Nikita Hrușciov (© Getty Images)

Viziunea sovietică asupra securităţii în Europa

📁 Războiul Rece
Autor: Alexandru Purcăruș

La 10 februarie 1954, în cadrul conferinței miniștrilor Afacerilor Externe din Uniunea Sovietică, Statele Unite, Marea Britanie și Franța, desfășurată la Berlin, delegația sovietică a propus adoptarea unui Tratat paneuropean privind securitatea colectivă în Europa. Inițiativa a fost respinsă de reprezentanții occidentali, întrucât Statele Unite erau ignorate, având rezervat (la fel ca și China Comunistă!) doar statutul de observator. Or, scoaterea americanilor din Europa echivala și cu neutralizarea NATO.

De altfel, sovieticii înșiși erau conștienți de minusurile acțiunii lor. La 26 martie, ministrul sovietic de Externe, V. M. Molotov, le-a prezentat lui Gheorghi Malenkov și Nikita Hrușciov (foto sus © Getty Images) o notă în care se menționa:

„În această privință, principalul argument utilizat împotriva propunerii noastre este teza că proiectul sovietic urmărește dislocarea SUA din Europa astfel încât URSS să-i poată lua locul ca putere dominantă în Europa. În mod special, în Franța este folosită amplu teza aceasta. Prezintă interes în acest sens conversația dintre ambasadorul nostru la Paris, tovarășul Vinogradov, și liderul gaullist [Gaston] Palewski, care a afirmat că propunerea sovietică este inacceptabilă în forma sa actuală, întrucât exclude SUA de la o participare la sistemul de securitate colectivă din Europa”1.

Documentul era însoțit de un proiect de declarație adresată guvernelor occidentale. Aceasta conținea două amendamente la proiectul de Tratat paneuropean privind securitatea colectivă în Europa: în primul rând, Statelor Unite nu le mai era refuzată participarea la un sistem de securitate colectivă în Europa; în al doilea rând, Moscova își anunța disponibilitatea de a adera la NATO, dacă aceasta renunța la „caracterul agresiv”. Această declarație a fost trimisă, fără a fi modificată, Marii Britanii, Franței și SUA2. (Este interesant că documentul cu pricina a fost prezentat presei chiar de către președintele rus Vladimir Putin în 2001)

La 31 martie 1954, ambasadorul american în Uniunea Sovietică, Charles E. Bohlen, a expediat la Washington telegrama numărul 1175, prin care raporta că Molotov i-a înmânat un text de 10 pagini cuprinzând propunerea încheierii unui tratat de securitate pan-european. În plus, Molotov a evocat și posibilitatea ca sovieticii să solicite admiterea în NATO. El l-a informat pe ambasadorul american despre intenția Moscovei de a publica respectiva declarație în termen de 24 de ore3.

În mai 1954, puterile occidentale au respins, fără drept de apel, inițiativa sovietică. Răspunsul tripartit al Marii Britanii, Franței și Statelor Unite este elocvent:

„Guvernul sovietic a sugerat de asemenea ca pactul de securitate colectivă propus să fie acompaniat de o extindere a Tratatului Atlantic prin aderarea Uniunii Sovietice la Tratatul Nord-Atlantic. Nu mai este necesar să subliniem caracterul total nerealist al unei asemenea sugestii. Este contrară principiilor fundamentale de care sistemul de apărare și de securitate al națiunilor occidentale depinde. Aceste națiuni s-au angajat ele însele prin strânse legături de încredere reciprocă. Organizația Tratatului Nord-Atlantic, care este mai mult decât un simplu aranjament militar, este întemeiată pe principiul libertății individuale și al supremației legii. […] Organizația Tratatului Nord-Atlantic este în întregime defensivă. Schimbul de informații între statele sale membre este deplin și liber. Toate deciziile sunt luate prin consens unanim. Prin urmare, Uniunea Sovietică, ca membru al Organizației, va fi în poziția de a opune vetoul său fiecărei decizii. Niciunul dintre statele membre nu este pregătit să permită ca sistemul său de apărare mutuală să fie afectat în acest fel”4.

Şi oferta sovietică vizând încheierea unui tratat pan-european de securitate era respinsă, deoarece acesta nu ar fi făcut decât să dubleze și chiar să submineze autoritatea ONU.

