Ioan-Aurel Pop: «Gânduri despre români și România în momente de cumpănă»

Există în istoria popoarelor victorii pe câmpurile de război care nu valorează nimic, dar există și cedări nepermise în timpuri de pace care reprezintă prețul a zeci de înfrângeri militare. Poporul român, umilit și disprețuit adesea de-a lungul istoriei, și-a dobândit cu greu demnitatea din vremurile moderne, construindu-și, de la 1848-1849 până la 1918, o țară numită Țara Românească sau România, cu un loc recunoscut între țările lumii.

Sărbătoarea națională a acestei țări – „binecuvântate între toate de Domnul pre pământ” (Nicolae Bălcescu) – este ziua de 1 Decembrie, ora noastră astrală, cum ar fi spus Ștefan Zweig. Această zi dragă nouă, Ziua Națională a României, a fost ignorată în 2016 de către diplomații maghiari, care au primit ordin de la Budapesta să nu participe la ceremoniile firești din cercurile oficiale, pe motiv că evenimentul „îi jignește”, că „maghiarii nu au ce să sărbătorească la 1 decembrie”, când „Transilvania a fost ruptă din trupul țării-mamă, Ungaria”.

În ciuda acestui fapt, fără precedent în analele diplomației între țări aliate, diplomații români au primit cuvânt de ordine să participe peste tot la celebrările organizate de misiunile Ungariei oriunde în lume. A fost gestul civilizat al unei țări europene către o altă țară europeană, vecină și aliată. Acesta s-a petrecut cu un mare sacrificiu de mândrie națională românească, fiindcă la 15 martie 1848, la Bratislava (numită pe atunci, oficial, Pozsony, capitala legislativă a Ungariei multinaționale, parte a Imperiului Habsburgic), revoluționarii unguri, care visau reconstituirea „Ungariei Istorice”, a Coroanei Sfântului Ștefan, au decis „unirea Transilvaniei cu Ungaria”.

Cu alte cuvinte, cea mai avansată parte a elitei ungare de atunci, fără să țină seama de voința majorității românești, reprezentând două treimi din populația Transilvaniei, a desființat printr-o trăsătură de condei individualitatea istorică a provinciei în cauză și i-a readus pe români la situația de supuși ai stăpânilor unguri. Acest fapt s-a petrecut sub lozinca libertății, egalității și fraternității, adică a „primăverii popoarelor”, când toate națiunile aveau dreptul la un statut de existență de sine stătătoare. Iar această elită „avansată” nu înțelegea de ce românii, slovacii sau croații se arătau recalcitranți față de marile „binefaceri” care li se pregăteau.

Atunci, Avram Iancu, craiul românilor, cu susținătorii lui i-au ridicat pe români la luptă pentru apărarea existenței lor. La scurtă vreme, Simion Bărnuțiu a rostit în Catedrala Blajului memorabilele cuvinte: „Împăratul ne-a înșelat, patria (statul habsburgic) ne-a ferecat și ne-am trezit că numai credința în noi înșine și în neamul românesc ne poate mântui”.

Oare să fi uitat politicienii români toată această zbatere istorică salvatoare, care ne-a condus spre deciziile fundamentale de la 1918 ? Oare să nu mai existe deloc credință în națiunea română ? Oare să fi ajuns noi, românii și țara noastră, o marfă la masa de negocieri murdare a politicienilor? Noi respectăm ziua de 15 martie, deși ne jignește sentimentele și demnitatea națională.

De aceea, credem că autoritățile române, înainte de a recunoaște în România vreun alt privilegiu pentru concetățenii noștri, trebuie să se asigure de garantarea de către Ungaria și de către minoritatea ungară din România a respectării Zilei Naționale a României, de recunoașterea oficială a meritului armatei române care, în 1919, a salvat Europa Centrală de „Republica Sovietică Ungaria” (mai corect, de pecinginea comunistă), de crearea condițiilor de conservare a identității naționale a românilor din Ungaria. Ar fi bine ca politicienii de la București să nu se joace cu demnitatea și cu onoarea milioanelor de români, fiindcă s-ar putea să vină curând un moment când „mămăliga va exploda” din nou.

Prof. dr. Ioan-Aurel Pop este Rector al Universității Babeş-Bolyai, membru al Academiei Române și directorul Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române.