Iran   Turcia   Rusia   China  De ce este vitală menţinerea Turciei în NATO? jpeg

Iran - Turcia - Rusia - China. De ce este vitală menţinerea Turciei în NATO?

📁 Istorie recentă
Autor: Alexandru Cumpănaşu, Preşedinte al Asociaţiei pentru Implementarea Democraţiei

Evenimentele recente din Turcia riscă să deseneze pentru mult timp securitatea regională şi globală, dacă Occidentul nu va avea înţelepciunea să negocieze cu Recep Erdogan astfel încât acesta să respecte democraţia, dar pe de altă parte Turcia să rămână membră NATO şi cointeresată în apartenenţa la UE.

Pentru o parte din Occident, istoria Orientului Mijlociu este descoperită abia astăzi sau eventual din atlase creionate de exploratori în secolele trecute. Numai aşa se poate explica tărăgănarea excesivă şi neincluderea Turciei în UE. Nu numai că în felul acesta pericolele la adresa securităţii europene, precum migraţia din Orientul Mijlociu, criza economică, vulnerabilităţile în materie de securitate ar fi fost mult reduse printr-o Turcie care geopolitic este un hub de securitate în Orientul Mijociu, dar şi prin cointeresarea economică a Turciei faţăde o piaţă de 500 milioane locuitori, cum este acum cea a Uniunii Europene.

O ţară cu tradiţii şi cutume, neasociate democraţiei, Turcia este vital să rămână membră NATO şi ar fi fost extrem de important pentru Europa ca Turcia să fie membră a UE.

Nedeschiderea capitolelor de negociere cu Turcia de către UE, pe considerente de păstrare a unei hegemonii politice şi economice în UE, ne-a adus o Turcie ce poate fi oricând întoarsă către un stat autoritarist, cu o politică externă volatilă şi fără nicio pârghie de a acţiona instituţional asupra acestei ţări.

Acest lucru s-a văzut cel mai clar odată cu tentativa de lovitură de stat din Turcia unde practic Occidentul nu a avut nicio pârghie şi niciun mecanism de a acţiona, doar nişte banale declaraţii.

Statutul de membru al UE ar forţa Turcia, prin adoptarea şi schimbarea legislaţiei interne, la reforme majore şi pe termen lung pentru care populaţia, odată obişnuită cu acestea, le-ar apăra cu orice preţ.

Aroganţa marilor puteri europene şi dorinţa de păstrare a unei dominaţii în cadrul UE pentru câteva dintre statele membre ne-a adus un butoi de pulbere în regiune, în locul unui pilon de stabilitate.

O piaţă liberă cu Turcia şi avantaje economice în calitate de membru al UE ar fi determinat din partea acesteia o apartenenţă şi o acceptare a influenţei Uniunii Europene în orice conjunctură.

Parteneriatul dintre Turcia şi Rusia este unul minor pe lângă ce ar fi însemnat pentru Turcia parteneriatul cu UE. Din punct de vedere economic, Rusia se află în colaps şi, deşi este o ţară mare, este de aproape patru ori mai mică decât UE.

Duplicitatea Turciei în anumite momente poate justifica o reticenţă din partea UE, însă în termeni pragmatici niciun stat şi niciun conducător al unui stat nu ar fi putut rămâne la putere dacă ar fi pierdut o piaţă de jumătate de miliard de locuitori pentru bunăstarea cetăţenilor săi.

Astfel, în acest moment suntem aproape de conjuncturi de securitate regionale extrem de periculoase şi cu un posibil impact global pe termen lung care să dăuneze României şi întregii Mări Negre.

După lovitura de stat eşuată din Turcia declaraţiile preşedintelui Recep Erdogan arată o împăcare şi o apropiere nu doar de Rusia, ci şi mai periculos de Iran.

În momentul de faţă singura alianţă militară globală, care include un număr covârşitor de state ce au democraţia ca formă de guvernare, este NATO, ceea ce reprezintă un garant de securitate global cu eventuale exagerări sau lipsa de acţiune din unele situaţii.

Evenimentele recente din Turcia şi abordarea Occidentului în prima săptămână după lovitura de stat eşuată au slăbit, pe de-o parte, puterea NATO, îndepărtând Turcia de blocul nord-atlantic, punând-o pe tava unor structuri statale autoritariste, dar care, mai grav, au putere militară uriaşă.

