Calendar 7 martie: 1441 - Iancu de Hunedoara a devenit voievod al Transilvaniei

1274 - A murit Sfântul Toma d'Aquino, teolog și filosof italian, canonizat în 1323 (n. 1225)

1395 - Mircea cel Bătrân a încheiat, la Brașov, un tratat antiotoman cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei.

1441 - Iancu de Hunedoara a devenit voievod al Transilvaniei.

Toate cărțile de istorie medievală, atât românești, cât, mai ales ungurești, îi dedică cel puțin câteva pagini lui Iancu de Hunedoara, românul care a scris istoria Ungariei la mijlocul secolului al XV-lea. A devenit legendă încă din timpul vieții, subiect și erou de balade.

Este încă o enigmă ascensiunea sa politică de la fiul unui cavaler român de la curtea regelui Sigismund de Luxemburg la conducerea regatului Ungariei în calitate de guvernator. Este o ascensiune politică fulminantă tocmai în perioada despre care învățăm că românii au fost asupriți în Ungaria. Oare chiar așa să fi fost?

Originea românească a lui Iancu de Hunedoara

Originea lui Iancu de Hunedoara a fost subiect de legende consemnate de cronicarii epocii, care încercau astfel să explice cariera fulminantă a eroului nostru. Cronicarul Antonio Bonfini consemnează la finele secolului al XV-lea o legendă despre ascendența regală a lui Iancu de Hunedoara, care ar fi fost fiul nelegitim al regelui Sigismund de Luxemburg. Acest rege al Ungariei ar fi avut o relație amoroasă cu fiica unui nobil din familia Murșina (Morzsinai).

Atât Bonfini, cât și un alt cronicar care l-a preluat peste o jumătate de secol, Gáspár Heltái, explică ascensiunea politică a lui Iancu de Hunedoara prin această origine bastardă. Era greu de înțeles pentru cei doi cronicari și, probabil și pentru oamenii epocii lor, ascensiunea unui român în fruntea Ungariei.

Ba mai mult, Bonfini relatează și despre originea bizantină a mamei lui Iancu de Hunedoara, rudă cu împărații de la Constantinopol. O altă legendă consemnată de același cronicar afirmă descendența Hunedoreștilor în familia romană Corvinus, argumentată cu prezența corbului pe stema nobiliară a familiei.

Documentele istorice atestă fără dubii originea românească a lui Iancu de Hunedoara. În 1409, când tatăl său, Voicu, a primit de la rege moșia Hunedoara cu pertinențele sale, apare pentru prima dată în izvoare, sub numele Ioan. Peste un deceniu, în 1419, dania regală pentru Hunedoara a fost transcrisă la cererea unchiului său, ocazie cu care apare și fratele său, care avea același nume, Ioan.

Nu era un caz neobișnuit ca doi copii să poarte același nume. Toate documentele medievale îl mențiomează cu numele Ioan. Dacă până prin 1440 izvoarele îl consemnează cu numele Ioan Românul (Johannes Valachus sau Johannes Olahus), după ce a intrat în centrul vieții politice, sursele îi menționează particula de nobilitate – Ioan de Hunedoara (Johannes de Hunyad sau Johannes Hunyadi) .

Dacă originea românească este indiscutabilă, istoricii nu au ajuns încă la un numitor comun în legătură cu originea socială și geografică a lui Voicu, tatăl lui Iancu. El apare în izvoare în calitate de cavaler la curtea regală, adică pe o poziție superioară în ierarhia curtenilor. Unii istorici susțin originea lui în Țara Românească, în timp ce alții pe cea în mediul cnezilor români înnobilați din Țara Hațegului.

Începuturile carierei lui Iancu de Hunedoara

Tinerii nobili care doreau să își construiască o carieră militară sau administrativă trebuiau să servească, în calitate de familiari, pe lângă marii nobili ai epocii. În funcție de prestație și de durata serviciilor, această relație de familiaritate puteau constitui o rampă de lansare. De obicei familiarii își schimbau rar stăpânii, deoarece fidelitatea constituia un argument în promovarea pe funcții subordonate stăpânului.

Iancu de Hunedoara a avut o carieră atipică, în sensul că s-a perindat în slujba mai multor nobili înainte să intre în serviciul regelui Sigismund de Luxemburg. Începuturile carierei sale sunt cunoscute mai degrabă din relatări ulterioare decât din izvoare directe din perioada tinereții sale (detalii despre începuturile carierei sale în studiul lui Pál Engel, Hunyadi pályakezdése, în vol. Nobilimea românească din Transilvania, cordonator Marius Diaconescu, Editura Muzeului Sătmărean, 1997, p. 91-105).

