România, bombardată din Libia

Evenimentele ce tocmai se petrec în Libia au readus în lumina reflectoarelor presei internaţionale, luptele ce au avut loc în cel de Al Doilea Război Mondial pe teritoriul actualului stat libian. La începutul celei de-a doua conflagraţie mondială, Libia era colonie italiană de aproape două decenii şi jumătate. În cele două provincii ce compuneau colonia,  Tripolitania şi Cirenaica, Italia deţinea peste 250.000 de soldaţi ce aşteptau cel mai mic semn de slăbiciune din partea Imperiului Britanic, pentru a invada Egiptul. După ce au cucerit Libia, Aliaţii au folosit baza aviatică din oraşul Benghazi pentru a bombarda Bucureştiul şi instalaţiile petrolifere de pe Valea Prahovei.

Vara anului 1940. Franţa este invadată şi ocupată de panzerele germane. Rămasă singură în calea Germaniei naziste, Marea Britanie se pregăteşte să facă faţă atacului întreprins de Luftwaffe. Situaţia din Europa se repercutează şi asupra continentului african care va deveni curând teatru de război.

Prima acţiune de luptă o va întreprinde marina britanică pe ţărmurile Africii de Nord. Refuzul flotei franceze de a se preda englezilor, în urma încheierii armistiţiului dintre Franţa şi Germania, va determina Royal Navy să bombardeze, la 3 iulie 1940, unităţile navale franceze staţionate la baza Mers el-Kebir.

Mussolini atacă trupele engleze din Egipt

Profitând de prăbuşirea Franţei, dar şi de superioritatea militară numerică pe care Italia o deţinea atât în Africa Centrală cât şi în Africa de Nord, Mussolini decide să atace Egiptul, cea mai bogată colonie engleză de pe continent

(Foto:Harta politică a Africii de Nord, la începutul anului 1939)

La 13 septembrie 1940, Armata a 10 italiană din Cirenaica, sub comanda mareşalului Rodolfo Graziani, compusă din 6 divizii întărită cu 8 batalioane de tancuri pătrunde în Egipt cu scopul de a ocupa portul Alexandria şi a pune stăpânire pe Canalul de Suez. Prima rezistenţă a englezilor compusă din două brigăzi şi două divizii este spulberată de forţele italiene, care la 16 septembrie ajung în localitatea Sidi-Barani. Presaţi, trupele engleze execută o retragerea până în zona Mersa-Matruh.

Contraatacul englez şi cucerirea Tobrukului

Scăpată de sceptrul unei posibile invazii naziste în insulă, Marea Britanie decide să întărească trupele de care dispunea în nordul Africii. Deja la începutul lunii decembrie 1940, trupele britanice (cu doar 35.000 de oameni şi 275 de tancuri conduse de generalul Richard O'Connor) se pregătesc pentru o contraofensiva împotriva forţelor italiene, astfel în noaptea de 8 spre 9 decembrie, deşi în inferioritatea numerică, britanicii înfrâng rezistenţa italiană din Sidi-Barrani. Doar în oraş, peste40.000 de soldaţi italieni se predau. Contraofensiva britanică continuă apoi spre Cirenaica, înspre zonele fortificate reprezentate de oraşele Bardia, Tobruk şi Benghazi. La începutul anului 1941, forţele engleze ajung la frontiera de est a Cirenaicii, în zona localităţii El Agheil, unde se opresc din cauza lungirii considerabile a liniei de comunicaţie şi aprovizionare.

Bilanţul acţiunii britanice este neaşteptat de bun. Forţele italiene au avut pierderi considerabile:10.000 de morţi şi dispăruţi, peste 130.000 de prizonieri, 400 de tancuri, 1.300 de tunuri şi alte materiale, distruse sau capturate. Capacitatea de luptă a forţelor italiene din Africa de Nord este aproape complet anihilată.

Afrika Korps debarcă în Libia

Disperat Mussolini apelează la ajutorul lui Hitler pentru a nu pierde întreagul teritoriu al Libiei.La 9 ianuarie 1941, Hitler ordonă mobilizarea unei trupe germane pentru a fi trimisă în Africa. 

(Foto:Aliniamentul pe care s-a deplasat Afrika Korps)

Führerul dorea să prevină cu orice preţ o înfrângere totală a trupelor italiene din Africa de Nord. Astfel, îi încredinţează, la 6 februarie 1941, generalului maior Erwin Rommel (poreclit mai apoi „Vulpea deşertului”) comanda supremă a corpului armat (Afrika Korps) ce avea să fie trimis în Africa de Nord. Acesta era format dintr-o unitate de infanterie specială şi o divizie blindată cu care avea să atace trupele engleze. Intenţia lui Hitler era să combine această lovitură cu ofensiva din Balcani pentru a cuceri întregul bazin estic al Mediteranei. În februarie1941, cele două divizii din cadrul Afrika Korps debarcă la Tripoli, determinând o răsturnare a echlibrului de pe câmpul de luptă, dintre forţele Axei şi britanici.

