9 noiembrie 1989. Zidul Berlinului și conferința de presă de pomină

În vara lui 1989, tot mai mulți cetățeni ai RDG au solicitat libertatea de călătorie, iar presiunea publică, protestele și deschiderea granițelor de către statele vecine au determinat liderii politici est-germani să întocmească un proiect de lege prin care să fie relaxate condițiile pentru cei care doreau să călătorească în străinătate.

Nici nu se punea problema ca zidul să fie dărâmat, așa cum se cerea tot mai insistent. Drept urmare, în pripă, un astfel de proiect a fost redactat de câțiva funcționari și înaintat conducerii de partid și de stat. O conducere care era din ce în ce mai conștientă că RDG se afla pe marginea prăpastiei, iar dezastrul economic făcea ca statul să nu mai fie viabil. În aceste condiții, liderii partidului au încercat cu disperare să caute soluții pentru a atenua presiunea populației și a găsi rezolvări economice. Una dintre soluții a părut la acea vreme și a fost relaxarea condițiilor de călătorie, cu alte cuvinte, de a oferi o largă libertate de mișcare cetățenilor.

La discuțiile ocazionate de proiectul legii călătoriilor, noul lider al partidului, Egon Krenz, ar fi rostit următoarele cuvinte: „Tovarăși, aceasta este o situație foarte dificilă. Orice facem este greșit. Dar trebuie să facem ceva..”. Cel care a făcut acel ceva indefinit a fost Günter Schabowski (1929-2015), jurnalist de profesie, membru al Biroului Politic al SED (Partidul Unității Socialiste), partidul conducător al RDG.

Schabowski este astăzi un politician cu o imagine controversată prin prisma afirmațiilor rostite la o conferință de presă, afirmații care au părut membrilor marcanți ai conducerii RDG ca fiind o gafă uriașă, iar pe de altă parte, pentru majoritatea est-germanilor, el este cel care a dat semnalul libertății lor și, prin aceasta, un personaj popular. Schabowski era proaspăt numit în funcția de secretar al Comitetului pentru informații al Partidului Unității, iar în seara de 9 noiembrie 1989, la ora 18, a susținut o conferință de presă transmisă în direct de televiziunea de stat și care nu fusese anunțată în prealabil.

Cel mai probabil, o agendă încărcată de numeroase întâlniri, ședințe desfășurate în acea zi nu i-a dat răgazul necesar pentru a citi temeinic toate documentele care trebuiau comunicate presei. La o sumară analiză a limbajului nonverbal pe care acesta îl are în timpul conferinței de presă și modul în care acesta reacționează, vedem un demnitar obosit, stresat și aflat sub presiune chiar dacă uneori încearcă să zâmbească. Seamănă uneori cu un elev speriat când este ascultat și care privește spre ieșire gata să fugă. Pe umerii săi se află o presiune uriașă.

Într-o sală înțesată cu jurnaliști locali ori străini, așezat la o masă în fața unui vraf de documente, demnitarul comunist a vorbit vreme de 53 de minute, fără ca spusele sale să conțină informații ieșite din tipar. Nimic nu anunța furtuna care avea să urmeze. În momentul în care Schabowski a terminat intervenția s-a trecut la întrebări ale jurnaliștilor.

Riccardo Ehrman, jurnalist italian la agenția de presă ANSA, a fost cel care l-a pus în încurcătură pe Schabowaki, întrebându-l când va intra în vigoare legea călătoriilor care prevedea că nu va mai fi nevoie de vize pentru cetățenii est-germani care doresc să călătorească, ci doar de o simplă ștampilă de la Poliție. Demnitarul a repetat informația despre modalitatea în care se putea călători, dar pe fir a intrat rapid și trimisul publicației „Bild -Zeitung”, Peter Brinkmann, care a întrebat: „Și când se va întâmpla asta? Când?” Demnitarul, ușor descumpănit, a aruncat rapid o privire spre foile din fața sa și a răspuns: „Din câte știu eu, asta se va întâmpla imediat. Fără întârziere”.

Afirmația lui Günter Schabowski a fost șocantă și oarecum greu de procesat pentru cei prezenți la conferința de presă. Imediat vestea a făcut înconjurul țării și al lumii. Ieșit din sală, Riccardo Ehrman a transmis la Roma că a căzut Zidul Berlinului, iar colegii din redacția capitalei italiene au zis că acesta a înnebunit. Nimeni nu se aștepta la așa ceva. Două decenii mai târziu, cei doi jurnaliști, Ehrman și Brinkmann, au povestit pe larg momentul, fiecare arogându-și rolul determinant pentru contextul care a generat căderea celebrului zid.

Ca o anecdotă, Ehrman s-a dus la Poarta Brandenburg și a fost recunoscut de populație, ridicat pe brațele mulțimii și aclamat pentru prestația sa de la conferința de presă. Iată și ce povestește jurnalistul mai departe: „Am venit acasă la birou, soția mea mi-a spus ce s-a întâmplat, toată lumea, toată lumea sună. Ambasadorul Italiei spune că trebuie să-l suni imediat. Și l-am sunat și mi-a zis: Riccardo, pentru numele lui Dumnezeu, ce ai făcut? Am spus: Nimic. Da, toți, spun colegii: Ce ați făcut acolo italienii? Nu am făcut nimic, doar am participat la o conferință de presă în care a ieșit ceva important, după cum știți, dar personal, nimic”.

Cu televizorul, ați mințit poporul...

În Berlinul de Est, efectul a fost instantaneu, mii de oameni au început să iasă pe străzi, să se anunțe telefonic de știrea aceasta neașteptată. În plus, după cum apreciază un cercetător al evenimentelor: Interpretările date publicității de mass-media occidentală („RDG deschide frontiera”), presupunerile incorecte („Frontiera este deschisă”) și imaginile „false” ale realității („Porțile Zidului sunt larg deschise!”) au provocat, în cele din urmă, acțiunea care a permis ca evenimentul presupus și imaginea „falsă” a realității să devină realitate.

Acei telespectatori care, de fapt, nu doreau să ia parte la eveniment și, prin urmare, s-au grăbit să ajungă la punctele de trecere a frontierei și la Poarta Brandenburg au provocat evenimentul pe care îl credeau deja petrecut. O ficțiune răspândită de mass-media a acaparat masele și a devenit astfel realitate...

Prin urmare, amplificată mediatic, vestea a scos oamenii din Berlinul de Est în stradă. Punctele de trecere ale zidului au fost luat cu asalt, iar gardienii, depășiți și copleșiți de mulțime și fără să aibă ordine clare, au asistat neputincioși la exodul și manifestările exploziei populare. În tot acest timp, liderii statului s-au aflat într-o ședință, una terminată la ore târzii, iar când au ieșit și au aflat ce se întâmplă, era prea târziu să mai fie ceva schimbat...

(...)

Fragmentul face parte din textul „Berlin, 1989. Cum a căzut bastionul antifascist care apăra poporul est-german de droguri, jafuri și mașinațiunile Occidentului”publicat în numărul 274 al revistei „Historia” (revista:274), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 noiembrie - 14 decembrie, și în format digital pe platforma paydemic.