⬆

Calendar 30 noiembrie: 1939 - A început războiului ruso-finlandez („Războiul de Iarnă”)

Autor: Redacția

1224 - Regele Andrei al II-lea al Ungariei a întărit privilegiul dat de înaintașul său, Geza al II-lea populației săsești din Transilvania. Acest act, azi pierdut, este cunoscut sub numele de „Andreanum”. Regiunea colonizată de aceștia, cuprinsă între Orăștie și Baraolt, inclusiv ținutul locuit de secui, se organizează ca un teritoriu autonom cu numeroase privilegii, în schimbul unor obligații financiare și militare față de coroană.

1667 - S-a născut scriitorul englez Jonathan Swift, autorul romanului „Călătoriile lui Gulliver” (d. 1745).

1718 - Regele Carol al XII-lea al Suediei a murit în tipul asediului fortăreței Fredriksten din Norvegia.

1835 - S-a născut scriitorul american Mark Twain, autorul popularelor romane „Aventurile lui Tom Sawyer”, „Prinț și cerșetor”, „Aventurile lui Huckleberry Finn” și „Un yankeu la curtea regelui Arthur” (d. 1910).

1874 - S-a născut fostul prim-ministru britanic Winston Churchill (d. 1965).

1900 - A murit scriitorul irlandez Oscar Wilde, autorul romanului „Portretul lui Dorian Gray” (n. 1854).

1936 - Palatul de Cristal (The Crystal Palace), un vast centru de expoziții din Londra, constuit din fontă și sticlă, a fost distrus într-un incendiu.

1938 - Liderul Gărzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu a fost asasinat, la ordinul regelui Carol al II-lea, de către jandarmii care îl transportau la închisoarea Jilava. Alături de acesta au mai fost uciși alți 13 legionari (Nicadorii și Decemvirii).

1939 - A început războiului ruso-finlandez, cunoscut și ca „Războiul de Iarnă”.

Războiul sovieto-finlandez a început având la bază un calcul greşit: pe de o parte, Finlanda nu a crezut nicio clipă că Uniunea Sovietică se va aventura într-un război fără a fi pe deplin pregătită pentru acesta, iar, pe de altă parte, Stalin nu şi-a imaginat niciun moment că armata şi poporul finlandez sunt capabili de o asemenea rezistenţă în faţa colosului sovietic.

Oricât de mult şi-ar fi dorit să facă abuz de forţă în cazul Finlandei, Stalin nu şi-a exteriorizat nici de această dată mânia, preferând să dea ţării pe care a condus-o iluzia victimizării. Având în vedere că relaţiile dintre cele două state aflate într-un conflict latent erau încă sub auspiciile unui tratat de non-agresiune semnat în 1932, Armata Roşie nu putea ataca Finlanda fără o denunţare prealabilă a pactului de către URSS. Soluţia era, în acest caz, să îi fabrice Finlandei o imagine a agresorului, care ar fi motivat în ochii opiniei publice ofensiva sovietică.

În după-amiaza zilei de 26 noiembrie, „incidentul” necesar punerii în aplicare a planului Kremlinului a avut loc lângă Mainila, o localitate de graniţă din Istmul Karelian. Molotov l-a anunţat pe reprezentantul Finlandei la Moscova, Yrjö-Koskinen, că forţele finlandeze au atacat baza sovietică, un număr de soldaţi sovietici fiind ucişi. Comisarul sovietic cerea, astfel, ca trupele finlandeze să fie retrase de la graniţă.

La 28 octombrie Molotov a anunţat că URSS denunţă tratatul cu Finlanda, având în vedere că aceasta, prin acţiunile recente, punea în pericol siguranţa Leningradului, şi astfel, a întregului teritoriu al Uniunii Sovietice. După nici 48 de ore, Districtul Militar Leningrad primea ordinul de atac, la orele 00:15, în dimineaţa zilei de 30 noiembrie.

„Mergem în Finlanda nu drept combatanţi”, susţinea Meretzkov în comunicatul final adresat trupelor sale înainte de startul ofensivei, „mergem ca prieteni şi ca eliberatori, să scăpăm poporul finlandez din ghearele capitaliştilor şi moşierilor. Noi nu suntem împotriva poporului finlandez, ci împotriva guvernului Kajander-Erkko, care împresoară poporul finlandez şi provoacă războiul cu Uniunea Sovietică”.

Atunci când a decis să recupereze prin forţa armelor ceea ce el considera că era un drept al statului pe care îl conducea, Stalin s-a bazat pe numărul impresionant al soldaţilor Armatei Roşii şi pe superioritatea armamentului de care aceştia dispuneau. A omis să ia în calcul rapoartele nefavorabile, ca acelea care făceau referire la slaba pregătire atât a soldaţilor tineri, cât şi a ofiţerilor nou puşi în funcţii după „reformarea” Armatei, în 1937-1938, în urma căreia alături de mareşalul Tuhacevskii au fost omorâţi, arestaţi sau demişi-în timpul represiunii comandate de Stalin – aproape 40 000 de comandanţi de armată şi până la 3000 de comandanţi de nave.

Lipsa de experienţă a ofiţerilor de comandă şi instituirea unui aprig control politic direcţionat de la Kremlin aveau să fie decisive pentru sovietici în Războiul de iarnă. Pe de altă parte, de această dată „victima” nu era tocmai un adversar uşor de învins, în ciuda inferiorităţii numerice (450 000 de soldaţi sovietici împotriva a puţin peste 250 000 de soldaţi finlandezi).