Hastings Lionel Ismay: Cererea sovietică de aderare la NATO este ca aceea a unui hoț dezinvolt de a se alătura forțelor de poliție

Încă și mai expresiv este punctul de vedere intern elaborat de către Hastings Lionel Ismay, generalul britanic devenit primul secretar general al NATO:

„1. În primul rând, preambulul Tratatului le impune tuturor semnatarilor să respecte libertatea indivizilor și modul de viață democratic. Pot sovieticii să subscrie la această credință?

2. În plus, toți participanții la Tratat nu au secrete unii față de alții. Fiecare dintre ei le dezvăluie celorlalți 13 situația sa exactă economică, militară și industrială; și, chiar mai mult, permite să fie îndeaproape examinat în aceste domenii de către ceilalți aliați. Va fi Rusia Sovietică pregătită să facă aceasta?

3. Pentru a vorbi foarte direct, cererea sovietică de aderare la NATO este ca aceea a unui hoț dezinvolt de a se alătura forțelor de poliție”5.

Ulterior, în mai 1956, lordul Ismay a declarat că „niciodată nu poate fi vorba despre admiterea Uniunii Sovietice în NATO. În acea zi când Uniunea Sovietică va avea toate calitățile necesare pentru a fi admisă în NATO, existența acestei organizații își va pierde sensul și statele membre vor putea continua cooperarea lor în cadrul Organizației Națiunilor Unite”6.

Hastings Lionel Ismay, primul secretar general al NATO (© Getty Images)
Hastings Lionel Ismay, primul secretar general al NATO (© Getty Images)

Fără a fi descurajați de respingerea categorică venită din partea statelor occidentale, sovieticii au insistat, pe parcursul întregului an 1954, asupra necesității finalizării unui tratat general de securitate colectivă în Europa. În octombrie 1954, NATO a adresat R.F. Germania invitația de a se alătura, începând cu 5 mai 1955, acestui grup select. La 29 noiembrie 1954, la Moscova a avut loc chiar o Conferință a țărilor europene pentru asigurarea păcii și securității în Europa, la care nu au participat decât delegații din statele-satelit, puterile vestice declinând invitația.

Urmare a acestui nou eșec, sovieticilor nu le mai rămânea decât să-și formalizeze propria alianță. Se spera că, în acest mod, Moscova ar putea negocia disoluția concomitentă a celor două blocuri militare. De altfel, Tratatul de la Varșovia încheiat la 14 mai 1955, replica roșie a celui de la Washington, preciza în articolul 11 că, „în cazul în care în Europa va fi creat un sistem de securitate colectivă și va fi încheiat în acest sens un tratat general-european de securitate colectivă, lucru spre care părțile contractante vor tinde neîncetat, prezentul tratat își va pierde valabilitatea în ziua intrării în vigoare a Tratatului general-european”7. Cu alte cuvinte, Kremlinul revenea la vechea sa obsesie, tocmindu-se naiv pentru a obține desființarea simultană a NATO și a Tratatului de la Varșovia și înlocuirea lor cu un sistem de securitate colectivă.

O asemenea tentativă a URSS s-a consumat în 1958. De data aceasta, Hrușciov prezenta o variație pe aceeași temă. La ședința Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varșovia, din 24 mai 1958, a fost adoptată o Declarație care propunea încheierea unui pact de neagresiune între Tratatul de la Varșovia și NATO. Potrivit articolului 2 din proiectul pactului de neagresiune, toate disputele care ar fi putut apărea între statele Tratatului de la Varșovia și cele din NATO urmau să fie rezolvate numai prin mijloace pașnice. În schimb, sovieticii se refereau în Declarație la abținerea de la orice amestec reciproc în afacerile interne8.

La mijlocul anilor '60, planul securității europene a revenit pe agenda oficialilor sovietici. În decembrie 1965, NATO a anunțat formarea Forțelor Nucleare Multilaterale, ceea ce presupunea că Germania Federală putea dobândi accesul la arma nucleară. În replică, statele Pactului de la Varșovia au adoptat, la București, Declarația cu privire la întărirea păcii și securității în Europa, un fel de program al securității europene, la care erau invitate să adere și statele capitaliste de pe continent. Bineînțeles, era, din nou, prezentă litania privind desființarea simultană a celor două blocuri militare9.

