Tatiana Niculescu Bran, scriitoare: „Am scris despre spaima de singurătate în diversele ei ipostaze“

Autoarea romanului „Spovedanie  la Tanacu“, aflat la baza scenariului „După dealuri“ premiat la Cannes, povesteşte că, iniţial, a fost atrasă de „modul fantasmagoric“ în care povestea a fost prezentată în presă.

Tatiana Niculescu Bran este autoarea primului roman jurnalistic din literatura română, bazat pe cercetările legate de povestea petrecută, în 2005, într-o mănăstire din România, unde o tânără a murit în urma unor întâmplări niciodată elucidate cu adevărat. O poveste cu multe nuanţe şi cu mulţi (ne)vinovaţi, care la momentul acela a făcut înconjurul lumii.

„Spovedanie la Tanacu", urmat de „Cartea Judecătorilor", în care scriitoarea analizează procesul preotului Corogeanu, a stat la baza scenariului pentru spectacolul „Spovedanie laTanacu" în regia lui Andrei Şerban, prezentat la Teatrul La MaMa, din New York, şi la Palatul Béhague, din Paris. Au urmat două filme documentare şi, acum, un scenariu premiat la Cannes, toate pornind de la cartea Tatianei Niculescu Bran.

Filmul „După dealuri", al cărui scenariu este realizat de Cristian Mungiu, a fost apreciat ca fiind cel mai bun la cea mai recentă ediţie a Festivalului de la Cannes. După ce a fost ani întregi redactor la Radio BBC World Service, secţia română de la Londra, Tatiana Niculescu Bran este în acest moment una dintre cele mai cunoscute scriitoare din România. Despre succes, Dumnezeu şi amintiri din copilărie am stat de vorbă într-o zi de început de vară.

„Weekend Adevărul": „Spovedanie la Tanacu" este ceea ce s-ar putea numi, în zilele noastre, o carte de succes. I-aţi prevăzut sau anticipat această carieră atunci când v-aţi hotărât să o scrieţi?

Tatiana Niculescu Bran:Nu am anticipat nimic din tot ce s-a întâmplat ulterior cu primul meu roman. În orice caz, nu m-am aşteptat ca regizori importanţi, de teatru şi de film, să fie atraşi de povestea pe care o spun în „Spovedanie la Tanacu". Mi s-a părut totdeauna că, raportată la frenezia mediatică de care a avut parte cazul Tanacu, versiunea mea asupra lucrurilor este marginală. Chiar şi acum, după două romane, o piesă de teatru, două filme documentare şi un film artistic bazate pe ancheta pe care am făcut-o între 2005 şi 2007, această versiune e departe de a avea impactul pe care l-au avut comentariile de presă din aceeaşi perioadă.

Ce v-a atras spre această poveste care, între timp, a cucerit şi publicul de la Cannes?

M-a atras artificialitatea construcţiei mediatice, adică modul fantasmagoric în care a fost prezentată iniţial. Lucram deja de ani mulţi în presa profesionistă şi nu puteam să abordez un eveniment - oricare ar fi fost el - din perspectiva propriilor emoţii sau păreri despre lume şi viaţă. Aşa că, înainte de a prezenta acest subiect de presă ascultătorilor BBC, a trebuit să înţeleg ce e fantasmă şi ce e eveniment real în tot ce se povestea despre acest caz. Aşadar, la început, m-a împins către această poveste o necesitate practică, de redacţie.

Succesul pe care l-a avut în afară credeţi că se datorează faptului că vorbeşte despre o lume aproape primară, atât de departe de realităţile secolului 21, sau altui ingredient magic?

Dimpotrivă, cred, mai curând, că romanul şi apoi dramatizarea lui în teatru sau adaptarea în film vorbesc despre o lume care ne tulbură pe toţi nu atât prin excentricitate, cât prin proximitate. Singurătatea, spaima de abandon, abuzul fizic şi emoţional, confuzia responsabilităţilor şi a limbajelor sunt realităţi foarte prezente în secolul 21 şi le trăim fiecare în viaţa noastră. Aşa încât expresia lui Andrei Şerban, „Tanacu din noi", e cât se poate de adecvată. De aceea, această poveste emoţionează publicul oriunde în lume. Dacă e să existe şi ceea ce numiţi un ingredient magic, acela ar fi, poate, extraordinara bogăţie de semnificaţii a cazului de la Tanacu, aşa cum l-am înţeles eu, cel puţin, şi cum am încercat să-l povestesc. De pildă, adaptând „Spovedanie la Tanacu", Cristi Mungiu a făcut, după cum declară, un film despre liberul arbitru şi interdicţiile religioase. Andrei Şerban a făcut o piesă despre neputinţa de a-l accepta pe omul diferit de noi, despre teama pe care ne-o trezeşte altul, celălalt. În ce mă priveşte, am scris un roman despre spaima de singurătate în diversele ei ipostaze.