La 31 martie 1941, Rommel decide să declanşeze ofensiva împotriva trupelor britanice. Peste nouă zile, trupele germano-italiene erau în Derna, după două zile au încercuit Tobrukul, pe care nu l-au asediat din cauza puternicii rezistenţe, iar la 15 aprilie ajungeau în defileul Halfaya, unde întâmpinând o rezistenţă puternică, s-au oprit. După ce au recucerit Cirenaica şi au intrat în Egipt, trupele Axei s-au văzut cu linia logistică supra-întinsă pentru a putea profita de slăbiciunea englezilor şi a ocupa întregul Egipt. Eforturile lor ulterioare au fost îndreptate către cucerirea oraşului Tobruk, în care se aflau blocate două divizii engleze, însă trupele de aici, bine aprovizionate de flotă şi sprijinite de artileria de pe nave au respins iniţial toate atacurile.

Salvarea Tobrukului

La rândul lor, englezi pentru a debarasa Tobrukul declanşează opraţiunea „Battleaxe”. Deşi aflate într-o superioritate numerică nu reuşesc să împingă trupele Axei din jurul oraşului, din cauza apărării flexibile şi mobile organizate de Rommel. Eşecul depresurizării Tobrukului îl va înfuria pe Churchill care îl va înlocui pe generalul Archilbald Wavell cu Claude Auchinleck, fostul comandat al trupelor engleze din India. Eforturile intense ale englezilor de a elibera Tobrukul se vor concretiza abia în noiembrie 1941, atunci când peste 33.000 de soldaţi ai Axei, în marea majoritate italieni, îşi vor pierde viaţa. Rommel se va retrage şi regrupa la El Aghelia.

Începutul anului 1942, nu aduce schimbări majore pe teatrul de război din Africa de Nord. Trupele engleze şi cele ale Axei sunt dispuse de-a lungul graniţei Cirenaicii, la fel ca în urmă cu un an.

Ofensiva lui Rommel

Luna iunie a anului 1942 este marcată de o neaşteptat de puternică ofensivă declanşată de Rommel împotriva britanicilor. Afrika Korps împreună cu două corpuri de armată italiene vor înainta 500 de km, în teritoriul controlat de trupele britanice. „Geniul” lui Rommel, care a atacat prin învăluire trupele engleze, va duce la cucerirea Tobrukului de către trupele Axei şi capturarea a 26.000 de prizonieri. Englezii se retrag din nou în Egipt, urmăriţi de germani.

Noua ofensivă a lui Rommel îi provoacă premierului britanic, Winston Churchill, o criză de nervi. Hotărăşte să reorganizeze, să reînarmeze Armata a 8 din Egipt şi să o pună sub comanda generalului Bernand Montgomery. Noile întăriri engleze schimbă iar raportul de forţe între inamici:11 divizii britanice (dintre care 4 erau blindate) contra 10 divizii ale trupelor Axei (2 germane, restul italiene). Dându-şi sema că situaţia balansează împotriva sa, Rommel lansează o noua ofensivă la sfărşitul lui iunie şi ajunge până în apropiere de El Alamein (80 Km de Alexandria) unde este respins de aviaţia şi armata engleză. Forţat şi de lipsa carburanţilor, generalul german decide să îşi fortifice poziţiile deţinute, în aşteptare unui atac englez.

Bătălia de la El Alamein şi pierderea Libiei

Atacul va veni în noaptea de 23 spre 24 octombrie, atunci când generalul Montgomery va declanşa operaţiunea „Lightfoot". Un baraj de artilerie se va abate asupra poziţiilor trupelor Axei, urmat de un atac al infanteriei. Atacul îi prinde total descoperiţi pe germani. Rommel este plecat de pe front în Germania iar înlocuitorul său, generalul Stumme, face infarct şi moare chiar în primele ore ale atacului. Mai mult, liniile de comunicaţie germane sunt distruse de focul de artilerie. Peste două zile când va ajunge Rommel pe front, situaţia este dramatică pentru trupele Axei, jumătate din cele 540 de tancuri ale Axei sunt distruse. Cu pierderi deosebit de mari, trupele germano-italiene au rezistat. Pe 26 octombrie, germanii încearcă un contraatac.

