isac Buder (acoperit ca „redactor” la Adevărul/în Basarabia)– „cunoscuți ca foști agenți ai serviciului sovietic de informații” în țara noastră. 

Constantinovici Iuri Zoti era acoperit la Chișinău în postul de „șef al Comisiei de Revizie din cadrul CC al PCUS din RSS Moldovenească”, post din care asigura legăturile cu Ambasada sovietică din București. Iuri Zoti s-a născut în 1913 la Chișinău și împreună cu părinții săi a fost condamnat în 1939 pentru activitate de spionaj în România, închis și el la Doftana, fiind eliberat după 23 august 1944, când s-a înapoiat în URSS. Iuri Zoti a încetat din viață în noiembrie 1970. 

Contraspionajul român a identificat și a întocmit o situație a persoanelor cu risc, apoi a prezentat conducerii de stat o situație parțială din Armata Română (anul 1964-1965) privind cadrele active din fosta Divizie Tudor Vladimirescu despre care existau date și indicii că fuseseră recrutate în perioada prizonieratului de către Lev Kotlear pentru NKVD/GRU: gl. Ion Tutoveanu (Comandant Academia Militară), gl. Constantin Sandu, gl. Stan Marcu, gl. Constantin Ionescu, gl. Gheorghe Muică, gl. Vasile Cutoiu, gl. Arhip Floca, gl. Iacob Teclu, gl. Petre Constantinescu (Spate FA), gl. Marin Dragnea (Armata a III-a), gl. Petre Mălăianu (Armata a III-a), gl. Dumitru Constantinescu (spatele F.A.), gl. Pamfil Tatu (MAI); col. Napoleon Iliescu (la Făgăraș), col. Petre Draga (Armata a II-a); col. Alexandru Gorobeț (CC al PCR, Institutul de Istorie); col. Dumitru Giambașu; col. Vasile Rocincă (Armata a III-a); col. Ion Mardare (MStM); col. Constantin Zaharescu; col. Paul Finichi (Tribunalul Militar București); col. Virgil Manta (MStM); col. Ion Popa (Comisariatul Militar Reg. București); contraamiral Tudor Simion; gl. Mihail Boico; gl. Grigore Naum; gl. Mihai Lungu (Mișa Wecsler); col. Sergiu Sevcenco; col. Andrei Roman, lt.-col. Gheorghe Strujac; lt.-col. Stratulat Savin; gl. Gheorghe Fotache. 

Majoritatea celor de sus fuseseră „cultivați” de sovietici și după 23 august 1944, fiind trimiși la studii în academiile militare din Uniunea Sovietică, unii s-au căsătorit cu cetățene sovietice care încă păstrau cetățenia sovietică inclusiv odraslele lor, alții continuau să întrețină legături neoficiale cu sovieticii chiar și în cazul când li se „interzicea” astfel de contacte. 

Ce sarcini au îndeplinit cei de sus în România după 23 august 1944, nu e greu de presupus. De pildă, Gheorghe Fotache¹⁷ declara că la înapoierea în țară, cu Divizia Tudor Vladimirescu, „sovieticii m-au încadrat șef al Secției Cadre al Inspectoratului General pentru Educație, Cultură și Propagandă, de unde în iarna anului 1945-1946 am fost chemat la CC al PCR de Coliu Dumitru, membru al CC al PCR, care m-a trimis la col. sovietic Maslov. Acesta mi-a adus la cunoștință că în urma încuviințării PCR și la recomandarea lui Coliu Dumitru va trebui să ajut organele sovietice (de informații/spionaj, n.n.) în munca de cunoaștere a stării de spirit a cadrelor vechii Armate Române, a manifestărilor acestora, a mișcărilor care se fac și în general cu date și informații pe care le consider importante pentru cunoașterea stărilor de lucruri din armată. (...) După câteva zile, tovarășii sovietici mi-au comunicat că trebuie să învăț un sistem de comunicare codificată pentru cazul când nu va fi posibilă comunicarea directă. În acest scop, s-a luat legătura cu un căpitan sovietic din cadrul comandamentului sovietic cu care săptămânal au urmat un curs special de codificare. (...) Apoi col. Maslov, în anul 1946, mi-a spus să mai găsesc 1-2 oameni de nădejde pe care să-i antrenez în această activitate, sens în care i-am propus pe lt. Juverdeanu Gheorghe și un altul. (...) Cu diverse ocazii am fost recompensat de colonelul Maslov cu câteva sute mii lei, cu explicația că aceasta constituie o atenție și o primă pentru elementele devotate cauzei democrației și armatei sovietice. (...) După anul 1947 nu l-am mai întâlnit pe col. Maslov, dar nu mai era nevoie deoarece în cadrul Forțelor noastre armate a luat ființă aparatul consilierilor sovietici. În acest timp eram la DCFA (Direcția Cadre a Ministerului Forțelor Armate, n.n.) în funcția de locțiitor al șefului Direcției. Astfel am luat din nou contact cu acest aparat - prin consilierul Direcției Cadre - col. Kudreațev, iar ulterior cu colonelul Ereșko, care l-a înlocuit pe primul. (...) Ultima dată, în anul 1962, am primit urări de rigoare de la Ereșko, care mi-a scris că actualmente lucrează la o asociație a voluntarilor din război, într-o secție română al cărei președinte este tov. Tulceanu (nume real Saratovschi, fostul locțiitor politic al Diviziei TV) care, și el, mi-a transmis felicitări și că în vederea strângerii relațiilor dintre foștii luptători mă roagă să-i transmit adresa mea și pe cele ale foștilor camarazi din Divizia TV pentru a lua legătură directă cu aceștia”. 