„Nu ştiu cum e pe tărâmul ficţiunii absolute"

După „Spovedanie la Tanacu" au urmat alte trei cărţi. Acela a fost momentul când a început să vi se facă dor să scrieţi literatură?

Primirea de care a avut parte romanul mi-a dat curaj, da. Au urmat „Cartea Judecătorilor", „Nopţile Patriarhului" şi „În Ţara lui Dumnezeu".

Cât de mult îl ajută sau îi dăunează unui scriitor (de)formarea jurnalistică? Şi cum s-a manifestat ea la dumneavoastră?

Depinde unde şi cum te-ai format ca jurnalist. Sunt situaţii în care, privind ce mai face şi desface presa de la noi, ajungi să-ţi fie ruşine că ai practicat vreodată această meserie. Eu am avut şansa să învăţ jurnalism la BBC, la Londra, unde am locuit 8 ani, deci nu numai că nu mi-a dăunat, dar mi-a fost foarte de folos să cultiv rigoarea şi impersonalitatea ca premise ulterioare ale îndeletnicirii de a scrie literatură.

Vă simţiţi mai bine pe terenul ficţiunii absolute sau atunci când scrieţi roman non-fiction?

Nu ştiu cum e pe tărâmul ficţiunii absolute pentru că nu m-am aventurat niciodată până acolo... În cel mai bun caz, mi se întâmplă ca unor personaje din basme, care, alergând după vreun iepure, la vânătoare, ajung, fără să ştie, pe tărâmul celălalt şi pe urmă trebuie să treacă prin tot felul de probe ca să li se permită să se întoarcă în lumea lor. Mulţi nu se mai întorc deloc. Până acum, în toate romanele mele, eu m-am întors, chiar dacă am mai făcut câte un pas pe „tărâmul celălalt".

Când eraţi copil, visaţi să deveniţi scriitoare?

Nu. Mi se spunea că scriu bine, dar pentru mine era vital să scriu bine, fiindcă eram timidă şi vorbeam foarte puţin. Scriind, mai compensam din lipsa de participare la lumea vorbită. Într-un timp, cred că voiam să fiu dansatoare.

„Cuvântul îţi e instrument şi stăpân"

Sunteţi absolventă de Filologie, jurnalistă, scriitoare... Ce e „cuvântul" pentru dumneavoastră?

Jurnalistă nu mai sunt de cel puţin patru ani, dar am lucrat la radio şi cuvântul care, nu-i aşa, intră pe o ureche şi iese pe alta, e încărcat pentru mine cu suflul, respiraţia, timbrul şi tonul omului care-l rosteşte. M-am deprins să ascult cu atenţie vorbele, ca şi tăcerile dintre ele. Ca absolventă de Litere, ca scriitoare, trăiesc din/prin cuvinte. Ca toată lumea, de altfel, dar şi din bucuria pe care ţi-o dă o frază bine găsită - o alăturare de cuvinte spumoasă, o transcriere fericită a unui gând. Când scrii, cuvântul îţi e instrument şi stăpân în acelaşi timp. Aşa-mi închipui.

Dacă ar fi să dispară toate cuvintele şi aţi putea salva trei dintre ele, pe care le-aţi alege?

Ezit între trei onomatopee de văicăreală că dispar cuvintele, cum ar fi „au", „vai", „aoleu", şi trei verbe care să-mi dea o speranţă că e posibil un nou început:„a fi", „a iubi", „a ierta".

Dintre întâmplările atât de tulburate ale ultimelor luni, jurnalista care sunteţi ce anume ar alege, de-ar fi să scrie un nou roman jurnalistic? Ce poveste dintre toate care sunt prezentate zilnic la televizor credeţi că a trecut pe lângă noi şi ar merita o altă atenţie?