Deşi tendinţa preşedintelui Turciei era deja de a juca la două capete, în acest moment NATO nu-şi permite să piardă Turcia ca membru şi ca aliat, aşa cum au existat declaraţii în primele zile de după puci. Pe de o parte pentru că, în calitate de state democratice, ar fi trebuit să înţeleagă că nu armata şi nu prin armată se conduce un stat democratic, iar pe de altă parte pentru că au greşit prin neacceptarea Turciei în UE prin crearea de mecanisme de constrângere a tendinţelor autoritariste ale lui Erdogan şi motive pentru populaţie să protesteze faţă de unele acţiuni exagerate ale preşedintelui turc şi pentru o apropiere a Turciei de UE.

Aşadar, azi, rivalităţi istorice precum cele între Imperiul Persan şi Imperiul Otoman sau între Imperiul Otoman şi Imperiul Ţarist par a fi lăsate deoparte în construcţia unor alianţe extrem de periculoase.

Alianţa dintre Rusia şi China este una de suprafaţă deja, atât economic, politic, cât şi miltar, iar alipirea la aceasta a Turciei şi a Iranului ar reprezenta o catastrofă pentru NATO în Orientul Mijlociu şi la Marea Neagră.

Dacă ţinem cont de posibila“frăţie” între aceste state şi ţări precum Brazilia (cea mai mare şi mai dezvoltată ţară din America de Sud), India (o putere nucleară, dar şi economică), Africa de Sud (cea mai dezvoltată ţară din punct de vedere economic de pe continentul african) – care se regăsesc în BRICS – se prefigurează o alternativă la NATO cu consecinţe extrem de grave. De aceea înţelepciunea liderilor occidentali, europeni sau euroatlantici ar trebui să prevaleze în faţa unor interese de moment, personale sau ale ţării lor. Fără securitate pe termen lung aceste state nu vor putea oferi bunăstarea şi liniştea pe care o au acum cetăţenii lor.

Dacă Iranul a reuşit să păcălească Occidentul printr-o aparenţă de pace cu privire la programul nuclear, dar angajată ferm alături de Rusia şi într-o relaţie extrem de rece, chiar antagonică cu Occidentul, Turcia putea reprezenta acea putere militară şi economică care să protejeze Europa şi în special ţările riverane Mării Negre de acţiunile imprevizibile şi revizioniste ale unor ţări, precum Rusia şi Iran:Rusia către Marea Neagră, iar Iranul în ambiţia de a reface Imperiul Persan.

Puterea militară a Iranului, Turciei, Rusiei, Chinei şi extinderea parteneriatului militar dintre acestea şi la nivelul Braziliei, Indiei, Africii de Sud ar reprezenta o contrapondere extrem de periculoasă pentru NATO şi întreaga omenire. Chiar şi fără ultimele trei, odată cu posibila basculare a Turciei, putem avea o forţă millitară foarte puternică în imediata vecinătate a României, condusă nu democratic precum NATO, ci în funcţie de cheremul şi ambiţiile liderilor acestor state.

România rămâne astfel singurul partener NATO la Marea Neagră, dar cu o forţă militară insignifiantă în raport cu cele trei mari puteri militare amintite mai sus.

Acesta este motivul pentru care cred că preşedintele Iohannis a procedat înţelept şi nu s-a grăbit să condamne regimul Erdogan mai mult decât era cazul, ba dimpotrivă să susţină, în ultima declaraţie, necesitatea ca Turcia să rămână membră NATO şi un aliat important al României prin parteneriatul strategic semnat.

Că ne place sau nu, indiferent ce regim democratic va conduce Turcia, avem obligaţia să recunoaştem azi că Europa, în mod special, are mai mare nevoie de Turcia, decât Turcia de Europa. De aceea cred că doamna Mogherini, pe lângă lacrimile vărsate în anumite momente, va reuşi să înţeleagă interesul întregii UE  şi să iniţieze un dialog cu Turcia în care ambiţiile şi orgoliile unor state europene să conteze mai puţin şi să creăm acele condiţionalităţi Turciei de a intra în clubul european, dar şi de a respecta democraţia şi statul de drept.

Alexandru Cumpănaşu, Preşedinte al Asociaţiei pentru Implementarea Democraţiei

Link analiză:http://www.aid-romania.org/iran-turcia-rusia-china-de-ce-este-vitala-mentinerea-turciei-in-nato/.