La recomandarea contraspionajului (Sectorul anti-sovietic), conducerea Radio România îi comunică lui Lev Kotlear că din motive organizatorice i s-a desființat „postul”. Însă imediat Kremlinul a contracarat și l-a numit pe Lev Kotlear la Secția română de la Radio Moscova. Ceea ce însemna că sovieticii îi asigurau acestuia în continuare legăturile cu spațiul românesc.  

Concomitent, contraspionajul român deschide un dosar de urmărire informativă pe numele lui Kotlear Evseevici Lew, căruia i se atribuie conspirativul „Kolț”, fiind suspect că desfășoară „activități contrare conducerii superioare de Partid și de stat” din România, că era „cadru” de securitate, calitate în care contacta „o serie de persoane care în trecut au colaborat cu organele de informații sovietice, culegând de la acestea unele informații din domeniul politic și social”. 

Nu cunoaștem amănunte din acest dosar (distrus conform procedurilor), dar în anii 1960-1970 Lev Kotlear a fost semnalat că a efectuat diverse vizite în România. Se bănuia că sosea și clandestin, ocazie cu care avea întâlniri suspecte cu membrii „FAS” (foști agenți sovietici). 

Iată câteva astfel de semnalări, cu precizarea că toți cei contactați erau în atenția contraspionajului: 

În decembrie 1965, soții Lev Kotlear aflați în vizită în România au fost găzduiți de Iacob Bulan. Cu această ocazie, Kotlear s-a întâlnit și cu Anton Bejan¹⁸ („Tolea”), la Tulcea. Bejan a povestit că în anul 1947 împreună cu Kotlear au fost la Stalin cu o delegație condusă de Gheorghiu-Dej pentru încheierea unui tratat. Lev Kotlear era translatorul lui Viaceslav Molotov, iar Bejan translator pentru Gheorghiu-Dej. Kotlear amintea că după război a lucrat la radio (România) apoi la Agerpres, după care însă au venit „timpuri noi” și a fost îndepărtat. 

În octombrie 1967, o notă a contraspionajului avertiza că Lev Kotlear a sosit cu „sarcini informative” la București, sub acoperirea de trimis al Radioteleviziunii din Moscova în cadrul Expoziției sovietice. 

Altă notă preciza: „Kotlear este originar din România, fost comisar politic în lagărele de prizonieri români din URSS, unde s-a ocupat cu munca informativă, iar după război a lucrat mai mulți ani la București în calitate de diplomat sovietic, fiind considerat un cadru de elită în problemele românești”. 

