Cum s-a născut Zidul Berlinului?
În noaptea de 12 spre 13 august 1961, locuitorii uluiți ai Berlinului s-au trezit față-n față cu o serie de baricade ce lăsau să se înțeleagă că autoritățile din Berlinul de Est aveau de gând să reacționeze la trecerile de frontieră tot mai numeroase. Dar probabil puțini credeau că, în curând, aveau să vadă în fața lor un zid. Și mai greu de crezut că și-a închipuit cineva atunci că această construcție absurdă va deveni un simbol al Războiului Rece – poate cel mai important dintre ele.
Acțiunea fără precedent a guvernului Germaniei de Est era metoda găsită pentru a face față unei situații care se agravase permanent de la sfârșitul anilor `40. Berlinul occidental servise ca punct de ieșire, portiță de scăpare dacă vreți, pentru circa 2,5 milioane de est-germani care fugiseră în Vest. Numai în luna iulie 1961, peste 30.000 dintre ei părăsiseră Estul. Situațiile excepționale necesită soluții excepționale, și ce poate fi mai util decât un zid într-o astfel de situație?
Nu doar că scurgerea celor mai bune și strălucite creiere, o adevărată hemoragie, slăbea statul, dar ea servea și ca o imensă antireclamă pentru mișcarea comunistă. După cum rezuma Nikita Hrușciov lucrurile, „chestiunea dacă un sistem sau altul este progresist se cuvine a fi rezolvată în termeni politici. Însă, pentru mulți oameni, aceasta se rezumă doar la lingurică. Pe ei nu-i interesează ce câștigă mâine, ci doar ce bagă azi în buzunar”. Chiar unii dintre subordonații lui Hrușciov făceau glume, spunând că, dacă așa stau lucrurile, în curând, în Germania de Est nu vor mai rămâne decât Walter Ulbricht, liderul partidului comunist, și nevasta acestuia.
155 de kilometri de zid
Deși anumiți lideri din Statele Unite făcuseră speculații în legătură ca est-germanii să închidă granița, nimeni nu părea să se aștepte la ceea ce efectiv s-a întâmplat în respectiva noapte. În cursul serii, muncitorii au început să închidă străzile și să instaleze sârmă ghimpată și baraje. La ora 2:30, granița dintre estul și vestul Berlinului a fost închisă, cu excepția a 13 puncte de trecere oficiale.
Scopul barajelor și al sârmei ghimpate nu a fost clar de la început. Contrar unei idei foarte răspândite mai târziu, est-germanii n-au ridicat imediat în fața Vestului un formidabil zid de beton. Mai degrabă, impresia inițială a fost că sovieticii montează o „supapă” pentru reglarea fluxului de refugiați, fără intenția de a-l stopa complet. Pe de altă parte, puterile occidentale erau îngrijorate, cum au fost mereu în timpul Războiului Rece, că sovieticii pregăteau o nouă mișcare împotriva Berlinului de Vest.
Patru zile mai târziu, est-germanii au început să ridice un urât, dar eficient zid din blocuri de zgură, întărit cu sârmă ghimpată, toată această construcție fiind menită să închidă Berlinul de Vest ca într-o colivie, rupându-l de Berlinul de Est și de vecinătățile din Germania de Est. Era însă o colivie paradoxală, menită să îi țină captivi nu pe cei din interiorul ei, ci pe cei din afară.
Cu timpul, primul zid improvizat a fost înlocuit cu altul solid din beton, sârmă ghimpată și turnuri de pază, totul fiind mărginit de câmpuri de mine. Lungimea totală a zidului măsura 155 de kilometri. Ideea de a ridica o barieră de sârmă ghimpată a venit de la Ulbricht, după ce a acceptat propunerea ca pe o modalitate de a menține statu-quoul la Berlin. Dar „sclipirea de geniu” i-a aparținut lui Hrușciov, care a sugerat transformarea gardului într-un zid de beton.
