O biserică medievală modestă ar putea ascunde o istorie de 1.200 de ani. Arheologii au descoperit urme ale trecutului roman
Considerată mult timp o simplă biserică medievală, Santa Eulalia de Esperante, din nord-vestul Spaniei, ar putea fi cu aproximativ 300 de ani mai veche decât se credea. Un studiu publicat recent susține că edificiul a fost construit în secolul al IX-lea, în perioada regatului Asturiei, folosind materiale recuperate din clădiri romane și din alte construcții antice.
Situată într-un cătun de lângă orașul Lugo, biserica Santa Eulalia de Esperante nu părea să ascundă nimic neobișnuit. Cu o singură navă, un capăt estic pătrat și o fațadă simplă, refăcută în secolul al XVIII-lea, aceasta era considerată un lăcaș rural obișnuit din Evul Mediu. O descoperire făcută în 2025 și un studiu publicat în revista Ad Limina în 2026 ar putea schimba însă radical această interpretare, informează La Brujula Verde.
Istoricul de artă Francisco Singul susține că biserica este un exemplu de arhitectură asturiană, specifică regatului creștin care a rezistat în nordul Peninsulei Iberice după cucerirea musulmană. Construcția ar putea data din intervalul 830–838, în timpul regelui Alfonso al II-lea al Asturiei.
O fereastră ascunsă timp de două secole
Indiciul decisiv a apărut când muncitorii au îndepărtat tencuiala de pe peretele estic al bisericii și au descoperit o fereastră cu trei arcade mici, sprijinite pe patru coloane subțiri de marmură. Forma acesteia amintește de elementele arhitecturale ale unor monumente asturiene din secolul al IX-lea, precum San Julián de los Prados din Oviedo, inclus în patrimoniul mondial UNESCO.
Potrivit lui Singul, stratul de tencuială aplicat la sfârșitul secolului al XVIII-lea sau începutul secolului al XIX-lea a ascuns particularitățile construcției timp de aproximativ 200 de ani. Spre deosebire de monumentele din Oviedo, arcadele de la Esperante sunt sculptate în granit, nu realizate din cărămidă. Diferențele de dimensiune dintre coloanele reutilizate au fost compensate prin suprapunerea unor baze.
Pietre romane, inscripții funerare și simboluri străvechi
Cea mai interesantă caracteristică a bisericii este însă folosirea unor materiale provenite din clădiri mai vechi. În arheologie, această practică este cunoscută sub numele de spolia.
În zidurile de nord și de sud au fost încorporate două arcade din granit, fiecare alcătuită din 21 de pietre și având o deschidere de 4,73 metri, aproape exact 16 picioare romane. Cercetătorul presupune că acestea aparțineau unei construcții din secolul al IV-lea, posibil unui depozit sau unei vile romane de la periferia orașului Lucus Augusti, actualul Lugo.
Săpăturile au scos la iveală și o pardoseală romană, realizată din cărămidă zdrobită și mortar de var. Într-unul dintre ziduri este încastrată o piatră funerară din secolul I, dedicată unui bărbat numit Mvnio Celo. Inscripția păstrează formula latină „Hic situs est, sit tibi terra levis”, care poate fi tradusă prin „Aici zace, fie-ți țărâna ușoară”.
Un alt fragment remarcabil, datat în secolele VII–VIII, provine dintr-un paravan care separa altarul de restul unei biserici timpurii. Piesa de marmură, reutilizată drept pervaz al ferestrei estice, prezintă rozete cu șase petale, un pilastru corintic și o svastică orientată spre stânga.
Singul propune o posibilă explicație pentru prezența acestui fragment: ar fi putut proveni dintr-o clădire musulmană care reutilizase, la rândul său, o piesă dintr-un templu vizigot din Mérida. Ulterior, aceasta ar fi ajuns în nordul Spaniei ca pradă a expediției militare conduse de Alfonso al II-lea împotriva Lisabonei, în anul 798. Ipoteza nu este însă susținută, deocamdată, de dovezi directe.
Un complex religios din secolul al IX-lea
Contextul istoric face plauzibilă construirea unei biserici importante în această zonă. După cucerirea musulmană, Lugo și împrejurimile sale au fost puternic depopulate. În jurul anului 750, episcopul Odoario a contribuit la repopularea teritoriului și la refacerea unor așezări și lăcașuri de cult. Sub Alfonso al II-lea, orașul a devenit un centru important al regatului asturian.
Pe baza asemănărilor arhitecturale cu monumentele din Oviedo, Singul estimează că biserica a fost ridicată între anii 830 și 838. El reconstruiește edificiul ca având inițial forma unei cruci latine, trei nave scurte și un transept larg. Cele patru încăperi ale căror fundații au fost descoperite în 2025, câte două de fiecare parte a bisericii, ar fi putut servi drept spații de locuit pentru cler. Este posibil să fi găzduit ocazional și pelerini, deși documentele atestă circulația acestora pe ruta respectivă abia într-o perioadă ulterioară.
În Evul Mediu, compartimentarea interioară a fost desființată, iar biserica a căpătat forma simplificată păstrată până astăzi. Cristelnița datează probabil din secolele XII–XIII.
O descoperire care așteaptă confirmarea
Deși ipoteza lui Francisco Singul reunește indicii arhitecturale, arheologice și istorice, unele elemente ale reconstrucției nu au fost încă demonstrate. Interiorul nu a fost excavat integral, iar existența unei biserici mai vechi pe amplasamentul unei vile romane rămâne necunoscută.
Analizele mortarelor, studiul picturilor murale și examinarea inscripțiilor ar putea clarifica vechimea și evoluția construcției.
Dacă ipoteza va fi confirmată, Santa Eulalia de Esperante ar putea ocupa un loc important alături de marile monumente asturiene. Până atunci, biserica modestă de lângă Lugo rămâne o posibilă mărturie a unei istorii în care lumea romană, tradiția vizigotă și creștinismul medieval s-au întâlnit în același edificiu.
Foto sus: Biserica Santa Eulalia de Esperante (© Francisco Singul)
Mai multe pentru tine...