La 3 mai 1968 (anul invadării Cehoslovaciei), o notă a CSS/Inspectoratul Suceava (semnată de șef Emil Macri) semnala că un „procuror” care a fost închis la Oranki s-a întâlnit cu Lev Kotlear. Dar ceea ce părea de necrezut pentru organele noastre de contraspionaj era faptul că „sursa” afirma că „în prezent” (aprilie 1968, n.n.) Lev Kotlear de afla în România și lucra „acoperit” în calitate de instalator la Întreprinderea de Gospodărie a orașului București, „acoperire ce-i permite să se deplaseze în diverse locuri și imobile”. „Procurorul respectiv a confiat că numitul Kotlear se interesează de foștii prizonieri români, deținuți la Oranki”. 

În ianuarie 1969, era semnalat că „Kotlear Lew, agent sovietic, în prezent este crainic pentru limba română la Radio Moscova”.

O însemnare, datată 11 mai 1970, arată că Mihail Protopopov (FAS) fusese contactat de „cetățenii sovietici” Lev Kotlear, Zoti Iuri, Anatole Trofimovski, și Isac Buder – „cunoscuți ca foști agenți ai serviciului sovietic de informații”. 

Despre Mihail Protopopov, născut la 3 noiembrie 1903 la Cetatea Albă, se cunoștea că în anul 1935 a fost arestat și condamnat la 3 ani pentru „activitate comunistă ilegală”, împreună cu Mihail Novikov. Eliberat după câteva luni, în iunie 1936 a fost iar arestat de Siguranță și condamnat la 10 ani închisoare. După 23 august 1944 Protopopov a lucrat cu Emil Bodnăraș până în decembrie același an, de unde a fost trimis să lucreze pe lângă CAC, unde a funcționat până când Comisia s-a desființat, apoi fiind trimis de sovietici să lucreze la SSI (Serviciul Special de Informații), apoi la Direcția I-a din MAI în funcția de șef de secție, cu gradul de căpitan. La data de 31 octombrie 1958 a fost trecut în rezervă cu gradul de colonel. Apoi, cineva l-a angajat ca „redactor” la „Scînteia”. „Din datele ce le deținem” mai rezulta că „Protopopov Mihail a făcut parte din grupul de agenți ai organelor de contrainformații sovietice ce acționau în România după 23 august 1944 sub conducerea col. Zudov”.  

În octombrie 1972, Lev Kotlear a sosit la București ca „reprezentant al Radioteleviziunii sovietice”. S-a întâlnit cu mai mulți „ilegaliști și foști agenți sovietici”, printre ei: gl.-mr. (r) Iacob Bulan, Ion (Ivan) Rab, col. (r) Seghei Sevcenco, Dan Răutu, Iacob Lazăr, Leonte Tismăneanu, Natalia Scurtu (n. Koroțkova), Maia Sîrbu, Sara Alterescu (fostă Faimboim, n.n.), Victor Nicolau, Mihai Oișteanu/Oigenstein (frate cu Leonte Răutu). 

Deloc „întâmplător”, observăm că după retragerea trupelor sovietice din țară mai toți cei enumerați fuseseră „redactori” la Scînteia” (vezi Decretul nr. 647/1969 privind conferirea de ordine și medalii unor lucrători ai redacției ziarului Scînteia)¹⁹. 

La 4 octombrie 1974 o notă a MAI semnala că Lev Kotlear a trimis „felicitări” cu ocazia „Zilei de 23 august” următoarelor persoane: Mihai Oișteanu, Victor Nicolau, Iacob Bulan, Gheorghe Stănescu, Dik Baboianu, Natalia Sîrbu, Reghina Sălăjan, Ion Rab, Iosif Steinbach, Dan Răutu, Leonte Tismăneanu, S. Tudorache, Vasile Petcu, Dumitru Natu, F. Lovinescu, Milea Vulih, Iacob Lazăr, Ion Lavric, Grigore Naum, Valentin Silvestru, Dumitru Oieriu (Oeriu), Mihailovici Cușnir, N. Goldenberg; Paul Sabău. 

Ca fapt divers, în cadrul unei vizite la familia Victor Nicolau, soția lui Lev Kotlear (Jenia?) a afirmat că, pe timpul unei vizite în România, Nikita Hrușciov i-ar fi spus lui Emil Bodnăraș că „este cazul” să fie schimbată conducerea României, „problemă cu care Emil Bodnăraș l-ar fi informat imediat pe Bătrânul” (adică pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, n.n.). 

