„Răceala diplomatică” dintre Bulgaria și România

Per ansamblu, climatul diplomatic de la sfârșit de secol XIX poate fi definit ca fiind „destins”. O dovadă o constituie și vizita lui Carol I, însoțit de fruntașul liberal D. A. Sturdza (un adept al Triplei Alianțe), la Sankt Petersburg, în iulie 1898, unde s-a bucurat de o foarte bună primire.

Mai mult, țarul și ministrul rus de Externe l-au asigurat pe Regele României că, ținând seama de experiența bulgară după 1878, „nu vor admite o mărire a Bulgariei”. Era o declarație de păstrare a statu-quo-ului din Balcani, în spiritul acordului încheiat între Imperiul rus și cel austro-ungar în 1897.

Dar începutul de secol a tulburat apele. Acțiunile comitagiilor bulgari în Macedonia au stârnit iritare la București, unde cauza aromânilor, încurajată și de câțiva reprezentanți stabiliți în țară, era destul de populară. Situația a escaladat când fruntașul aromân Ștefan Mihăileanu, redactor al gazetei „Peninsula Balcanică”, a fost asasinat, la 23 iulie stil vechi, de un naționalist bulgar, Ștefan Dimitrov, chiar la București.

Dimitrov executase dispoziția Comitetului Macedo-Bulgar din Sofia. Asasinatul a declanșat o stare care poate fi caracterizată ca „răceală diplomatică” între Bulgaria și România. Mai mult, au avut loc pregătiri militare ostentative: bulgarii au concentrat trupe în mai multe zone ale frontierei, în special la granița cu Dobrogea și au ridicat fortificații la Dunăre, în timp ce România a răspuns prin întărirea podului de la Cernavodă.

Situația României a fost complicată de atitudinea guvernului rus. Semnalele erau destul de evidente că, într-un eventual conflict, imperiul de la est va sprijini Bulgaria. Invocând prevederile articolului 52 al Tratatului de la Berlin, diplomația rusă a protestat energic față de ridicarea fortificațiilor de la Cernavodă.

Doar că Rusia era singura țară semnatară a Tratatului care a protestat și care nu intervenise când încălcarea fusese făcută de Bulgaria. Situația a fost agravată de atitudinea Serbiei, care încerca o apropiere de Rusia și Bulgaria; chiar dacă discretă, mișcarea diplomației de la Belgrad a fost remarcată la București.

Într-o atare situație, diplomația română a încercat să găsească sprijin de la Grecia și chiar Imperiul Otoman, țări cu care relațiile au devenit în mod evident mai cordiale, chiar dacă apropierea de ultima nu s-a realizat fără dificultăți. Firește, esențiale erau relațiile cu marile puteri, iar eforturile României, în ciuda semnalelor nu foarte bune, s-au canalizat spre Sankt Petersburg.

Rusia a răspuns destul de contondent, în mare măsură pentru că diplomația țaristă nutrea convingerea că alianța României cu Austro-Ungaria era una perfect funcțională. Atitudinea Rusiei a determinat-o, în bună măsură, pe cea a Franței. Diplomația franceză a fost mai elegantă, exploatând admirația sinceră a multor oameni politici de la București pentru Franța și cultura ei.

Cu toate astea, exista o rezervă evidentă față de România, vizibilă în special în raporturile financiare. Când guvernul român și-a exprimat intenția de a intra în negocieri cu băncile din Paris, în vederea obținerii unui împrumut, ministrul de Externe îi atrăgea atenția ministrului de Finanțe că „relațiile politice foarte strânse ale României cu Germania și Austro-Ungaria sunt astfel încât noi nu avem interes să facem eforturi pentru a facilita combinația financiară proiectată de guvernul de la București”.

Convingerile ministrului de Externe francez au fundamentat comportamentul Franței și Rusiei în raport cu România. Deși evoluția alianței ruso-franceze era urmărită cu interes la București, posibilitatea unei apropieri față de ea nu era posibilă la început de secol XX. Într-o atare situație, păstrarea alianței cu Puterile Centrale a fost impusă de împrejurări și de necesitarea securității pe plan internațional.

O influență decisivă au avut-o și cei doi șefi de guvern de la început de secol, P.P. Carp și D.A. Sturdza, ambii adepți convinși ai acestei alianțe. Tratatul din 1883 a fost reînnoit în aprilie 1902. La aderarea Italiei, în decembrie 1902, s-a convenit ca tratatul să fie reînnoit pentru cinci ani, începând de la 25 iulie 1903, urmând ca, ulterior, dacă nici una dintre părți nu cerea revizuirea sau nu îl va denunța înainte de termen, el să fie prelungit din trei în trei ani.

Acest text este un fragment din articolul „România, între nevoia de securitate și aspirații naționale, 1883-1913”, publicat în numărul 39 al revistei Historia Special, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 28 iunie - 25 septembrie 2022, și în format digital pe paydemic.com.