Marea aventură a exploratorului Amundsen la Polul Sud
Toată lumea credea că Polul Nord reprezenta ţelul suprem pentru Roald Amundsen. Acesta avea însă alte planuri cu banii şi personalul…în decembrie 1911 a reuşit să atingă celalalt capat al lumii, înaintea lui Robert Scott.
Pe 9 septembrie, vasul polar Fram se afla lângă Madeira în Oceanul Atlantic. Roald Amundsen şi-a chemat tot echipajul la bord, pentru că nu mai putea ţine secret scopul călătoriei. Acum toţi aveau să afle că a păcălit pe toată lumea, de la predecesorul său Fridtjof Nansen până la parlamentul norvegian. Nansen fusese de acord să îi împrumute ambarcaţiunea şi să îi finanţeze expediţia. Amundsen prezentase un plan în care ar fi trebuit să pătrundă cu vasul în marea arctică şi cu puţin noroc să continue către Polul Nord. În primăvara lui 1909 însă, a apărut în Groenlanda un explorator extenuat şi înfometat pe nume Frederick Cook care susţinea că în anul precedent ar fi atins polul nord. Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, compatriotul său Robert Peary a făcut aceeaşi afirmaţie. Sperantele lui Amundsen de a fi primul s-au năruit. Prin urmare mai rămânea o singură posibilitate pentru ca un explorator să atingă culmile gloriei:expediţia la polul sud. Robert Scott deja îşi croia drum pentru a înfige acolo steagul Marii Britanii.
Amundsen însă a decis să concureze împotriva sa. Temându-se că dacă îi va dezvălui lui Nansen noul plan, acesta îl va lăsa fără vas, a ţinut totul secret până a ajuns la Madeira, în mijlocul Atlanticului. Nu era însă sigur cum va reacţiona echipajul la aflarea veştii. Nimeni însă nu a îndrăznit să dea înapoi. Amundsen îşi începuse de fapt studiile medicale cu ani în urmă, la presiunile mamei, dar când aceasta a decedat, Roald a abandonat studiul şi s-a dedicat altor ambiţii. Îl avea ca model pe Nansen, care în 1888 a explorat Groenlanda, traversând vasta întindere de gheaţă alături de cinci însoţitori. Amundsen era conştient că trebuia să dobândească experienţă dacă chiar avea de gând să scrie o pagină de istorie. A luat examenul de căpitan de vas în 1895, iar zece ani mai târziu deţinea cunostinte foarte avansate despre funcţionarea ambarcaţiunilor. În 1897 a lucrat la elaborarea modelului Belgica, primul vas care a iernat în zona Antarcticii. Experienţa l-a convis pe explorator să iniţieze el însuşi o călătorie.
Şansa i-a surâs în 1903, când Amundsen a fost primul care să treacă prin pasajul nord-vestic dintre Atlantic şi Pacific. A petrecut aproape trei ani pe vasul Gjøa şi a învăţat multe despre supravieţuirea în gerul extrem. De la inuiţi a învătat ce fel de îmbrăcăminte şi echipament erau necesare, ca să nu mai vorbim de folosirea câinilor pentru sănii. Cunoştinţele se vor dovedi decisive în cursa pentru polul sud.
Fram a poposit în Antarctica în ianuarie 1911, al zece zile după Robert Scott. Amundsen avea cu el câinii şi sănii. Curajoasele şi rezistentele animale au fost cheia succesului norvegienilor în faţa englezilor care se chinuia cu ponei de Shetland prin sălbăticia îngheţată. Un avantaj mare l-au avut şi cu săniile mici şi uşor manevrabile, de 24 de kilograme, în vreme ce echipamentul englezesc cântărea de trei ori mai mult. Amundsen a organizat o bază expediţionară pe nume Framheim, casa lui Fram. Din acest punct aveau de parcurs un drum cu 96 de kilometri mai scurt decât cel de la baza englezeasca. Nu se ştia însă nimic despre regiunea dinspre sud. Următoarele luni le-au petrecut răspândind provizii de-a lungul itinerariului. Oamenii lui Roald au amenajat adăposturi de iarnă alese cu grijă unde au depozitat 3000 de kilograme de provizii. Steagul Norvegiei se zărea peste tot.
Amundsen considera că prima săptămână din septembrie era propice pentru începerea expediţiei, pentru că se apropiau lunile de vară. Hjalmar Johansen însă, membrul cel mai experimentat al campaniei, era de părere că trebuiau sa mai aştepte. Cuvintele veteranului polar care participase şi la expediţiile lui Nansen cântăreau greu, dar nu suficient de mult încât să îl înduplece pe Amundsen să mai aibă răbdare, avântul acestuia spre necunoscut depăşind avertismentele.
Prima încercare aproape că s-a sfârşit cu un dezastru în momentul în care temperaturile au scăzut până la -55 de grade. Oamenii s-au confruntat cu degerături şi boli şi au fost nevoiţi să facă cale întoarsă. Roald s-a certat cu Johansen în continuare mai ales că încercarea eşuase, criticile la adresa sa determinându-l să îl lase la bază data următoare.
Pe 19 octombrie au plecat din nou:cinci oameni, patru sănii şi 52 de câini. La plecare se aflau la 1285 de kilometri depărtare de pol şi urmau să petreacă următoarele 99 de zile în gerul sălbatic. Confraţii lui Amundsen se numeau Olav Bjaaland, Helmer Hanssen, Sverre Hassel şi Oscar Wisting. Bjaaland era unul din cei mai buni schiori ai epocii. Hanssen şi Hassel trecuseră faza selecţiei pentru că se pricepeau foarte bine la condusul săniilor. Wisting era ofiter la marină şi, ca în cazul lui Roald, îşi făcea mari speranţe chiar şi când situaţia nu părea tocmai favorabilă.
Provocarea cea mai mare o reprezenta platoul polar pentru care exploratorii trebuiau să escaladeze un munte încă nedetaliat pe vreo hartă. Şi nu s-au lăsat descurajaţi, pornind la drum pe 17 noimbrie. Se puteau întâmpla tot felul de nenorociri, dar spre bucuria norvegienilor, gheţarul pe urma căruia mergeau era destul de drept. 3000 de metri au urcat. O săptămână mai târziu, curajul sau nebunia i-a condus până sus pe platou. Amundsen a numit locul de campare Slakteren, “măcelul”, pentru că aici au fost nevoiţi exploratorii să se hrănească cu carne crudă pentru a nu se îmbolnăvi. A fost aşadar nevoie de sacrificiul a 24 de câini, o parte din carne fiind păstrată pentru întoarcere.
Beneficiind de noi energii, trupurile erau pregătite pentru o ultimă etapă. Curiozitatea mocnea, necunoscutul atrăgea ca un magnet, perspectiva de glorie sclipea atât de tare Şi erau atât de aproape. Pe 14 decembrie, norvegienii şi-au împlinit misiunea. Şi la polul sud nu flutura niciun steag englezesc. Pentru a fi siguri că au numerit locul, Amundsen a efectuat măsurători ale poziţiei soarelui. Scott a izbutit şi el abia după o lună, dar lupta cea mai mare avea să o trăiască la întoarcere, când din nefericire iarna grea l-a doborât. Atunci, în 1912, întreg mapamondul primise informaţia momentului:Roald Amundsen cucerise polul sud. Şi a intrat în istorie, după cum şi-a dorit.
Sursa:ALL VERDENS HISTORIE