Nici în deceniul următor acest program nu a fost abandonat. De pildă, la 3 august 1976, în Crimeea, a avut loc o întâlnire între secretarul general al CC al PCR Nicolae Ceaușescu, și Leonid I. Brejnev, primul secretar al CC al PCUS, în cadrul căreia problema a fost minuțios analizată. Discuția nu a fost întru totul cordială, Brejnev fiind vizibil iritat de pretențiile de independență ale românilor:

„La recepția de la Varșovia, după încheierea ședinței Comitetului Politic Consultativ, am vorbit în cuvântul meu despre desființarea simultană a NATO și a Tratatului de la Varșovia. Am spus atunci despre desființarea Tratatului de la Varșovia că este legată de rezerva pe care o reprezintă crearea unui sistem de securitate în Europa [...] Atitudinea față de Tratatul de la Varșovia este o problemă în legătură cu care este foarte important să acționăm cu toții în mod coordonat. Din păcate, nu întotdeauna a fost așa. Uneori tovarășii de la voi pun problema lichidării blocurilor în așa fel încât diferența dintre Tratatul defensiv de la Varșovia și blocul agresiv al NATO devine imperceptibilă”10.

 Nicolae Ceaușescu și Leonid Ilici Brejnev, la întâlnirea din Crimeea, 3 august 1976 (©  „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 160/1976)

Nicolae Ceaușescu și Leonid Ilici Brejnev, la întâlnirea din Crimeea, 3 august 1976 (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 160/1976)

Pentru a mai da și alte exemple, de data aceasta din anii '80, evocăm aici Declarația Politică de la Praga, din ianuarie 1983, care făcea încă o dată trimitere la desființarea concomitentă a celor două alianțe rivale. De asemenea, propunerea se regăsea în Comunicatul ședinței Comitetului miniștrilor Afacerilor Externe ai statelor participante la Tratatul de la Varșovia, din 20 martie 198611.

Eșecul previzibil și lamentabil al tuturor acestor demersuri a obligat Moscova să rămână prizoniera unei acerbe și costisitoare curse a înarmărilor, care a condus, în cele din urmă, la dispariția URSS.

Acest text este un fragment din articolul „Cum a încercat RUSIA să anihileze NATO de la Stalin la Putin”, publicat în numărul 243 al revistei Historia, disponibil în format digital pe platforma paydemic.

Cumpără acum!
Cumpără acum!

Note:

1 Nota sovietică a fost publicată de Geoffrey Roberts, Molotov's Proposal that the USSR Join NATO, March 1954 (e-Dossier No. 27), Washington, D.C., Cold War International History Project, la http://www.wilsoncenter.org/publication/e-dossier-no-27-molotovs-proposal-the-ussr-join-nato-march-1954, pagină accesată la 13.05.2013.

2 Ibidem.

3 William Z. Slany (editor), Foreign Relations of the United States, 1952-1954. Western European Security, vol. V, Partea I, Washington, Government Printing Office, 1983, p. 487.

4 A se vedea Tripartite Draft Reply to Soviet Note of March 31, la http://www.nato.int/history/doc/5-Soviet-Union-s-request-to-join%20NATO/RDC(54)240-E.pdf, pagină accesată la 15.06.2012.

5 A se vedea Lord Ismay’s Memo, la http://www.nato.int/history/doc/5-Soviet-Union-s-request-to-join%20NATO/Transcript%20of%20Lord%20Ismay's%20Memo.pdf , pagină accesată la 15.06.2012.

6 Laurențiu-Cristian Dumitru, op. cit., p. 96.

7 A se vedea The Warsaw Treaty, May 14, 1955, în Vojtech Mastny și Malcolm Byrne (editori), A Cardboard Castle? An Inside History of the Warsaw Pact 1955-1991, Budapesta, New York, Central European University Press, 2005, p. 79.

8 A se vedea Draft of the Warsaw Pact – NATO Nonaggression Treaty, May 24, 1958, Vojtech Mastny și Malcolm Byrne, op. cit., pp. 95-96.

9 Ministerul Afacerilor Externe, Institutul Diplomatic Român, România și Tratatul de la Varșovia: conferințele miniștrilor Afacerilor Externe și ale adjuncților lor (1966-1991) (ediție îngrijită de Mioara Anton), București, Editura ALPHA MDN, 2009, p. XVIII.

10 Ibidem, p. 488.

11 Ibidem, p. 868 și p. 882.