Faptul de a fi fost cândva jurnalist sper că nu e o condamnare pe viaţă... sau o boală incurabilă. Iar de când nu mai lucrez în presă, adică de patru ani, nu mă mai uit la televizor. Dar citesc ziarele şi nu încetez să mă minunez de o propoziţie a ministrului Rus, pe care am citit-o săptămâna trecută: „De la Aristotel şi Platon încoace, toată lumea a plagiat". „Perfecţiunea" aforistică a acestei exprimări ar merita, poate, o altă atenţie, aşa cum spuneţi. Să urmărim, de pildă, câţi ziarişti care au avut curajul să scrie în ţară şi în afara ei despre plagiatul lui Victor Ponta au fost ulterior supuşi diverselor presiuni, sancţionaţi, ameninţaţi sau disponibilizaţi. E o poveste care abia începe şi care merită urmărită cu atenţie...

"M-am deprins să ascult cu atenţie vorbele, ca şi tăcerile dintre ele. Când scrii, cuvântul îţi e instrument şi stăpân în acelaşi timp. ''

O copilărie marcată de prezenţa bunicii

Cum a arătat copilăria Tatianei Niculescu Bran şi care a fost clipa în care aţi simţit că ea s-a sfârşit?

Am avut o copilărie marcată de prezenţa bunicii mele paterne care era o povestitoare nemaipomenită. Atâta timp cât a trăit ea, n-am simţit că s-a sfârşit cu totul copilăria, deşi nu mai eram de mult copil, iar ea a trăit peste 90 de ani. Când a murit, eram la Londra. Se poate spune, deci, că am avut o copilărie scandalos de lungă, dar care mi-a fost fabulos de dragă.

Care e povestea pe care aţi iubit-o cel mai mult şi de ce?

Îmi plăcea o poveste din copilăria bunicii mele şi o puneam să mi-o tot repete:avea 5-6 ani, era vară şi, când mijeau zorii, bunicul ei o lua în braţe adormită încă, o punea pe nişte paie în căruţă şi porneau la câmp. Erau chiaburi, aveau pământ şi-l munceau cu mic, cu mare. Bunică-mea se trezea din somn abia când ajungeau pe arie şi auzea boii fornăind şi pe bunicul ei ascuţindu-şi secera. Nu ştiu de ce mă fascina povestea asta. Îmi închipuiam pas cu pas drumul de acasă la câmp şi cum va fi fost să te culci seara în pat, iar dimineaţa să te scoli, ca printr-o vrajă, într-o mare de spice aurii. Şi îmi mai plăceau povestirile ei despre Caloian şi despre cum îşi făceau fetele păpuşi din mătase de porumb. Chestii din astea...

Vă amintiţi un moment în care v-aţi simţit „în ţara lui Dumnezeu"?

Romanul meu se cheamă aşa fiindcă aşa se numea în trecut ţinutul unui trib din Cornul Africii, de unde egiptenii aduceau plante şi uleiuri aromate şi mirodenii pe care le foloseau la ritualurile religioase şi la jertfele din templele lor. Antropologico-mitologic vorbind însă, „ţara lui Dumnezeu" e ţara strămoşilor, a bunicilor. În sensul ăsta, aş putea spune că, în copilărie, ascultând poveştile bunicii mele, probabil că mă voi fi simţit ca într-o ţară a lui Dumnezeu.

Toate cărţile dumneavoastră vorbesc într-o mare măsură despre Dumnezeu şi, mai ales, despre diversele lui chipuri/reprezentări în lume. Cum e Dumnezeu pentru dumneavoastră? Are barbă albă? E blând? E bun? E crud? E frumos?

Dumnezeul meu moare pe cruce pentru tot felul de inşi nemernici şi vrednici de dispreţ, altminteri, oameni slabi, corupţi, bicisnici în toate felurile.  E blând şi generos, aşadar.

Când L-aţi întâlnit prima dată? Vă amintiţi unde eraţi? Primul moment important în care v-aţi zărit şi aţi stat de vorbă?

Percepţia mea despre un Dumnezeu personal, blând şi generos este rezultatul unor întâlniri providenţiale cu oameni care şi-au trăit sau îşi trăiesc credinţa în mod autentic, fără prea multă vorbărie şi fără gesticulaţia de paradă care sufocă de la un timp orice discurs despre credinţă. Dragostei şi prieteniei acestor oameni, şi abia apoi cărţilor, le datorez imaginea mea despre Dumnezeu. Unde eram? Pe diferite trepte de înţelegere ale vieţii mele. Când am avut primul gând despre Dumnezeu? N-aş şti să spun. Probabil că El va fi avut un prim gând despre mine.

sursa:adeavarul.ro