În încheiere, câteva cuvinte despre Paul Solomon, cel care în anul 1930 a fost considerat unul din „peștii cei mari” ai organizației de spionaj sovietic din care a făcut parte și Lev Kotlear. 

Paul Solomon s-ar fi născut la Oradea la 17 decembrie 1902 (fiu al lui Bendeac Solomon) și a urmat Institutul Politehnic. A fost o vreme inginer de construcții aeronave la IAR Brașov. Recrutat de spionajul sovietic, a lucrat acoperit la un atelier mecanic din București sub numele de „Rudolf (Rudi) Wagner”, cunoscătorii caracterizându-l drept „un om foarte instruit, posesor al unor cunoștințe foarte serioase în multe domenii, un desăvârșit tehnician, pregătit și în chestiunile sociale, economice și politice; în același timp, avea și o mare expertiză în chestiunile de spionaj. Înainte să fie trimis în România să conducă serviciul de spionaj, a fost utilizat de soviete în diverse țări, unde a făcut o practică îndelungată”²⁰ (se zvonea că ar fi fost de origine lituanian). 

Paul Solomon a fost eliberat din închisoare după 23 august 1944. Cu sprijinul „organelor sovietice de stat”, a „devenit” ofițer în MAI al României (minister condus de „oamenii sovieticilor”). Sub această acoperire, a fost trimis cu sarcini clandestine pe spațiul occidental, probabil ca „ilegal”. Existau indicii că Paul Solomon a lucrat și pentru organele speciale ungare. 

În anul 1957, deci cu puțin înaintea plecării armatei sovietice de ocupație, organele speciale ale Kremlinului au încercat să-l acopere pe vechiul și loialul lor spion și i-au confecționat o nouă identitate sub numele de Paul Sabău, cunoscut și ca Pavel. 

Paul Sabău devine și el „redactor” la ziarul „Scînteia”, alături de mulți alți „FAS”. Adică a fost plasat într-o poziție menită să-i asigure în continuare contacte/surse de informații și deplasări în țară și străinătate. 

După un timp, la „recomandarea” Sectorului anti-sovietic, conducerea de la „Scînteia” a decis o „reorganizare” în urma căreia a fost suprimat și postul lui Paul Sabău. I s-a oferit drept compensație funcția de director al „Întreprinderii Tehno-Metal” din București. Spionul veteran era tot mai „izolat”. Direcția Securității Statului dăduse și o dispoziție secretă prin care numitul avea interdicție de a părăsi țara. 

Paul Sabău era căsătorit cu Ana Pacht, fostă Malten, „ambii foști Solomon”. 

În fiecare an, cu diverse ocazii, el și alți „tovarăși” primeau „semnale” și unele „atenții materiale” de la organele speciale sovietice, prin „curieri” sau Ambasada lor de la București. 

În anul 1974, cu ocazia „Zilei de 23 august”, am notat mai sus că Paul Sabău a primit „felicitări” de la Lev Kotlear! 

Foto sus: © „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 78/1951

Note:

1. Despre acest caz de spionaj sovietic a scris pe larg și presa vremii, a se vedea: ziarele „Curentul”, „Universul”, edițiile din octombrie 1930 etc.
2. Arhiva Serviciului Român de Informații/ASRI, Dosar nr. 6244, „GPU – Direcția Poliției și Siguranței sovietice, 1924-1931”, f. 515 și următ.
3. Vezi pe larg: Sorin Aparaschivei, Florin-Badea Pintilie, Din istoria oficială a contraspionajului românesc. Perioada 1918-1945, Editura Academiei Naționale de Informații „Mihai Viteazul”, București, 2018, p. 250 și următ. 
4. ASRI, Dosar nr. 6771, „Spionaj sovietic, 1942”, f. 55 și următ. 
5. Ibidem, f. 55. 
6. CNSAS (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității), Ancheta Georgescu Teohari, proces-verbal interogatoriu Jurim Alexandru, 30 septembrie 1955, Dosar P 000246, vol. 14. 
7. Eugeniu Bucheru, Istorii nescrise, infamii neprescrise. Amintiri despre război, captivitatea în URSS și viața în comunism, capitolul IX „A venit poșta”, Editura Humanitas (e-book), 2021. 
8. Ibidem. 
9. Vezi și: Vladimir Tismăneanu, Gheorghe Stoica, revoluționar de profesie și sforar cominternist; disponibil pe: https://www.contributors.ro/gheorghe-stoica-revolu%c8%9bionar-de-profesie-%c8%99i-sforar-cominternist/ . 
10. Wanda Wasilievska era comisar politic în Divizia „Tadeusz Kosciuszko” alcătuită din prizonieri polonezi, echivalentul Diviziilor „Tudor Vladimirescu”; „Horea, Cloșca și Crișan”; „Avram Iancu”. 
11. În aprilie 1966, Gheorghe Stoica era membru al CC al PCR și șeful Direcției treburi din Consiliul de Miniștri; Zina Bîncu era șefa școlii de partid de pe lângă CC al PCR (Ştefan Gheorghiu); iar Romanescu se înapoiase în URSS.
12. Eugeniu Bucheru, op. cit. Eugeniu Bucheru (1911-2004), a urmat cursurile Școlii Normale din Râmnicu Vâlcea. Între 1929-1931 a fost învățător la școala primară din Plătărești, Cetatea Albă (Basarabia). În martie 1939 a fost concentrat, sublocotenent, pleacă pe front la 22 iunie 1941 cu Regimentul 5 Grăniceri. Între 5 mai 1943 și 13 aprilie 1944, luptă în Crimeea și Kuban, cu gradul de locotenent. În anul 1944 cade prizonier al Armatei Roșii, e internat în lagărele de la Monastârka (Mînăstârka, n.n.), apoi Oranki și se întoarce în țară abia în anul 1948, în ultimul lot de prizonieri eliberați – al celor care refuzaseră să se înscrie în Divizia Tudor Vladimirescu. Își scrie memoriile în anul 1980; conform: www.humanitas.ro . 
13. ARLUS – acronimul pentru Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică. 
14. MAI, Direcția a II-a (Contraspionaj), Raport din 29 septembrie 1964 (fotocopie).    
15. Pe larg despre Sectorul contraspionaj țări socialiste vezi: Sorin Aparaschivei, UM 0110 – Contraspionaj țări socialiste (anti-KGB). Înființarea și primii ani (1963-1973), disponibil pe: www.historia.ro/. 
16. Aici, termenul de ilegal are două semnificații: 1) foștii membri ai PCR din perioada 1924-1944, când partidul comunist a fost declarat ilegal/interzis de autorități; 2) persoană special instruită care trăiește după indicațiile și cu sprijinul unui serviciu de informații într-o țară țintă, cu acte și documente prin care își asumă o altă identitate, de regulă diferită de cea a statului de origine, cu scopul de a ascunde față de autorități afilierea sa față de un alt stat, adevăratul său nume și biografia sa particulară, creându-și astfel condițiile necesare pentru a desfășura activitate informativă ilegală; conf.: KGB Lexicon, The Soviet Intelligence Officer's Handbook, edited and introduced by Vasily Mitrokhin, „Routledge Taylor & Francis Group”, London and New York, 2006, p. 74. 
17. Gheorghe Fotache, născut la 16 octombrie 1914, Vaslui, avea la bază „5 clase industriale, fost tâmplar”. În noiembrie 1942 a fost luat prizonier de trupele sovietice, apoi s-a înscris în Divizia Tudor Vladimirescu. A luat parte la pregătirea Congresului Prizonierilor Români din URSS, la Planernaia. În anul 1963, o notă a contraspionajului militar român (sectorul anti-sovietic, n.n.) semnala că la acea dată Gh. Fotache era în contacte neaprobate și nedeclarate cu col. Sovietic Şarov Vadimirovici, care era secretar al gl-mr. Marcenko (reprezentantul permanent sovietic pe lângă MFA ale României, n.n.). Se mai semnala că Fotache purta corespondență (neaprobată) și cu fostul consilier militar sovietic Eleciko, care până în anul 1954 a fost detașat pe lângă Direcția Cadre Forțele Armate. 
18. Vezi: Sorin Aparaschivei, UM 0110 (anti-KGB) - despre „Corbi” , disponibil pe: www.historia.ro/ .
19. Disponibil și pe: https://amintiridincomunism.wordpress.com/tag/medalii/ . 
20. ASRI, Dosar nr. 6244, „GPU – Direcția Poliției și Siguranței sovietice, 1924-1931”, f. 515 și următ.