Iancu și-a început cariera în calitate de familiar al lui Pipo de Ozora în jurul anilor 1420. Pipo de Ozora, italian de origine, un foarte bun comandant militar, a câștigat încrederea regelui Sigismund în confruntările cu turcii și a coordonat, în calitate de comite al mai multor comitate, apărarea graniței sudice a regatului. Posibil ca de aici să fi plecat în slujba despotului sârb Ștefan Lazarevici, unde a slujit 3-4 ani, până la moartea acestuia în 1427.

A urmat o scurtă perioadă în preama nobililor Csáki, pentru ca în jurul anului 1430 să fie familiar al lui Ștefan Ujlaki. Cu această ocazie s-a împrietenit cu Nicolae Ujlaki, relație care a rămas foarte strânsă până aproape de sfârșitul vieții și care a marcat evoluția sa politică viitoare. Prin 1431 a ajuns în slujba regelui, pe care l-a însoțit, în calitate de cavaler, în Italia. Aici a rămas până în 1434 în slujba ducelui de Milano, Fillipo Maria Visconti, unde a acumulat noi cunoștințe în arta militară.

După 1434 a revenit în slujba regelui, sub comanda căruia participă la ultimele lupte ale acestuia împotriva husiților. În această perioadă începe să acumuleze primele averi în afara domeniului strămoșesc, primind ca zălog de la rege câteva sate și târguri, care apoi i-au fost dăruite pe veci.

După moartea regelui Sigismund s-a aflat în slujba nobililor Tallóci (Talovac). Frank, fiind ban de Severin, l-a numit locțiitor al său, adică viceban de Severin, funcție în care luptă cu turcii în 1438 și care îl recomandă pentru desemnarea sa de către regele Albert în 1439 ca titular al demnității de ban de Severin, poziție care îl aduce aproape de mediul baronilor regatului.

Susținerea regelui Vladislav I – rampa de lansare a lui Iancu de Hunedoara

Adevăratul salt în politica mare a regatului s-a produs după 1440, în contextul războiului civil din Ungaria. După moartea regelui Albert în 1439 nobilimea s-a împărțit în două tabere. O partidă l-a susținut pe regele Poloniei, Vladislav al III-lea, să fie încoronat rege al Ungariei, sub numele de Vladislav I.

Proiectul era susținut de papa Eugeniu al IV-lea, care spera ca tânărul rege cu ambiții cavalerești (avea doar 16 ani) să conducă cruciada antiotomană decisă cu ocazia Conciliului de Unire de la Florența. Planul papal s-a pliat perfect pe planul nobilimii, care, la fel, spera că tânărul rege va fi capabil să apere Ungaria de turci, care atacau mai des după moartea lui Sigismund de Luxemburg.

Cealaltă partidă, care se ebucura de sprijinul unor magnați cu averi foarte mari, îl susținea pe tron pe copilul abia născut al răsposatului rege Albert și al reginei Elisabeta. Încoronarea bebelușului cu Sfânta Coroană a regelui Ștefan nu a garantat impunerea autorității peste întregul regat, deoarece tabăra adversă nu accepta supremația văduvei, pe care o considerau incapabilă să apere regatul.

În acest război civil dintre anii 1440-1442 s-a remarcat și s-a impus definitiv în prim-planul vieții politice Iancu de Hunedoara. În ianuarie 1441, la Bátaszék, Iancu de Hunedoara, ban de Severin, alături de Nicolae Újlaki, ban de Mačva, au condus spre o victorie zdrobitoare oastea fidelă regelui Vladislav.

Acesta a fost momentul decisiv pentru cariera politică a lui Iancu de Hunedoara. Drept răsplată, regele Vladislav i-a numit pe cei doi, care erau prieteni de mai mulți ani, în demnitatea de voievozi ai Transilvaniei, comiți ai secuilor, comiți peste comitatele sudice ale regatului și, mai mult, le-a acordat monopolul asupra exploatării sării, pentru a se asigura astfel resursele necesare apărării graniței față de turci.

Practic cei doi prieteni cumulau o autoritate imensă în regat. Mai ambițios, Iancu s-a impus rapid pe scena politică, devenind consilierul de încredere al regelui. Cel mai important atuu al lui Iancu erau aptitudinile sale militare, capacitățile sale strategice și încederea din ce în ce mai mare pe care o câștiga în rândul nobilimii.

1471 - Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Țepeș, a atacat Moldova, dar Ștefan cel Mare l-a învins la Soci, lângă Bacău. Domnul muntean a reușit să fugă.

1850 - S-a născut Tomáš Masaryk, primul președinte al Cehoslovaciei (d. 1937).

1875 - S-a născut compozitorul francez Maurice Ravel (d. 1937).

1912 - Succesul expediției lui Roald Amundsen, care a ajuns la Polul Sud la 14 decembrie 1911, a fost anunțat public, când nava Fram a ajuns la Hobart, în Australia.

1876 - Alexander Graham Bell a primit brevetul pentru o inventarea telefonului.

1914 - Prințul Wilhelm de Wied, nepotul nepotul reginei Elisabeta a României, a ajuns în Albania pentru a-și începe domnia.