Mormintele etrusce de la Tarquinia: spații care vorbeau tuturor simțurilor
Pentru etrusci, un mormânt nu era neapărat doar locul în care era depusă o persoană decedată. Un nou studiu arată că unele dintre mormintele pictate de la Tarquinia au fost concepute ca adevărate experiențe senzoriale, menite să influențeze felul în care vizitatorii vedeau, auzeau și se deplasau prin spațiu.
Cercetătorii Maurizio Forte și Jacqueline K. Ortoleva, de la Duke University, au analizat două morminte din secolul al V-lea î.Hr., aflate în necropola Monterozzi din Tarquinia, la aproximativ 90 de kilometri nord-vest de Roma: Tomba del Gallo și Tomba dei Demoni Azzurri („Mormântul Demonilor Albaștri”). Cele două oferă experiențe radical diferite. Primul pare să conducă vizitatorul spre o contemplare calmă și ordonată. Cel de-al doilea creează, dimpotrivă, o atmosferă de dezorientare și neliniște.
Dincolo de picturile de pe pereți
Timp de mai bine de un secol, cercetătorii au privit mormintele etrusce mai ales prin prisma picturilor lor. Scenele reprezentate pe pereți au fost analizate pentru a descifra credințele religioase, simbolurile și concepțiile despre viața de apoi ale etruscilor.
Noul studiu propune însă să privim mormântul ca pe un întreg. Nu doar imaginile contau, ci și forma încăperii, felul în care era dirijat corpul celui care intra, modul în care se răspândea sunetul și chiar felul în care întunericul transforma experiența.
Un rol important îl avea dromosul, coridorul înclinat care conducea spre camera funerară. Pereții săi puteau îngusta treptat spațiul și îi orientau fizic pașii vizitatorului. În această perspectivă, mormântul nu era un simplu recipient pentru rămășițele defunctului, ci un spațiu construit pentru a produce o anumită experiență.
Cum poate fi măsurată o experiență antică?
Pentru a investiga această idee, cercetătorii au combinat metode provenite din domenii foarte diferite. Inteligența artificială a fost folosită pentru a determina ce elemente ale picturilor atrag cel mai repede privirea. Arhitectura a fost analizată pentru a vedea ce fel de mișcare favorizează sau împiedică diferitele elemente ale spațiului. Acustica mormintelor a fost măsurată după standarde utilizate și astăzi pentru săli de concerte sau biserici.
În plus, cercetătorii au creat modele tridimensionale în care „vizitatori” virtuali se deplasează prin morminte și reacționează la caracteristicile vizuale și acustice ale spațiului.
Este importantă însă o precizare: aceste simulări nu pot demonstra exact ce au simțit oamenii care au intrat în morminte acum aproape 2.500 de ani. Ele arată, mai degrabă, cum anumite caracteristici fizice ale spațiului puteau influența atenția și orientarea.
Un mormânt al calmului
Tomba del Gallo este o încăpere mică, de aproximativ 3,31 pe 2,50 metri, accesibilă printr-un coridor foarte îngust. Tocmai această configurație pare să reducă stimularea senzorială și să conducă vizitatorul înainte.
Odată ajuns în cameră, atenția este concentrată asupra unui număr relativ redus de imagini și elemente arhitecturale. Și sunetul se comportă într-un mod previzibil: reverberația este scurtă, iar vorbirea rămâne inteligibilă.
Totul contribuie la impresia unui spațiu controlat, liniștit și ordonat. Vizitatorul este îndrumat, mai degrabă decât copleșit.
Demonul albastru și spațiul dezorientării
Tomba dei Demoni Azzurri oferă o experiență cu totul diferită. Camera este de aproape patru ori mai mare decât cea din Tomba del Gallo, iar caracteristicile sale vizuale și acustice par să urmărească un efect opus: pierderea orientării.
Unul dintre cele mai importante elemente este demonul albastru pictat pe peretele din dreapta. Inteligența artificială, folosită de cercetători în studiul lor, îl identifică drept un adevărat „magnet” pentru privire. Culoarea intensă, poziția și atitudinea agresivă fac ca imaginea să iasă imediat în evidență.
Dar nu doar privirea este pusă la încercare. Acustica mormântului este neobișnuit de puternică. În anumite zone, sunetele pot reverbera mai mult de șapte secunde. Frecvențele joase nu sunt doar auzite, ci pot fi și resimțite fizic. În același timp, vorbirea devine greu de înțeles, iar localizarea sursei unui sunet este dificilă.
Pentru un vizitator aflat într-un spațiu întunecat, această combinație dintre imaginea amenințătoare și sunetele care se prelungesc și se amestecă putea crea o experiență profund destabilizatoare.
De la teamă la banchet
Cercetătorii fac apoi o propunere mai îndrăzneață. Ei sugerează că traseul senzorial din Tomba dei Demoni Azzurri ar putea fi comparat cu trecerea prin diferite stări ale activității cerebrale.
La intrare, imaginile ordonate ale unei procesiuni ar putea favoriza o stare de atenție relaxată. În apropierea demonului albastru, stimulul vizual amenințător, combinat cu dezorientarea auditivă, ar putea induce o stare de alertă. În partea din spate a camerei, unde reverberația este cea mai puternică, sunetele joase și greu de localizat ar putea contribui la o stare asemănătoare transei sau visării.
La finalul acestui parcurs se află o scenă de banchet. Este o imagine mult mai familiară și mai reconfortantă decât demonul întâlnit anterior. Astfel, experiența pare să pornească de la ordine, să treacă prin neliniște și dezorientare și să se încheie într-o imagine a comunității și a comuniunii.
Cele două morminte oferă, în această interpretare, două răspunsuri diferite la aceeași întrebare: cum ar trebui să fie experimentată moartea de către cei rămași în viață? Tomba del Gallo propune o tranziție calmă și controlată. Tomba dei Demoni Azzurri pune în scenă ruptura, teama și pierderea orientării, înainte de a conduce spre imaginea colectivă și liniștitoare a banchetului.
O nouă perspectivă asupra lumii antice
Studiul este important nu doar pentru înțelegerea etruscilor. Dacă arhitecții antici combinau în mod deliberat forma spațiului, imaginile și acustica, atunci multe monumente funerare și religioase din lumea antică ar putea merita o reinterpretare.
Mormintele neolitice, templele mayașe sau catedralele gotice sunt doar câteva dintre spațiile în care cercetătorii au suspectat deja că sunetul avea un rol important.
Autorii studiului își descriu metoda drept una „experimentală” și nu pretind că pot reconstrui cu exactitate ceea ce au simțit etruscii. Ceea ce propun este însă o schimbare de perspectivă: atunci când privim un monument antic, nu ar trebui să ne întrebăm doar ce înseamnă imaginile de pe pereți, ci și ce făcea acel spațiu cu omul care intra în el.
Iar la Tarquinia, răspunsul pare să fie că unele morminte nu erau doar locuri în care se intra pentru a privi trecutul. Erau locuri construite pentru a-l simți.
Foto sus: Tomba dei Demoni Azzurri (© Sailko / Wikimedia Commons)
Mai multe informații:
Maurizio Forte & Jacqueline K. Ortoleva, Performing Power and Transitional Space: the Use of Acoustics and Multimodal AI in Etruscan Painted Tombs, J Archaeol Method Theory 34, 13 (2027). doi.org/10.1007/s10816-026-09820-1
Mai multe pentru tine...