Finlanda devine simbolul luptei anti-sovietice:cum i s-a spus „Nu!” lui Stalin

Pe câmpul de luptă şi în casele finlandezilor lupta părea să fie deja câştigată de armata lui Mannerheim. Unul dintre factorii care îi făcea pe finlandezi să fie încrezători în succesul lor era complexul de fortificaţii finlandez (221 de fortificaţii, majoritatea amplasamente de artilerie), cunoscut sub numele de „Linia Mannerheim”. Acesta, departe de a se ridica la standardele Liniei Maginot, acoperea aproximativ 100 kilometri de front, între Golful Finic şi Lacul Ladoga, de-a lungul Istmului Karelian.

Având în vedere că încercările iniţiale repetate ale armatelor lui Kliment Voroşilov de a trece peste Linia Mannerheim au cunoscut un eşec umilitor, Stalin începuse, încă de la jumătatea lunii decembrie, să fie îngrijorat, „chiar furios”, îşi aminteşte Hruşciov. În ianuarie 1940, Voroşilov a fost înlocuit cu Şapoşnikov, Comandantul Statului Major al Armatei Roşii şi un om de încredere al lui Stalin. Însă, în pofida reorganizării conducerii armatei, situaţia de pe front nu părea să se îmbunătăţească pentru soldaţii sovietici, care se confruntau cu o nouă problemă:slaba calitate a comunicaţiilor.

Trupele finlandeze, echipate în costume de camuflaj şi beneficiind de un antrenament potrivit pentru o luptă pe schiuri, într-un teritoriu împădurit, câştigaseră deja simpatia opiniei publice internaţionale. În iarna anului 1939, în Finlanda se aflau nu mai puţin de 300 de jurnalişti străini care le vorbeau celor de acasă de brava rezistenţă a tinerilor în alb. Implicarea activă în luptă a populaţiei civile finlandeze împotriva „duşmanului rus (sovietic)”, prin organizaţiile de voluntari – femei şi copii care nu au ezitat să îi susţină pe cei aflaţi pe front prin orice mijloace, inclusiv prin tricotarea de pulovere şi şosete-a reprezentat un alt element care a dus la crearea unei imagini mitice a poporului finlandez.

Mica naţiune din Nordul Europei părea că vrea să dea o lecţie tuturor celor ameninţaţi de puterea Imperiului Roşu. Oamenii din întreaga lume aflau acum din presă cum i se poate spune «nu» lui Stalin. După Bătălia de la Suomussalmi (ianuarie 1940), soldată cu distrugerea a două divizii sovietice şi cu izolarea a altor două în zona Lacului Ladoga, la Kremlin situaţia devenea din ce în ce mai tensionată, iar sarcasmul lui Stalin nu putea fi decât semnul disperării:

„Acolo zăpada este adâncă;trupele noastre trebuie să mărşăluiască prin ea”, povestea Stalin, „acolo sunt multe unităţi de ucrainieni. Aceştia întreabă în ucraineană:«Unde sunt aceşti finlandezi?» Deodată, din flanc vine o cascadă de gloanţe. Oamenii noştri sunt la pământ. Finlandezii au ales o tactică de luptă deosebită în pădure:ei se caţără în pini [copaci], se camuflează în spatele crengilor, se îmbracă în haine albe sau costume de camuflaj, şi devin, astfel, complet invizibili. Când oamenii noştri se apropie, aceştia îi împuşcă din copaci. Aceşti trăgători sunt numiţi «cuckoos». Şi, din nou, ucrainienii întreabă – bineînţeles, în ucraineană-«Unde sunt aceşti cuckoos? Unde sunt aceşti cuckoos?»”

Experienţa înfrângerii – cheia succesului URSS din Al Doilea Război Mondial

Sovieticii păreau să înveţe repede din propriile greşeli, astfel încât în februarie s-a hotărât iniţierea unei ofensive puternice în Istmul Karelian, sub coordonarea mareşalului S. K. Timoşenko. Era în joc siguranţa statului sovietic, însăşi existenţa sa, mai ales că Hitler părea să aibă cel mai mult de câştigat de pe urma unei înfrângeri a Armatei Roşii. Cum ar fi putut face faţă Uniunea Sovietică unui atac al Wermacht-ului dacă nu putea învinge o armată de dimensiunile celei finlandeze? Douăzeci şi trei de divizii, echipate cu o artilerie şi tancuri moderne ameninţau acum cele nouă divizii finlandeze din Istmul Karelian.

După trei zile, în sfârşit, sovieticii reuşeau să treacă de Linia Mannerheim. Armata finlandeză, slăbită şi lipsită de resursele financiare necesare continuării luptei a trebuit să accepte victoria trupelor sovietice. Având în vedere că ajutorul englez şi francez promis era condiţionat de o posibilă implicare a Finlandei în războiul cu Hitler, guvernul lui Risto Ryti a fost nevoit să încheie o pace defavorabilă statului său, însă fără a-şi „preda” independenţa şi instituţiile democratice.

La primele ore ale zilei de 13 martie, Ryti semna tratatul de la Moscova, prin care Finlanda se obliga să cedeze Uniunii Sovietice peninsula Hangö (prin concesionare pentru treizeci de ani), aproape tot teritoriul Istmului Karelian (inclusiv oraşul Vîborg – aproape o zecime din capacitatea sa teritorială şi industrială), partea finlandeză a peninsulei Rîbacii, insulele din Golful Finic (Suursaari, Tytärsaari, Lavansaari și Seiskari), precum şi un teritoriu din regiunea Salla. Uniunea Sovietică îi restituia Finlandei oraşul Petsamo.