Cum a ajuns România de la alianța cu Rusia la cea cu Germania
În anii 1877-1878, societatea românească a trecut prin evenimente care aveau să-i marcheze definitiv destinul – proclamarea independenței depline și participarea la un război de coaliție. Statutul internațional, câștigat la 1856 în urma unei conflagrații – războiul Crimeei (1854-1856) – întemeiat pe garanția celor șapte puteri și suzeranitatea otomană, fusese unilateral abolit prin Declarația de Independență adoptată la 9 mai 1877 în Parlament și, prin voința principelui Carol I și a Președintelui Consiliului de Miniștri, Ion. C. Brătianu, actul fusese asociat participării Armatei Române la războiul ruso-otoman. Prima decizie, a proclamării independenței depline, întrunise adeziunea majorității elitelor politice românești.
Intrarea în război a fost o decizie luată la vârf, pe care ulterior majoritatea liberală a Parlamentului o susținuse. Convenția militară pentru trecerea trupelor ruse pe teritoriul României fusese făcută post-factum, iar participarea Armatei Române la campania din sudul Dunării începuse în virtutea unui gentlemen agreement, la solicitarea intempestivă a comandantului trupelor ruse, marele duce Nicolae, adresată lui Carol I.
Carol I: „Am stat în poziție de luptă față de ruși”
După război, Tratatul de Pace de la San Stefano, semnat doar de Rusia și Imperiul Otoman, lăsase să se vadă adevărata față a Rusiei și scopurile sale în Balcani și la gurile Dunării. Opoziția manifestată de guvernul român față de reanexarea sudului Basarabiei la Imperiul rus fusese considerată aproape un casus belli, comandamentul militar suprem țarist neezitând să ia măsuri de intimidare, Bucureștii aflându-se, în primăvara anului 1878, sub o veritabilă ocupație militară. Dincolo de reacțiile contondente ale presei românești, corespondența principelui Carol indică gravitatea situației:
„De la sfârșitul lui aprilie am ocupat excelente poziții strategice și am stat în poziție de luptă față de ruși, care drept urmare și-au întărit trupele lor de aici”, scria suveranul la 15 iulie 1878 fratelui său, prințul Friedrich de Hohenzollern-Sigmaringen. Încordarea culminase într-adevăr la sfârșitul lui aprilie, obligându-l chiar și pe Carol să părăsească Bucureștii la 11 mai pentru o inspecție a trupelor române concentrate în Oltenia. Demobilizarea Armatei Române a avut loc abia în iulie 1878, după semnarea Tratatului de la Berlin.
Acesta fusese semnat după ce marile puteri europene, nemulțumite de deciziile Tratatului de la San Stefano, convocaseră în capitala Imperiului german o conferință care să armonizeze punctele de vedere destul de antagonice. La 13 iulie 1878, Congresul de Pace de la Berlin s-a încheiat prin semnarea unui Tratat care modifica substanțial pe acela dintre Rusia și Imperiul Otoman de la San Stefano. Congresul, marcând supremația europeană a proaspătului Imperiu German – cancelarul Otto von Bismarck prezidase lucrările – trasa noile frontiere politice în Balcani și Caucaz, urmare a înfrângerii Imperiului Otoman în războiul abia încheiat.
Prin articolul XLIII al Tratatului, înaltele părți contractante – Anglia, Austro-Ungaria, Franța, Germania, Italia, Imperiul Otoman, Rusia – recunoșteau prin articole speciale independența României, alături de aceea a Serbiei, Muntenegrului și crearea principatului vasal al Bulgariei. României independente i se impunea, prin articolul XLIV, să acorde deplina egalitate a drepturilor civile și politice pentru toți locuitorii, indiferent de religie. Prin articolul XLV se prevedea restaurarea autorității țarului Rusiei pentru sudul Basarabiei dat României prin Tratatul de Pace de la Paris din 1856. României i se acordau insulele Deltei Dunării și Insula Șerpilor, precum și partea centrală și de nord a Dobrogei.
Între deciziile importante stipulate în Tratatul de la Berlin se regăsea și neutralitatea Dunării, fortificațiile de pe malul drept, acum bulgar, urmând a fi dezafectate. Printr-o eroare, insula Ada-Kaleh locuită de o veche comunitate turcă, a rămas în stăpânirea Imperiului Otoman (Turcia va recunoaște drepturile României asupra insulei doar în 1923). Articolul LII, statuând libertatea navigației pe Dunăre, adăuga și interdicția ridicării altor fortificații pe fluviu și a navigației navelor de război în aval de Porțile de Fier, cu excepția bastimentelor ușoare pentru poliția fluvială și serviciul vămilor. Articolul LIII menținea Comisia Europeană a Dunării, unde României i se asigura un reprezentant, autoritatea sa fiind extinsă până la Galați.