John F. Kennedy: „Eu pot să pun NATO în mișcare dacă încearcă ceva cu Berlinul de Vest, dar nu în cazul în care face ceva doar cu Berlinul de Est”
Ca o justificare la această hotărâre uluitoare, guvernul est-german declara în textul hotărârii sale că est-germanii care călătoreau în Vest erau supuși unor „persecuții teroriste” și că Germania Occidentală „făcea un adevărat trafic cu sclavi”, toate aceasta cu scopul de a extinde „dominația militariștilor” asupra Republicii Democrate Germane. Cu câteva zile înainte de apariția primelor bariere, președintele american John F. Kennedy, într-o discuție cu un apropiat, sublinia că Europa de Est era esențială pentru Hrușciov și că acesta nu putea asista pasiv la slăbirea „blocului socialist”. „Eu pot să pun NATO în mișcare dacă încearcă ceva cu Berlinul de Vest”, a spus Kennedy, „dar nu în cazul în care face ceva doar cu Berlinul de Est”.
În perioada care a urmat construirii zidului, în ciuda unei retorici insistente, Statele Unite și aliații din NATO nu au întreprins nicio acțiune în afara celor destinate să întărească moralul vest-berlinezilor și al vest-germanilor. Cu tot șocul pe care l-a produs, ridicarea zidului n-a afectat, în vreun fel, interesele vitale ale Vestului. În septembrie același an, Ulbricht îi scria lui Hrușciov: „Trebuie să spun că adversarul a luat mai puține contramăsuri decât era de așteptat”. Într-un stil ce poate părea absurd celor de azi, dar extrem de comun atunci, el aprecia că zidul „a pus capăt subminării economice și culturale a capitalei est-germane de către mlaștina Berlinului de Vest”.
Documente devenite accesibile după 1990 au arătat că, pe lângă alte motive pentru care au aprobat construirea zidului, sovieticii au văzut în acesta un mijloc de a-l reține pe Ulbricht de la vreo acțiune radicală împotriva Berlinului Occidental, poate chiar de la vreo încercare de a ocupa această parte a orașului. Cu un an înainte de construcția zidului, în iunie 1960, un reprezentant sovietic din Berlin raporta la Moscova că activiștii politici est-germani aveau „o stare de spirit combativă” și că erau gata să ia cu asalt Berlinul Occidental (dar, firește, cu trupe sovietice). Mai târziu, Hrușciov avea să afirme că zidul fusese o măsură de „instituire a controlului de frontieră”.
În prima zi de existență a baricadei, circa 1.500 de persoane au profitat de lucrarea încă neterminată pentru a fugi din Germania de Est, trecând prin curți, clădiri bombardate din timpul războiului sau traversând înotând răul Havel. La 23 august, oficialitățile est-germane au anunțat că nimeni nu are voie să pătrundă într-o fâșie de 100 de metri de o parte și de alta a graniței, reducând la 6 numărul punctelor de intrare.
600 de persoane, împușcate după ce au încercat să escaladeze zidul
În ciuda existenței acestei formidabile bariere, germanii din Est au continuat în anii următori încercările de a fugi în Vest, din cele circa 10.000 de încercări, jumătate fiind reușite. Paza de frontieră, numărând circa 15.000 de oameni permanent, a împușcat circa 600 de persoane care au vrut să escaladeze zidul sau să se strecoare printre câmpurile minate. În ianuarie 1963, aflat în vizită la Berlin cu ocazia unui congres comunist, Hrușciov a declarat că zidul a fost un succes. Duse erau zilele când granița cu Berlinul Occidental era „o poartă deschisă pe care forțele subversive o foloseau, nestingherite și fără teama de pedeapsă, nu numai ca să stoarcă vlaga din voi și să jefuiască poporul muncitor al republicii de miliarde de mărci în fiecare an, ci și ca să submineze înseși temeliile socialismului”.
(...)
Fragmentul face parte din textul „Zidul Berlinului – de la opresiune la libertate”, publicat în numărul 274 al revistei „Historia” (revista:243), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 noiembrie - 14 decembrie, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTO: Getty Images, Profimedia