După două zile de atac, forţele conduse de Rommel sunt respinse iar aliaţii se concentrează pe distrugerea tancurilor germane. Aflat în pragul dezastrului şi cu peste 90% din tancuri distruse, Rommel îi cere permisiunea lui Hitler pentru a se retrage din zonă. Fuhrer-ul refuză, dar inevitabilul se produce. Forţele Axei se retrag spre vest, la El Agheila.

(Foto: Mişcările combatanţilor în decursul anilor 1940-1943)

Era a treia retragerea a acestor forţe, primele două având loc în 1940 şi 1941.  Rommel pierduseră până în acel moment aproximativ 75.000 de oameni, 1.000 de tunuri şi peste 500 de tancuri. După o pauză de refacere de trei săptămăni, trupele britanice îşi reiau atacul, iar forţele Axei se retrag spre Tripoli. Pe 23 ianuarie, Montgomery ocupă Tripoli, în vreme ce forţele lui Rommel continuau să se retragă spre liniile defensive construite de francezi în sudul Tunisiei – Linia Mareth.

În Tunisia, trupele conduse de Rommel vor face joncţiunea forţelor cu Armata a 5 Panzer condusă de generalul Hans-Jürgen von Arnim, care era puternic implicată în campania din Tunisia, în luptele contra Armatei I britanice din nordul ţării. În acest moment, forţele Axei erau obligate să lupte pe două fronturi, cu forţele britanico-americano-franceze înaintând dinspre vest şi cu Armata a 8-a atacând dinspre est.

Deşi reorganizate, trupele Axei nu au putut ţine piept Aliaţilor şi au trebuit să se retragă din Africa, în ciuda unui succes tardiv a trupelor condese de Rommel împotriva Corpului al II-lea american în timpul bătăliei de la Pasul Kasserine.

Ploieştiul bombardat de avioane ce decolau din Benghazi

La Conferinţa de la Casablanca, Maroc (14-23 ianuarie 1943), unde s-au luat deciziile esenţiale pentru desfăşurarea războiului în Europa, respectiv debarcarea din Sicilia, amânarea operaţiunii Overlord – debarcarea din Normandia pentru anul următor, s-a hotărât şi efectuarea celei mai mari operaţiuni de bombardament aerian de până atunci „Tidal-Wave”, respectiv atacarea instalaţiilor petrolifere de pe Valea Prahovei.

Operaţiunea „Tidal - Wave”

Pentru aceasta a fost concentrată la Benghazi, în Libia, la dispoziţia Armatei 9-a aeriene americane, cea mai mare flotilă de bombardiere B-24 Ds Liberator formată vreodată, compusă din cinci grupuri de avioane: Liberandos (29 aparate), Traveling Circus (39 aparate), Pyramides (47 aparate), Eight Balls (37 aparate) şi Sky Scorpions (26 aparate), la bordul cărora se aflau 1.763 de piloţi, navigatori, observatori, mitraliori, trăgători şi mecanici americani.

După o perioadă de antrenament special, în deşertul libian fiind reconstituite, la scara 1/1, după fotografii, instalaţiile petrolifere din zona Ploieşti asupra cărora au fost executate mai multe misiuni de bombardament, duminică, 1 august 1943, ora 6 dimineaţa (ora României), 178 de bombardiere strategice B-24 Ds Liberator au decolat de la Benghazi, traversând Marea Mediterană şi îndreptându-se spre România, peste Peninsula Balcanică.

Din pricina condiţiilor meteorologice, precum şi a interzicerii folosirii mijloacelor de comunicaţie, numai 162 de aparate au ajuns în spaţiul aerian al României, începând cu ora 13.00, şi au lansat asupra zonei petrolifere şi împrejurimi peste 1.800 de bombe, având între 250 şi 500 de kg fiecare.

Ca urmare a acţiunilor combinate ale artileriei antiaeriene şi ale aviaţiei de vânătoare române şi germane, impresionanta flotilă aeriană americană a înregistrat pierderi grele:41 de aparate doborâte de artileria antiaeriană şi aviaţia de vânătoare, opt aparate au aterizat forţat în Turcia (neutră în acea vreme), alte 23 de aparate au aterizat forţat la ­bazele din Cipru, Sicilia sau Malta şi doar 88 de avioane au reuşit să revină la Benghazi (55 dintre ele fiind destul de grav avariate). Pierderile umane americane s-au ridicat la 627 de ­militari (310 morţi, 130 de răniţi, 180 de prizonieri în România şi 79 internaţi în Turcia).