La sud de Dunăre, ocupația trupelor ruse – limitate la 50.000 de militari – urma să fie menținută nouă luni de la data schimbării instrumentelor de ratificare a Tratatului, retragerea finală urmând să se producă după încă două luni, pe toată această durată menținându-se și comunicațiile militare ruse prin România (articolul XXII).
„Congresul a procedat foarte sumar cu noi”
Dacă recunoașterea independenței a fost motivul unei satisfacții firești a clasei politice și opiniei publice deopotrivă, celelalte articole au creat o puternică nemulțumire. Principele Carol sintetiza situația într-o scrisoare către sora sa, contesa Maria de Flandra, datată 18 iulie 1878:
„Congresul a procedat foarte sumar cu noi și hotărârile sale au provocat aici o considerabilă agitație. Recunoașterea condiționată a independenței noastre, pe care țara a răscumpărat-o cu sângele ei, este de-a dreptul revoltătoare. Va trebui să manevrăm cu cea mai mare înțelepciune. […] Statele mici trebuie să fie astăzi mai prudente ca oricând căci marile puteri au arătat că nu șovăie să le sancționeze, să le amputeze și, la un moment dat, chiar să le înghită”.
Tergiversările, provocate mai ales de planurile din Balcani ale Imperiului rus, au făcut ca abia la 20 octombrie 1878, Delta Dunării și Dobrogea să intre oficial în cadrul Principatului România și, la 26 noiembrie același an, armata și administrația românească să preia noua provincie de la autoritățile ruse de ocupație.
Corespunzător noului statul internațional al României și ponderii principatului – după cele trei Imperii, rus, austriac și otoman, cel mai mare din estul Europei – la propunerea Consiliului de Miniștri din 21 septembrie 1878, principele Carol I adopta titlul de Alteță Regală. Inițial, Ion I. C. Brătianu și alți membri ai Cabinetului se gândiseră la proclamarea Regatului, dar principele Carol recomandase prudență în condițiile internaționale dificile în care se găsea România prin condiționarea recunoașterii independenței de modificarea Constituției.
Era vorba, în primul rând, de revizuirea articolului 7 privind drepturile cetățenești ale evreilor și, în egală măsură, de răscumpărarea căilor ferate, în interesul acționarilor falimentarei companii prusiene Stroussberg.
Treptat, din octombrie 1878, marile puteri și alte state au recunoscut independența României, înființându-se prin reciprocitate legații românești la Viena, Sankt-Petersburg, Berlin, Londra, Paris și Roma. La 26 martie 1881, Parlamentul României vota transformarea țării din principat în regat, încoronarea regelui Carol I producându-se la 10/22 mai 1881. Astfel, noul statut internațional a fost asociat în mod firesc cu proclamarea regatului, recunoscută ulterior de toate statele.
O schimbare strategică de alianțe
Schimbarea (pe o putem numi radicală) de registru strategic făcută de România după 1878, de la alianța (după cum am remarcat, nu foarte confortabilă) cu Imperiul Rus la cea cu Imperiul German are, cum era de așteptat, multiple explicații. Unele sunt de natură geografică și, implicit, geostrategică, anume frontierele întinse cu Rusia și Austro-Ungaria.
Altele au ținut de transformarea profundă a statului juridic al României, de la anacroniza suzeranitate otomană la independență deplină. Altele țineau de condiția unui stat mic și înțelegerea rolului din ce în ce mai important al Germaniei în „echilibrul european”.
Fără îndoială trebuie să ținem cont și de sentimentele personale ale regelui Carol I față de țara sa natală, pe care le-a păstrat nealterate până la sfârșitul vieții, precum și de ambițiile sale, despre care vom mai vorbi.
Trebuie să facem precizarea că în perioada la care ne referim, Germania și Austro-Ungaria nu au desfășurat o politică unică față de România, care la rândul ei nu s-a raportat la cele două imperii ca la un unic factor de putere. Pentru România, alianța implicită cu Austro-Ungaria a fost un compromis necesar obținerii securității de care avea atâta nevoie și pe care doar Germania i-o putea garanta.
În august 1883, de comun acord cu principalul său sfetnic, Ion C. Brătianu, regele Carol I, profitând de un eveniment de familie al Casei de Hohenzollern, a sosit la Berlin pentru a negocia alianța României cu puterile germane. Contele Hatzfeldt, ministrul de Externe al Reich-ului, prefațase negocierile arătând ministrului României la Berlin, pe de-o parte, pericolul expansiunii ruse și, pe de alta, garanția de securitate și pace pe care o putea oferi alianța puterilor centrale.
După călătoria regelui Carol I la Berlin, întâlnirea la Gastein a lui Ion C. Brătianu cu ministrul Afacerilor Străine al Austro-Ungariei, contele Kalnoky, și cu prințul Bismarck (6-8 septembrie 1883) a decis alianța cu Puterile Centrale – alianță creată de cele două imperii germanice și Regatul Italiei la 20 mai 1882.
„Tulburătorii liniștii”
Tratatul de alianță politico-militară a României cu Austro-Ungaria a fost încheiat, în cel mai mare secret, la Viena, la 30 octombrie 1883, fiind semnat de miniștri de Externe ai celor două state, contele Gustav von Kalnoky și Dimitrie A. Sturdza, fiind ratificat la 15 noiembrie 1883 de suveran. În aceeași zi, la alianță a aderat și Germania.
Abia la 15 mai 1888 alianței cu România se va alătura și Italia. La ansamblul de negocieri luaseră parte, direct sau indirect, un număr redus de personalități politice românești: Ion C. Brătianu, Dimitrie Sturdza, P.P. Carp, Alexandru Beldiman.
Este evident că alianța Puterilor Centrale pornise de la convingerea lui Bismarck potrivit căreia Reich-ului recent întemeiat îi e necesară pacea. Discursul lui Bismarck despre binefacerile generale ale unei evoluții pașnice a Europei a găsit ecou în conștiința regelui Carol I, cu atât mai mult cu cât o schimbare de statu-quo în estul Europei nu ar fi fost în beneficiul României. Sunt semnificative, în acest sens, cuvintele scrise de rege, abia sosit de la Berlin și Viena, tatălui său:
„Cuvântul de ordine este pacea și oricine dorește să contribuie la menținerea ei este un membru binevenit în liga care se grupează acum în jurul Germaniei. Aceasta urmărește un dublu scop: pe cât este posibil, să îi țină în frâu pe tulburătorii liniștii și să apere principiul monarhic față de agitatorii nihiliști și comuniști”.
Regele României constata, de asemenea, caracterul contradictoriu al politicii Rusiei, care prin politica panslavistă a regimului țarului Alexandru al III-lea situa imperiul de la răsărit printre „tulburătorii liniștii”.
În convorbirile de la Gastein cu Ion C. Brătianu, cancelarul german a știut să flateze orgoliul conducătorilor politici de la București, dând asigurări „că tânărul regat este un factor pe care trebuie să se conteze” și că prin alianța mijlocită de el – Bismarck – „și lui trebuie să i se atribuie meritul că România va ocupa un loc în concertul european pentru a putea supraveghea alte regate”
Ideea de lider regional încolțise în mintea lui Carol I, o dovedește atât corespondența personală, cât și deciziile ulterioare, din timpul crizelor din Balcani. Pe de altă parte, Carol era suficient de realist și avea discernământ în chestiunile internaționale. Nu degeaba Serghei Sazonov, ministrul de Externe rus, îl numea pe regele român, în 1914 „cel mai înțelept dintre Hohenzollerni”.
O „umbrelă de securitate”
„Umbrela de securitate” oferită de aderarea României la Tripla Alianță a fost decisivă pentru modernizarea societății românești, fenomen accelerat în cele trei decenii cât timp a garantat existența pașnică a tânărului stat.
În perspectivă, decizia regelui și a liderilor politici de la București de a se alia cu puterile germane, ținută secretă pentru că opinia publică nu era pregătită să accepte îndeosebi alianța cu Austro-Ungaria, s-a dovedit benefică și a consolidat fundamental un stat mic situat într-o regiune cu temperaturi geopolitice extrem de ridicate.
Valoarea unei „umbrele de securitate” se simte cu atât mai acut în zilele noastre, când vedem cum războiul de la granițele noaste afectează profund echilibrul de putere pe bătrânul continent.
Acest articol a fost publicat în numărul 38 al revistei „Historia Special”, disponibil în format digital pe paydemic.com.
Foto sus: Țarul Alexandru al II-lea (stânga) și domnitorul Carol I, pe câmpul de luptă (© Albumul Prinos marelui rege Carol I / wikipedia.org)
